Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

<Inapoi la Cuprins

Mihail Sadoveanu
 

TARA DE DINCOLO DE NEGURA

Inapoi la Sumar


 

 

Poveștile de vânătoare sunt de la Dumnezeu





Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate campania unui an înteg vânătoresc. O campanie destul de săracă, cu destul de puține biruinți, bogată însă în învățăminte și-n observații personale. Sitarii trecuseră prin cerul de amurg al unei poieni ca niște lilieci enormi; împușcăturile se prelungiră în ponoare profunde - și liniștea reveni ca un val moale: singura victimă a serii de primăvară era băiatul, jignit de zborul frânt și perfid al paserilor străine cu cioc lung și ochi spărios, străbătut însă până în cele din urmă fibre ale ființii de noutatea naturii ș-a propriului său suflet. Prepelițile și cristeii, în după-amiezi fierbinți de vară, fură iarăși prilej de împușcături spăimântate. Erau un vânat ușor, după spusa pușcașilor bătrâni - însă, fără ajutorul cânelui, omul nu poate face mare ispravă. Din excursiile lui pe miriști se întoarse deci cu convingerea din ce în ce mai stăruitoare că vârsta și experiența au dreptate și că neapărat trebuie să capete ori să fure de undeva un pui de prepelicar. Moș Nechita Pușcașu îi transmisese chiar credința că numai cânii de furat sunt cu noroc la vânat. Pentru a-i dovedi așa ceva, îi istorisise mai multe povești din care ieșea limpede ca lamura adevărul observației. Apoi cea dintâi întâlnire cu iepurii fusese și mai ciudată. Din niște spinării, de pe un capăt de hat, tocmai când nu se aștepta de loc și era cu gândurile cine știe unde, un fel de cocostârc izbucnise, voind să se înalțe spre cer; - după asta făcuse urechi lungi, păr roșcat și picioare sprintene și era cine știe unde, în capătul altui ogor, când băiatul, gâfâind, își văzu în mână pușca nefolositoare. Clipind, își aținti ochii în cercurile rotitoare ale căldurii subt care sălbăticiunea se micșora, până ce se stânse. Toată ziua aceea, lângă toate spinăriile de pe haturi, a așteptat cu inima înfierbântată altă săritură de iepure. Întâmplarea însă își are statornicite altfel rânduielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinării. Ca să se înțeleagă mai bine asta, un iepure născu din pulberea unui imaș, de lângă un moșiroi, aproape de drum, tocmai când băiatul, cu nădejdea istovită, lăsase oțelele și-și trecuse pușca în spate. "Nici nu știi de unde sare iepurele..." zise moș Nechita Pușcașu. Și, trăgându-și din gură luleaua, o vârâ în chimir. Întâi scuipă într-o parte și pe urmă duse pușca la ochi. Băiatului i se păru că așteaptă încă vreme multă, până ce pocni împușcătura. Apoi văzu iepurele căzând și fu străpuns de o ascuțită părere de rău că nu cunoaște îndeajuns valoarea proverbelor bătrânești. Pentru vânătorii tineri, cartea, profesorii și zilele lungi de clasă sunt de multe ori niște incomensurabile zădărnicii. Cea dintâi oră a ecuațiilor de gradul întâi a fost populată de potârnichile din marginea unui zăvoi de la Siret. Era la început numai amintirea acelor 14 potârnichi și a zborului lor zgomotos. Lângă formulele algebrice de pe pagina dinainte-i, în zvonul monoton al vocii profesorului, începu să desemneze cu grijă un stol de asemenea zburătoare plutind peste o miriște. În zare se vede ș-un iepure care trece dealul cu urechile țapoșe. Când, ca un șfichi ascuțit, îl lovi dinspre catedră întrebarea, se ridică încet de la locul lui și, în loc de potârnichi și iepuri, zări în juru-i capete aplecate pe cărți, și la tablă ochelarii scânteietori ai lui domnu' Ciolac. Rămase în picioare gânditor, plin de o nobilă și tristă resemnare. "Trebuie numaidecât să găsesc un prepelicar..." își zicea el, așezându-se iar în bancă și privind atent potârnichile de lângă zăvoi. Erau potârnichile cele adevărate de la luncile Siretului, din locurile care-i erau lui mai dragi, pentru că acolo își începuse întâi și-ntâi ucenicia. Abia aștepta altă primăvară a vieții, ca să se găsească iar subt cer curat, între ape scânteietoare, pândind zborul rațelor nenumărate. Această primăvară nouă nu întârzie prea mutl. Veni chiar destul de degrabă, ca toate cele trecătoare. Și ucenicul se văzu iar pe cărările dinspre Siret, în tovărășia lui moș Nechita. "Un pușcaș tânăr trebuie totdeauna să margă subt aripa unuia bătrân..." zicea moș Nechita. Și băiatul îl asculta cu gravitate și-l credea - pe când țăranul pândea cu coada ochiului clipa când are s-apară, dintr-un fund de buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în văzduhuri aceeași strălucire ca și-n primăvara cealaltă, însă printre zăvoaie nu mai luceau bălți. Printre tufișurile de lozii înverzea iarbă tânără; prin cotloane umbrite și umede, dintre frunze uscate, răzbăteau viorele ca cerul și florile Paștelui ca niște zâmbete de zăpadă. Pretutindeni nu mai era nimic din priveliștile altui an. - În primăvara cealaltă erau pretutindeni bălți și rațe sălbatice... zise băiatul. - Se poate, răspunse moș Nechita, dar apele acelor bălți sau suit la cer, și-n primăvara asta Siretu-i singur printre zăvoaiele lui. Au fost numai ca niște jucării, ș-acuma nu mai sunt... Cu toate acestea păreau veșnice ca toate ale naturii, cugeta nedeslușit ucenicul - Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar pușcașul, șis deprins cu schimbările. Altădată curgea Siretul pe-aici, acu s-a mutat pe dincolo de zăvoi. Dar să n-ai mata nici o grijă și nici o supărare. Știu eu bălți vechi, unde găsim rațe, numai să fim vrednici să lenpușcăm... Băiatul tăcu. Ar fi preferat să aibă de martori pe Coca și pe Alecu, tovarășii lui de anul trecut. Și dintr-odată simți nevoia să istorisească isprava cu rațele de șuvoi. Două rațe dintr-un foc, pe care, după ce le-a pușcat, le-a scos înot din apa Siretului. Bătrânul dădu din cap fără să-l admire și făcu: Hm! - Nu credea asemenea istorie ș-asemenea poznă. - Pot să-ți arăt și locul unde s-a întâmplat, moș Nechita, strigă cu foc ucenicul. Am avut și martori... - Mda-da... îngână bătrânul cu indiferență. Băiatul își simți în obraz sângele și tăcu. O clipă, vechea ispravă îi apăru neverosimilă. Apoi avu mândria unei întâmplări rare și într-adevăr de necrezut. Înțelegea în același timp că numai asemenea întâmplări sunt vrednice de povestit; tebuiesc însă în chip anumit argumentate și puse într-o lumină deosebită, - așa cum făcea și moș Nechita când îi debita câte-o istorisire de demult. Deși erau fapte de necrezut, băiatul le credea pe toate. Privi pe furiș spre tovarășul lui, ca să-i descopere prestigiul și taina și nu văzu decât același obraz trudit cu barbă țăpoasă și căruntă, aceeași căciulă roșcată ș-același suman vechi, aceeași geantă de blană de bursuc ș-aceeași pușcă c-o țavă. Moș Nechita îi surprinse privirea și-i zâmbi, cu ochi ascuțiți și micșorați. În ochii aceia verzi era ceva viu și nestatornic, ca apa. - Mergi mata cu mine la balta lui Crupă - vorbi pușcașul cu convingere și cu glas ademenitor. Acolo avem apă adâncă subt luncă bătrână. Și este ș-un bordei vechi într-o margine, unde am făcut eu oleacă de pândă. Suntem în adăpost; nu ne pasă de vânt, nu ne pasă de ploaie. Și așteptăm rațele. Cea dintâi pe care o pușcăm o punem nadă, cu pliscul într-un băț de trestie. Șede pe baltă și se ademenesc și altele care trec pe sus de coboară în preajma ei, și noi le pușcăm de la pânda noastră. Pe urmă le scot eu din baltă co ciobacă mititică, pe care o am dosită și ascunsă printre niște tufe de lozie și curpeni de mure. Nu-i nevoie să înotăm până 15 la ele. Le scoatem cu ușurință și fără de nici un năcaz... Învățăcelul asculta în tăcere și cu respect. Găsiră balta neagră sub sprânceană de luncă bătrână, și pânda de stuh - după ce răzbiră pe cărări întortochiate în locuri tăinuite și nebănuite. Era ceva cu totul deosebit de ce-și închipuise și cu mult mai frumos. Se așezară la colibă, între sălcii răsfirate, așteptând asfințitul soarelui. Moș Nechita găsi în geanta de piele de bursuc, printre felurite unelte, două cepe roșii ș-o bucată de chitan de săcară. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba goală și, c-o mirare singuratică și numai pentru sine, ospătă o jumătate din pânea neagră și una din cepe, căutând să-și explice cărui lucru se datorește bunătatea unei asemenea cine răpezi. Apa era destul de aproape, la un budăi de scorbură, subt malul vechi. Îngenunchind ca să bee, își văzu în unda limpede imaginea tânără, apoi ochii îi rămaseră ațintiți asupra izvoarelor care tresăreau și palpitau în fund, fără hodină, suflând și frământând nisipișuri alburii. Apa era rece și ușoară și-i trecu în sânge ca o băutură nouă și necunoscută, înveselindu-l. - Se înălță în genunchi, privind cerul și singurătatea, lunca și apa neagră unde trebuia să vie în amurg rațele, - apoi iar se închină asupra izvorului și bău prelung. "E un izvor ca cele despre care se spune în poveste..." gândi el și se duse râzând la coliba bătrânului. - De ce râzi, cuconașule? întrebă vânătorul, înălțând fruntea. - Sunt bucuros, răspunse ucenicul, căci ai să-mi spui o întâmplare pe care ai avut-o dumneata demult. - Care întâmplare? - Nu știu. O întâmplare de demult. Moș Nechita privi nedumerit pe băiat. Îl observase cercetânduși în buzunarul de la surtuc al doilea pac de tutun: știa că are să i-l deie tot lui; însă acum înțelegea că i se pun condiții. Ochii lui ascuțiți cercetară prudent fața ucenicului, scrutându-i intențiile. Trebuie să spuie o istorie oarecare de vânătoare - preț de-un pac de tutun. Până la asfințitul soarelui ar mai fi vreme tocmai de-o istorisire, potrivit și bine măsurată. Ce istorisire poate să spuie? Ucenicul se așezase alături subt adăpostul de trestie și aștepta în tăcere. Pipăi încă o dată pacul de tutun - și se simți stăpân pe timpuri și pe viață. În după-amiaza caldă de primăvară, balta dormita înflăcărată și grea de viață, subt arcuri de sălcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pământ proaspăt ș-a iarbă fragedă. Deasupra, în cerul fără nouri, plutiră un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chemă strident din depărtările-i înalte; apoi se lăsară spre miazăzi și se mistuiră în albastru. Grauri apărură pe vârfuri subțiri de plopi. Fluierau în gușă prelung, se chemau haiducește - ușurel și misterios, ca și cum aveau a făptui ceva departe de lume și neștiuți de oameni. Chemându-se și urmărindu-se prin lumină, trecură; și ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnându-se la fapta lor, - fără să-i mai vadă. Apoi apărură găiți mirate. Sosiră și țărci. Unele-n plopi, altele-n sălcii, se certară cu răutate. Și după ce se-mpăcară, trecură pe urmele graurilor, ca să le descopere faptele. - Un broscoi cârcâi de trei ori la marginea cerului bălții, apoi tăcu plictisit. Deasupra lui apăru brusc pitulicea cea mai mică a luncilor și țârâi așa de subțirel, încât n-o auzi decât tăcerea. - Ce istorie pot să-ți spun? șopti moș Nechita, și învățăcelul nu se mira că pușcașul vorbește așa de încet. Pot să-ți spun eu dumitale, cuconașule, multe întâmplări pe care le-am avut în viață, ori le-am văzut. Care de care-s mai frumoase. Mă gândesc să-ți spun una de pe când am fost pădurar la Hangu, în pădurile pe care le avea acolo boierul nostru cel vechi, care a pierit și acuma numai numele i se pomenește. S-a întors el așa într-o iarnă din străinătăți, pe unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la țara Indiei. Era negru și cu dinții albi, și pe dânsul blănuri bogate, - și scosese din niște lădunci două puști numai cu aur și argint înflorite. Și-l ia cuconu' Iorgu, boierul nostru, pe acel prinț de la India și-l suie în munte, la vreme de iarnă ca aceea, în niște tării și pe lângă niște prăpăstii pe unde numai caprele pot trece. Călcam 16 pe poduri de omăt și ghiață având la încălțări clonțuri de fier. Și era un pădurar bătrân, moș Calistru, nânaș al meu, care umbla înainte, și ne-a scos pe toți deasupra râpelor, cine știe unde, în pustie de omăt, unde avea el acolo închis un urs... - Cum închis, moș Nechita? - Închis bine, după rânduiala vânătorilor din munte. După ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca să-și doarmă somnul iernii, moș Calistru a venit cu alți pădurari și l-au închis țăpuind și pecetluind intrarea. Când se-ntoarce boierul nostru din străinătăți și poftește să iasă la o vânătoare de urs, moș Calistru îl duce anume la loc știut. Și ne înfățișăm noi așa fel acolo, cu halai mare, și deschid pădurarii cei tineri intrarea peșterii și prind a îmboldi pe somnoros cu țăpuși lungi. Stăpânul nostru și cu boierul cel de la India stăteau gata cu puștile, cum ar fi de-aci la treizeci de pași depărtare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare bagare de samă și cu grijă. Dar străinul acela de la Por-Împărat râdea întruna și ni se părea nouă prea bucuros. Lui parcă nici nu-i venea a crede că pădurarii îmboldesc și zădărăsc urs în peștera aceea. Dihania se dădea greu ieșită și părea leneșă, - până ce deodată, cum stăteam noi și așteptam, o vedem în gura hrubei cu labele în sus; ș-a slobozit așa de cumplit răcnet, încât pădurarii au dat înapoi ș-au căzut pe șezuturi. Și când a mai răcnit odată, boierul nostru a țipat cătră oaspetele lui: Trage! - Indianul tot cu ochii albi și râzând... Trage de două ori, - gloanțele s-au dus în altă parte, sus, în cetini de brazi. Când se risipește fumul, el râde holbat, - și ursul, boncăluind asupra noastră, năzuia mai ales asupra boierilor, care se găseau drept în fața peșterii. A prins stăpânul nostru a răcni ș-a sudui pe asemenea vânător care trage în cetina brazilor, și de ce suduia mai tare, omul lui Por-Împărat mai tare râdea, - și nu-nțelegea cum îl blagoslovește boierul pe moldovenește. Trage-nsfârșit și boierul două focuri, - ursul asupra lor. Era pălit, dar mai avea destulă putere, și deschidea o gură mare și roșă în care se frământa limba, de mapucă groaza numai când mă gândesc. Ridicăm baltagurile și pășim înainte. Atuncea moș Calistru, nânașu-meu, se dezbracă de cojoc. - Da' de ce s-a dezbrăcat de cojoc? - Stăi să vezi. Atunci moș Calistru, nânașu-meu, se dezbracă de cojoc și trage din chimir un cuțit ia așa de lung. El de cuțitul acela nu se despărțea niciodată. Dă ursului cojocul. Ursu-l prinde-n labe și începe a-l farma ș-a-l flocăi, - iar pe dedesubt bătrânu-i pune cuțitul la pântece și-l spintecă. Atuncea prințul acela de la India a stat și n-a mai râs. Și ursul s-a pus pe omăt ș-a murit, cu mânile pe piept. Asta am văzut eu la munte, pe când eram tânăr. Ș-așa obiceiu avea cu urșii moș Calistru, nânașu-meu... Pușcașul tăcu, zâmbind, și rămase privind cu luare-aminte balta neagră. Ucenicul îi trecu furișat pacul de tutun, și, cu oarecare îndoială, se întreba dacă întâmplarea aceea se petrecuse într-adevăr. Fără îndoială că s-a petrecut. E o întâmplare extraordinară, care pare o poveste de vânătoare; dar fără îndoială că s-a petrecut întocmai cum o povestește moș Nechita. - Moș Nechita, ai fost dumneata față la întâmplarea asta? - Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconașule; ș-am văzut toate, cum te văd pe mata. - Desigur că așa s-au întâmplat toate... șopti în sine, fără cuvinte, ucenicul. Amândoi vânătorii rămaseră tăcuți, subt adăpostul de trestie, ascultând ușoarele zvonuri ale singurătății și așteptând rațele amurgului, - până ce apăru pe cellalt mal, pieziș și departe, între sălcii încâlcite, o dihanie castanie, pe labe groase, cu mișcări furișate de mâță, cu blăniță lucind viu în soarele căzut. Băiatul tresări năprasnic. Bătrânul îl strânse de braț, domolidul. Și amândoi, cap lângă cap, fără răsuflare, urmăriră sălbăticiunea în mișcările-i iuți. O văzură cum trage pe năsipiș un pește argintiu șincepe a-l rupe hulpav. Numele dihăniei țipă în toată ființa ucenicului, - și-i adie pe buze ca o suflare ușoară. Pușcașul întoarse ochi aprigi și făcu semn de încuviințare cu pleoapele: -Așa-e! Apoi iar se17 ntoarseră spre vânătoarea de pești, cu agerime și încordare. Nu se mișca un mugur și nu sauzea nici un sunet. Din lumina tăcută a asfințitului, sălbăticiunea lunecă în limpezișul bălții înfiorându-l ușor. Și cei doi tovarăși rămaseră în aceeași neclintire, cu inimile bătând și așteptând-o să apară de subt luciu undeva aproape, într-un cerc de crețuri. Dar nu apăru; și ucenicul fugi spre povestea de iarnă din munte, pe care o retrăi în toate amănuntele-i dramatice. Și se văzu îndată și pe sine istorisind-o din nou și grav lui Coca și lui Alecu, cei doi vânători tineri ca și el, - aproape încredințat că lucrurile sau petrecut subt ochii lui. Frumoase și interesante nu sunt întâmplările în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele sunt totul. Și se hotărâ deplin să servească rivalilor săi o întâmplare adevărată cu urșii, cu Indianul și cu moș Calistru. Atunci văzduhul de deasupră-i se umplu de un vânt neașteptat și rațele amurgului sosiră în Balta lui Crupă.

 

 

<Pagina anterioara                                                                                                                                                                 Pagina urmatoare>

 

 

  Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania