Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

 Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., 15-16 / 1999, S. 36-40

 

 

ALCHIMIA EXISTENȚEI

Alexandru Paleologu



“…Goethe vit immensément dans le cadre le plus modeste.”
(André Suarès)

Neavând la îndemână cartea și fiind în întârziere cu articolul de față, nu mai am cum să verific acum dacă nu cumva mă înșeală memoria, dar nu-mi amintesc de vreun pasagiu din Contre Sainte-Beuve în care să fie vorba de Goethe. În tot cazul, exemplul lui Goethe e de natură, dacă nu să-i infirme lui Proust teoria, cel puțin să i-o pună oarecum în dificultate. Nu e desigur imposibil să studiezi opera lui Goethe făcând abstracție de viața lui, dar ce poate câștiga exegeza din această excludere? Ce pierde, asta cred că vede oricine. Se știe și se spune mereu că viața lui Goethe este ea însăși o creație; după unii această creație ar fi la el chiar superioară celei literare (deși, evident, dacă aceasta n-ar fi existat, nici cealaltă n-ar fi interesat pe nimeni).

Există, fără îndoială, o “artă de a trăi”; există creație și geniu în planul acesta, în care nenumărate împliniri au rămas și rămân “capodopere necunoscute”. Dintre cele ajunse la cunoștința posterității, exceptând marile exemple de ordinul purei înțelepciuni sau de al sfințeniei, majoritatea însoțesc totuși o “operă” de un fel ori de altul. În unele cazuri, atare creație în plan existențial merge paralel cu opere fără a intra constitutiv în substanța ei (spre pildă: Benvenuto Cellini, Lord Byron, dacă vreți d’Annunzio) sau oferă materie de literatură autobiografică (același Cellini, Casanova etc.). În cazurile celor care și-au pus “geniul în viață iar în operă doar talentul”, rămâne să ne mulțumim cu legendaritatea omului, ca fundal mai mult sau mai puțin sugestiv pentru receptarea operei. Petronius ar oferi un exemplu. În privința lui Wilde, autor al formulei, trebuie spus că el și-a pus geniul nu în dineurile de la “Savoy” ci în Balada temniței Reading, unde episodul cel mai însemnat al vieții lui, acela al suferinței și înjosirii, apare sub un cer de redempție și transfigurare.

Viața lui Goethe, nu numai ca “biografie” ci ca exemplaritate umană, ca împlinire, sau ca “devenire întru ființă” cum zice Noica, e indisociabilă de opera sa propriu-zisă, făcând corp cu ea nu doar ca o valoare de aceeași esență ci constituind una și aceeași valoare. Tot ce face și spune, tot ce i se intâmplă, tot ce li se întâmplă altora prin el sau în preajma lui, totul intră în aura destinului goetheean. Lucrul acesta e cu atât mai remarcabil cu cât în definitiv existența lui a fost destul de puțin spectaculoasă, deloc senzațională, în fond destul de modestă și cazanieră. Sigur, a fost, cu Beethoven și Napoleon, unul dintre bărbații cei mai glorioși ai vremii, a fost unul din cei mai mari poeți ai omenirii de totdeauna, a avut un statut de “ales al zeilor”, fiind privit el însuși ca un semi-zeu; e adevărat. Dar strict vorbind, el și-a petrecut lunga existență într-un târg mărunt, unde umblau vitele și orătăniile pe uliți; curtea ducală, dincolo de etichetă și de titluri, nu depășea cu mult modul de viață al confortului burghez; afară de escapada în Italia, el nu s-a mișcat deloc de acolo, dacă nu cumva vrem să socotim călătorii banalele vilegiaturi la Karlsbad sau Marienbad. Nu a văzut nici una din marile metropole (afară de Roma, care de fapt n’en était plus une). Nu a văzut nici Parisul, nici Londra, nici măcar Viena. Asta într-o vreme când atâția alții se foiau de colo până colo prin toată Europa. Dar a făcut ca Europa să vină la el.

Benjamin Constant, în timpul primei lui vizite la Weimar, în 1804, scrie în jurnalul său la 27 ianuarie după ce în ajun cinase la Goethe: “Gêne de toute conversation avec lui”; la 12 februarie: “Faust de Goethe. C’est une dérision de l’espèce humaine et de tous les genres de sciences. Les Allemands y trouvent une profondeur inouie. Je trouve que cela vaut moins que Candide, et en étant aussi immoral, aussi aride, aussi desséchant, il y a moins de légèreté, moins de plaisanteries ingénieuses et beaucoup plus de mauvais goût”; la 28 februarie: “Je ne connais personne au monde qui ait autant de gaieté, de finesse, de force et d’étendue dans l’esprit que Goethe”; în sfârșit, în ziua următoare, la 29 februarie (așadar an bisect): “Soupé chez la Duchesse mère, avec Wieland et Goethe. Il y a bien de la bizarrerie dans l’esprit de Goethe”. Interesantă oscilația lui B. Constant în aprecierea lui Goethe. Sentimentul de jenă de la prima întâlnire se explică destul de ușor. De regulă Goethe îi descuraja deliberat, printr-un anumit fel de a fi scorțos și protocolar, pe vizitatorii inoportuni, fie ei cât de simandicoși, cum îl va fi socotit pe însoțito-rul Doamnei de Staël până-l va fi cunoscut mai bine; celebrei cucoane îi recunoștea genialitatea, dar fără prea multă simpatie; editorul unei culegeri din zicerile ilustrului bărbat comentează relațiile acestuia cu ea în felul următor: “Goethe ging der lebhaften Dame nach Möglichkeit aus dem Wege; glückte es nicht, so entstanden gewöhnlich scherzhafte Dispute” (Goethes Gedanken, aus seinen mündlichen Äusserungen, in sachlicher Ordnung zusammengestellt von Dr. Wilhelm Bode, Berlin 1907, vol.2, p.47). Impresia de bizarerie de la supeul ducesei mame se explică și ea destul de lesne pentru cine a citit în Campagne in Frankreich mărturisirea lui Goethe (care de obicei, poate din indiferență și cu gândul la altceva, poate alteori și din imperturbabilă intenție muca-lită, nu ezita să debiteze sentențioase platitudini) că nu se dădea înapoi de a proclama “gewaltige Paradoxen” când îi venea chef să scandalizeze; afară de asta nu se jena să-și declare superstițiile și să le susțină doctrinar (ceea ce ținea de ideea lui asupra demoniei și destinului).

Importante rămân cele două aprecieri contradictorii, cea cu “je ne connais personne au monde qui…” (ținând seamă că Benjamin Constant cunoștea personal nu puține figuri mari ale epocii, în primul rând bineînțeles pe “die lebhafte Dame”, dar, ca membru al Tribunatului, apucase oricum să-l cunoască și pe Napoleon în scurtul răstimp cât Primul-Consul a mai tolerat existența acestei instituții) – și cea cu Faust.

Perfect germanofon, fost însurat cu o nemțoaică și urmând mai târziu a se însura cu o a doua, familiarizat cu viața câtorva curți princiare germane, Benjamin Constant rămâne totuși refractar la această operă atât de germană ca spirit, greu asimilabilă clasicului “gust” franțuzesc, marcându-și repulsia și prin cuvintele “les Allemands y trou-vent…” Comparația cu Candide ne poate surprinde azi, deoarece ne vine să punem față-n față cu scurtul roman voltairian, scris în proză incisivă și lapidară, un Faust alcătuit din partea întâia și a doua, însumând în total peste douăsprezece mii de versuri. “Fragmentul” din 1790, pe care l-a putut cunoaște Constant, e însă o piesă relativ suc-cintă, înfățișând, ca și Candide, confruntarea “filozofiei” cu viața (rezum grosso modo, evident prea sumar). Ținând seamă de proporția aceasta, comparația apare dintr-odată mult mai puțin șocantă. Ea relevă antinomia (și, într-un sens, complementaritatea) dintre spiritul francez și cel german. La 7 mai același an, deci după ceva mai mult de trei luni de ședere la Weimar, Constant scrie în jurnalul său: “Goethe est un esprit universel et peut-être le premier génie poétique qui ait existé dans le genre vague et qui esquisse sans achever”. Însemnarea aceasta pune de acord aprecierile oscilante ale lui Constant asupra lui Goethe, într-o formulă care topește rezervele în admirația globală pentru poetul genial. Francezii au obiectat totdeauna spiritului german “le vague” și“l’inachevé” (adică lipsa de “perfecțiune”, de la perficio = a încheia, deci lipsa de finitudine, ceeea ce poate fi și “l’infini” dacă luăm termenii în stricta lor sinonimie); pe de altă parte germanii la rândul lor le-au obiectat totdeauna francezilor lipsa de simț al infinitului, - vezi cele spuse în privința aceasta și de Ernst-Robert Curtius în Essai sur la France.

Despre acest Faust din 1790, cei trei maeștrii ai idealismului german, Fichte, Schelling și Hegel, spuseseră că e “die abso-lute philosophische Tragödie”. Acest certificat emis de somitățile în materie ale vremii nu-l convinge pe Noica; el se miră pe drept cuvânt de asemenea enormitate și demonstrează tocmai contrariul, că Faust, atât fragmentul din 1790 cât și, cu atât mai vârtos, întreaga operă, și înainte de toate Goethe însuși, reprezintă laolaltă un monument de “nefilozofie”, asta-mi pare, har Domnului, adevărat. Adică nu exprimă, nici nu ilustrează “idei filozofice”, nici nu “tratează” teme proprii filozofiei ca disciplină specială. Când poezia se apucă de așa ceva, merge la sigur pe drumul mediocrității. Dar a nu face asta nu înseamnă deloc “nefilozofie” (dacă admitem că există asemenea culpă), nu înseamnă derogare de la preocupările superioare ale spiritului. La noi, la români, bunăoară, Eminescu nu a făcut, din fericire, “poezie filozofică” (cum îi dau înainte numind-o așa atâția belferi), ci mare poezie, adică artă. Arta exprimă lucruri omenești esențiale, pasiuni, sentimente, întâmplări, gânduri, implicând necesarmente sensurile majore ale existenței, sensuri ce îmbracă adesea aparențe modeste ori frivole. Am încercat altă dată să arăt că Faust este în fond un poem nu “filozofic” ci hermetic, adică urmărind stadiile transmutației alchimice a ființei interioare. Nu mai insist aici pe această temă, dar relev faptul că numai cu această cheie Faust capătă unitate și coerență, pe totalitatea celor două părți, altminteri rămâne un soi de bazar heteroclit, de erudiție și drăcovenii, împănat cu multe frumuseți poetice parțiale. Mai trebuie relevat faptul, corelat cu elaborarea îndelungată a poemului, că împlinirea existențială a lui Goethe este pe toată durata vieții sale o transmutație a banalului în excepțional. “Goethe, d’une médiocrité sans précédent”, scrie într-un loc Cioran, subliniind ultimele două cuvinte, care de fapt indică tocmai mutația calitativă în plan ontologic care i-a conferit lui Goethe aura aceea de semi-zeu. Transformarea materiei vile în aur, această operație utopică a alchimiei de laborator, nu e decât o metaforă, un simbol al realei fina-lități umane a disciplinei “hermetice”. Goethe spunea că omul e cel mai bun aparat fizical, afirmație pe care Noica o ia drept o dovadă de “imediatism” și de inaderență la metodele științei moderne, dar care de fapt înseamnă că pentru o alchimie interioară, adică pentru modelarea și perfecționarea ființei sale, omul e propriul său laborator. Aceasta mai înseamnă exersarea percepției, disciplinarea acesteia, propriu zis “asceza” ei, fără de care experiența “interioară” e doar o iluzie când nu și o impostură. Goethe s-a considerat pe sine ca propriul său laborator, ceea ce înseamnă că a “operat” înlăuntrul ființei sale. Când se spune că viața lui Goethe este ea însăși o “operă”, aceasta trebuie să se înțeleagă.

Faust e transcrierea poetică a acestei în-delungate operațiuni existențiale. De aceea elaborarea lui i-a însoțit lui Goethe întreaga viață, din tinerețe până la moarte. André Suarès spune că Faust era singurul mod potrivit pentru marele poet de a-și scrie memoriile (Goethe l’Universel, în “La nouvelle revue française”, martie 1932, număr omagial la centenarul morții poetului); observația nu atinge Dichtung und Wahrheit, în care Goethe își povestește tinerețea până la plecarea spre Weimar, adică până-n pragul de la care începe împlinirea destinului său. Faust, - poem autobiografic și alchimic.

S-a împământenit obiceiul (căci obicei este, nu altceva) de a se considera cele două părți ale lui Faust ca opere distincte, cu prezumția superiorității indiscutabile a celei de a doua și cu un dispreț expres pentru cea dintâi. La discreditarea acesteia se prea poate să fi contribuit în bună măsură și opera lui Gounod. Toate acele referințe mitologice și gnostice obscure din Faust II flatează grozav ifosele pedanților și în genere snobismul intelectual. Clișeul acestei presupuse superiorități are o remarcabilă putere de circulație în lumea cultă și nu o dată am auzit, când venea vorba de Faust, grijulia precizare: “Faust II, bineînțeles!” În realitate Faust nu poate fi înțeles decât în totalitatea lui, cele două părți alcătuind un întreg coerent, ale cărui premise sunt date încă de la începutul primei părți, iar episoadele acesteia, de o frumusețe întru nimic mai prejos de a celor dintr-a doua, sunt fundamentale pentru sensul și motivația poemului.

Disprețuitorii părții întâia o găsesc probabil prea “populară”. Noica, bunăoară, o declară între altele o “simplă” Gretchendichtung. De ce “simplă”? Tema fetei din popor “sedusă și abandonată” nu reprezintă la Goethe un fapt divers peste care se trece cu indiferență. El avea conștiința subiectiv grevată de amintirea Friderikei Brion, a cărei făptură și iubire a imortalizat-o atât de emoționant în Dichtung und Wahrheit. Goethe, perfect conștient de geniul său, nu avea nimic din suficiența doctorală a filozofilor post-kantieni care, trecând orbește prin lume fără a-i percepe nici frumusețile nici durerile, scot ca din joben jocuri de concepte pur verbale de dragul cărora ar fi gata să pustiiască lumea. Pentru Goethe ochii naivi sau triști ai unei femei, părul și glasul ei, sunt epifanii ale miracolului vieții și înseamnă infinit mai mult decât bunăoară vanele speculațiuni despre “Eu și Noneu”. Principiul feminin ca factor cosmogonic este elementul primordial al concepțiilor ce stau la baza civilizațiilor din care ne tragem, iar Goethe a fost în Europa exponentul cel mai deplin al acestui fel de a vedea lumea, sub semnul “eternului feminin”. Misoginia principială este efectul unor carențe de aprehendare a naturii, ce se traduc compensatoriu printr-un apetit de dominare, în ultim resort de esența resentimentului, ducând, virtual sau efectiv, la uto-pie și teroare.

Faust, marele poem al alchimiei existențiale goetheene este în același timp în mod expres și hotărâtor poemul “eternului feminin”, reprezentat în partea întâia de Gretchen iar în a doua de Helena. Celor ce prețuiesc numai Faust II rolul Helenei le pare bineînțeles mai prestigios, mai “elevat”, cum se zice, decât al bietei Gretchen, deși încheierea aceluiași Faust II (de fapt a întregului poem), “Das Ewig-Weibliche / Zieht uns hinan” se referă expres la Gretchen. Helena este imaginea prin excelență a femeii frumoase și dorite, dar imagine, de sursă culturală, așa cum o dorim bunăoară pe Natașa Rostova sau pe Isolda:


Sie ist mein einziges Begehren!…

spune Faust despre Helena, iar Chiron îi răspunde:

…Ich seh, die Philologen,
Sie haben dich so wie sich selbst betrogen.
Ganz eigen ists mit mythologischer Frau:
Der Dichter bringt sie, wie ers braucht, zur Schau…

Aceste iubiri “de gradul doi” sunt și nu sunt iluzorii. Nu sunt doar visuri, sunt rea-lități ale sufletului nostru, ale sensibilității noastre erotice și au la rândul lor efecte în planul realului, au o funcție formativă în “educația sentimentală”; iubind o eroină de poveste, o iubim mai bine și pe femeia reală din viața noastră; imaginarul luminează și sporește realul. Ibrăileanu a scris subtil despre lucrurile acestea în Creație și analiză. (Mai e de subliniat că iubirea lui Faust cu Helena precum și nașterea lui Euphorion reprezintă “nunta cu regina”, adică niște nuptiae chymicae, o cununie de ordin “hermetic”.)

Totuși Gretchen rămâne nu numai femeia “reală” dar și femeia adevărată, cea a cărei iubire, suferință și fidelitate merg până la capăt și care, deși părăsită și distrusă de iubitul ei, osândită și executată din cauza lui, intercede totuși la urmă pentru el și-l absolvă. Ea reprezintă de fapt poate nu “idealul” dar realul opțiunii lui Goethe în ce privește femeia. Din toată opera lui ne rămân cu încântare în amintire fete și femei de o naturalețe totală, simple, nesofisticate, fără mofturi nici pretenții. Așa apare și Lotte în Werther, îngrijind singură de ale casei și de frații și surorile mai mici, făcând mereu treabă fără ajutorul nici unei slugi, așa apare și Friderike în Dichtung und Wahrheit (“magdenhaft”, cum spune ea însăși). Ce-i place lui Faust la Gretchen, ce-l atrage la ea în primul rând? Simplitatea, umilința:

Ach, dass die Einfalt, dass die Unschuld nie
Sich selbst und ihren heilgen Wert erkennnt!
Dass Demut, Niedrigkeit, die höchsten Gaben
Der liebevoll austeilenden Natur…

La prima lor întâlnire, pe stradă, abordată de Faust, Gretchen spune:

Bin weder Fräulein, weder schön…;

Ea nu se crede frumoasă fiindcă nu e gă-tită, nu e “domnișoară”, e o fată oarecare, o fată săracă. Când Faust îi sărută mâna, ea găsește că nu i se cuvine atare omagiu:

Wie könnt Ihr sie nur küssen?
Sie ist so garstig, ist so rauh!
Was hab ich nicht schon alles schaffen müssen!
Die Mutter ist gar zu genau.

De fapt frumusețea și farmecul feminității se vădește mai ales sub asemenea forme. Mult lăudatele Infante ale lui Velázquez bunăoară, a căror evocare se dă de regulă drept compliment (“ca o Infantă de Velázquez!”), dacă ne uităm bine la ele nu se poate să nu vedem că mai toate au niște fizionomii inexpresive și degenerate, de o perfectă urâțenie și de o vădită stupiditate, iar celelalte, puține, mai acătării, sunt niște păpuși fără viață nici suflet; toate stau împodobite, proțăpite cu mâinile pe grotescul “vertugadin” al toaletelor de Curte. Dar iată în schimb Țesătoarele aceluiași artist (Las hilanderas; evident, nu intră în discuție calitatea picturală, admirabilă în toate cazurile, ci numai tipologia). Priviți-o pe tânăra țesătoare din primul plan, așezată pe un taburet și ușor întoarsă cu spatele: câtă grație în atitudinea ei! Priviți bărbia, urechea și gâtul acestei fete, priviți cât de gingaș îi stă părul negru strâns într-un coc cu o panglicuță albă, cu câtă grație ține întins brațul stâng, cu mâneca bluzei suflecată până deasupra cotului și cu o brățară neagră care-i încătușează încheietura mâinii; linia gambei, îndoitura genunchiului, curbura coapsei, sunt minunat acuzate de faldul fustei de stambă verde, ce-i lasă libere gleznele și picioarele desculțe. E de remarcat faptul că acest artist, care a pictat sute de prințese, a dat cu această umilă țesătoare unicul specimen de frumusețe femeiască din toată opera lui. Nici o strălucire nu poate egala frumusețea firească și inconștientă a unei simple fete “din popor”, cum e și blânda, sărmana, sacrificata Gretchen. Goethe nu a fost niciodată în Spania, iar pe vremea lui nu existau reproduceri color ca acestea de azi, - dar e sigur că dacă ar fi văzut-o pe țesătoarea lui Velázquez ar fi salutat în ea cu încântare “eternul feminin” și, așa cum a comentat cu Eckermann nenumăratele gravuri și tablouri, ar fi lăudat-o pe larg.

Adevărata și credincioasa tovarășă de viață a lui Goethe, Christiane Vulpius, era, schimbând ce e de schimbat, o femeie de aceeași categorie (deși era soră cu un scriitor, autorul popularului Rinaldo Rinaldini). Și azi zelatorii cultului goetheean (mai ales cei cu predilecția pentru Faust II) vorbesc de ea fără stimă, ca de una care a avut parte de un noroc ce nu era de nasul ei; de fapt norocosul a fost Goethe, căruia Christiane i-a îndulcit viața privată în anii maturității, vreme de aproape trei decenii, dându-i și un fiu și prilejuindu-i astfel mai târziu, după moartea ei, bucuria de a se vedea bunic a doi băieți (și de a fi socrul Ottiliei von Pogwisch, mult îndrăgită de el). Christiane era o făptură veselă și sănătoasă, plăcându-i mult danțul și nedându-se înapoi nici de la puțină băutură, ceea ce bineînțeles nu i se iartă de zelatorii suspomeniți, deși Goethe a întărit cu exemplul său afirmația lui Horațiu: nec vivere possunt / carmina quae scribuntur aquae potoribus. Când, după bătălia de la Iena, au năvălit într-o noapte grenadierii francezi în locuința lui Goethe, ea, Christiane, a sărit din pat în cămașă de noapte și a stat în pragul ușii ca să-și apere ilustrul ibovnic cu propriul trup. Trăiau împreună de aproape douăzeci de ani, dar în acel an, 1806, poetul s-a căsătorit cu ea legal, desigur impresionat de bravul ei gest.

Până atunci, atâția amari de ani, aproape o viață (avea 22 de ani când s-au cunoscut), Christiane acceptase situația de concubină, exclusă din societatea bărbatului căruia i se dăruise. Desigur, nici ea n-ar fi dorit să fie primită într-o lume în care ar fi fost expusă privirilor arogante și înțepăturilor jignitoare ale doamnelor, în primul rând ale doamnei Charlotte von Stein. Această aristocratică iubită a lui Goethe, cu 7 ani mai vârstnică, a scris, după ruptura survenită din cauza Christianei, mai tânără decât dânsa cu 24 de ani, o tragedie, Dido, în care se hipostazia în rolul reginei părăsite. Năpădit de atâtea bas-bleus care roiau în jurul său, ca doamna Johanna Schopenhauer sau mult mai tânăra cochetă Bettina von Arnim, candidate la rolul de Egerie sau de muză, Goethe știa că acasă îl așteaptă o ființă care nu avea desigur nici pe departe atâta “cultură” nici atâta “geniu”, dar incomparabil mai mult bun simț. Și o mult mai verificată dragoste.

De fapt Goethe primea toate aceste asiduități și adulații oarecum ca o obligație de serviciu, întrucât erau consecința faimei pe care i-o conferise Weimarului, și nu e exclus să le fi primit adesea chiar cu plăcere, îndeosebi când veneau din partea unor doamne înzestrate cu spirit dacă nu totdeauna cu tinerețea și nurii Bettinei von Arnim; oricât s-ar fi ferit, “după putință”, din calea doamnei de Staël, în timpul vizitelor ei, e sigur nu numai că acestea îl măguleau dar și că, pe lângă certurile glumețe pe care le aveau împreună, prețuia atenția și amiciția ei cum se cuvenea. El era cauza aglomerației de muze inspiratoare și inspirate ce bântuiau la Weimar, după cum tot el atrăgea acolo atâția vizitatori iluștri sau numai curioși. E mai mult decât probabil că, mai ales cu vremea, toate aceste solicitări și solicitudini ajunseseră să-l excedeze, după cum e la fel de posibil ca ele să-i fi devenit obicei și deci necesitate; îi prilejuiau fără îndoială destulă rezervă interioară și nu puțină ipocrizie, de care se va fi răs-cumpărat de fiece dată acasă, amuzându-se, nu fără câteva cupe de vin, în tovărășia bravei femei alături de care se desfășura, adevărată și modestă, viața de om ca toți oamenii a marelui om.

 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., 15-16 / 1999, S. 36-40

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga 

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania