Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., 15-16 / 1999, S. 115-118

 

 

TIPURI ȘI STEREOTIPURI.

A ÎNVĂȚAT KARL EMIL FRANZOS DIN ESTETICA LUI GOETHE?


Andrei Corbea-Hoișie



Finalul “icoanei de cultură” pe care Karl Emil Franzos o dedica “Femeilor române”, în versiunea dintîi, publicată deja în ianuarie 1869 în foiletonul ziarului “Tagespost” din Graz, constituie o simptomatică profesie de credință a autorului cu privire la propria-i poetică: “Am încercat, spune dînsul, să zugrăvesc tipuri ”.

La încă foarte tînărul Franzos, absolvent strălucit, cu doar doi ani și jumătate mai de-vreme, al gimnaziului din Cernăuți, termenul pe care acesta îl utilizează (“tipuri”) atestă deja o îndeletnicire serioasă cu conceptele de bază ale unei estetici considerate la mare preț printre filosofii și criticii literari germani ai momentului. Prozatorii realiști, precum un Gottfried Keller sau un Gustav Freytag, ultimul aflat de altfel printre idolii literari ai tînărului Franzos, pretind a transcende mimesis-ul în ipostaza sa pur reproductivă, și a proceda în conformitate cu recomandarea lui Wilhelm Scherer, istoricul literar al cărui crez pozitivist decurge din chiar empatia sa pentru rețetele realismului literar - un alt reper important al lui Franzos, încă din pe-rioada profesoratului aceluia la Universitatea din Viena,- după care criteriul reușitei scriitoricești consta în a construi “conștient” și intenționat “tipuri generale” și nu de a mode-la personaje prin simpla descripție, “copie după natură”, a unor individualități, ba chiar a unor indivizi anume, nemijlocit identificabili. Va fi fost revendicarea explicită al lui Karl Emil Franzos, el însuși, în proza publicată odată cu prima parte a deceniului al optulea, un realist de registru minor, apăsat și de un anume epigonism eclectic, ce combină, pe lîngă rețetele verificate ale prozei realiste contemporane lui - vezi propriile-i comentarii, datînd chiar din 1869, asupra lui Theodor Storm - și reminiscențe clasic-romantice, de la o poetică a “tipurilor” un gest de adaptare la “spiritul vremii” sau, totuși, o opțiune estetică lucidă și responsabilă, asumată, în definitiv, chiar și numai pentru a-și regla el însuși, cu inerentele stîngăcii ale începutului, raporturile cu contextul literar în care urma să se lanseze? Un răspuns decis și decisiv la această dilemă fiind dificil, nu ne rămîne decît să constatăm că unica certitu-dine în legătură cu această “constrîngere” teoretică pe care și-o impune tînărul Franzos o reprezintă sursa, - directă sau indirectă, este mai puțin important în situația de față,- a întregii dezbateri din a doua jumătate a seco-lului al XIX-lea german cu privire la o poetică a “tipurilor”: ea pornește de la Goethe, și, dacă Franzos este unul dintre multiplii receptori și “interpreți” ai esteticii acestuia, faptul dă măsura atît a substratului fertil pe care estetica weimariană, alături de idealismul filosofic romantic, l-a reprezentat pentru întreaga producție intelectuală a secolului al XIX-lea în Germania și Austria, ca și a valu-lui epigonic și inerent simplificator pînă la falsificator pe care ea l-a susținut pînă tîrziu, pînă, de ce nu?, în era “realismului critic” și a “realismului socialist”.

Este interesant faptul că termenul de “Typus” nu apare în nici una din scrierile dedicate de Goethe artei și literaturii, ci, destul de frecvent, și în exclusivitate, în textele pe care le-a consacrat științelor naturii. In Erster Entwurf einer allgemeinen Einletung in die vergleichende Anatomie, ausgehend von der Osteologie, datînd din ianuarie 1795, Goethe remarca asemănarea animalelor între ele, ca și între acestea și specia umană, pentru a ajunge la concluzia că o comparație relevantă ar fi posibilă doar pe baza ideii cum că ar exista un “tip anatomic” comun, o “imagine” generală (“allgemeines Bilde”) a constituției viețuitoarelor. Tot acolo el descria și calea metodologică a unei asemenea comparații, pornind de la teza că respectivul “canon” comparativ nu poate fi instituit în funcție de vreun model individual, și nici măcar de cel oferit, în ciuda desăvîrșirii sale organice, de către anatomia omului; “kein Einzelnes, spune Goethe, kann Muster des Ganzen sein”. Cu alte cuvinte, experiența individualului, cea care, prin comparație, stabilește asemănările și deosebirile dintre elemente, rămîne limitată la atît dacă lipsește cumva complementul ei dialectic, ideea unificatoare ce “domnește peste întreg” și care, pe cale genetică, dă conturul “imaginii generale” mai sus amintite. Empiria fără abilitatea generalizării, dar și generalizarea fără verificare empirică, inducția fără deducție, dar și deducția fără inducție, conduc doar la parțialitate și la incapacitatea de a atinge, prin puterea inerent limitată a subiectului, nelimitarea și certitudinea obiectului, care este natura în întregul ei. “Tipul” formal astfel definit devine, după Goethe, un fel de “fir al Ariadnei” pentru ceea ce el numește “labirintul constituției animaliere”, în ultimă instanță un construct euristic ce mijlocește între descripția fenomenelor particu-lare și clasificarea lor conceptuală. In orizontul secolului al XVIII-lea, o atare viziune se articulează într-un început de gîndire tipologică, apărut deja, nu întîmplător, chiar în încercări de filosofie a naturii și de antropologie, în care îndoiala asupra validității cercetării întemeiază reflecția asupra procedurilor descriptive și a celor analitice. “Aventură a rațiunii” - astfel se pronunță Goethe, revendicîndu-se direct de la învățătura kantiană, asupra putinței de a depăși analiza și a accede la sinteza “tipologizantă”, ordonatoare și suverană asupra fapticului brut, asupra a ceea ce poate rezulta doar din intuiție. “Tipul”, așa cum îl consideră Goethe, devine, ca model descriptiv, ca “fotografie sincronică”, o proiecție a diacroniei, căci el fixează, în dinamica lor, datele procesualității; în sinteza trecutului, în reconstituirea “plantei originare”, se prefigurează evoluțiile viitorului.

Este notorie corespondența mereu subliniată și repetată de Goethe între demersul științific și cel artistic, între care voința armonizantă a clasicului constituie canavaua comună; dealtfel, în fragmentul Naturphilosophie Goethe face o paralelă clară între poet și artistul plastic, ei înșiși observatori privilegiați ai naturii înconjurătoare, pe de o parte, și omul de știință, pentru care natura este într-un alt fel obiect de studiu, pe de altă parte, - el însuși considerîndu-se drept prototip al identificării totale a celor două “tipuri” (sic!) priviri asupra naturii. Or, de aceeași logică ține extensia “doctrinei tipurilor” către artă și literatură, pe care Goethe o între-prinde ducînd mai departe, dar și situînd pe o cu totul altă treaptă a reflecției, cîteva din ideile lui Anton Raphael Mengs, pictor și teoretician al artei, amic cu Winckelmann, care, meditînd asupra “imitației naturii”, propusese deja pentru artele vizuale o “doctrină a tipurilor” într-o formulă înrudită cu viziunea clasicizantă a acestuia din urmă. Textul goethean este unul emblematic pentru estetica clasicismului weimarian: Einfache Nachahmung der Natur, Manier, Stil (Simpla imitare a naturii, manieră, stil), apărut în februarie 1789 în revista lui Wieland, “Teutscher Merkur”, rezultat direct al experienței italiene trăite de Goethe, inclusiv al întîlnirii la Roma cu Karl Philipp Moritz, autor la rîndul său, cu un an înainte, al unui op întitulat Über die bildende Nachahmung des Schönen (Despre imitația imaginativă a Frumosului). Cele trei variante ale relației artistului cu natura fixate de Goethe deja în titlul studiului, relație fundamentală, după cum se știe, pentru antici, numesc, de fapt, trei grade diferite ale “cunoașterii” naturii, atîta cît îi este dată artistului prin creație. Cea dintîi treaptă este proprie “talentului natural”, “naiv”, cum i-ar spune Schiller, sensibil față de empirie pînă la identificarea cu ea, dar inerent limitat în lipsa unei perspective a întregului, care nu poate veni decît prin reflecție. A doua, “maniera”, constituie o cale de manifestare exclusivă a spiritului, un produs al “minții”, complet rupt de contemplarea lumii din jur, o trufașă deducție a între-gului, a cărei legitimitate devine contestabilă de vreme ce-i lipsește o confirmare “nemijlocită”. Abia “stilul” reprezintă medierea între extremele ilustrate de precedentele trepte ale raportului dintre artist și natură: el asociază observația directă conceptului, favorizează trecerea de la concret la abstracțiune, de la particular la generalul ce ordonează și clasează - cu cuvintele lui Goethe, el atinge “certitudinile fundamentale ale cunoașterii, esența lucrurilor, în măsura în care ne este îngăduit să o recunoaștem în forme vizibile și palpabile”. “Tipurile”, formele “originare” și “ideale” pe care naturalistul Goethe le identifica grație aceleiași medieri la pragul dintre ontogeneză și filogeneză devin, iată, accesibile, prin creația artistică! Este aici însuși sîmburele poeticii clasicismului weimarian, ce tinde a fixa universalul în particular, permanența, prezentul continuu, în procesualitatea devenirii: ceea ce este “tipic” este concomitent necesar și normativ, este ideea ce se întrupează, dar care, fără trup, nu poate fi.

Revenim pe pămînt: dacă, în principiu, romanticii germani n-au agreat cîtuși de puțin doctrina goetheană și clasică a “tipurilor”, unii dintre ei, în faza entuziasmului cu care au însoțit ridicarea împotriva Franței napoleoniene, au încercat, precum Joseph Görres, s-o instrumentalizeze în sens naționalist - “der Volksgeist”, “spiritul neamului”, con-cept cu totul străin, în iraționalitatea sa, lucidității clasice, ar fi fost, după el, totuna cu “tipicul”, cu originarul și cu chipurile pe care le ia odată cu iradierea sa în temporalitate. Si pe această filieră,- legată nu mai puțin de etnopsihologia lui Steinthal și Lazarus, foarte la modă în anii 60-70 ai secolului trecut, ce l-a atras și pe Eminescu,- pe lîngă cea a autorilor realiști, convinși că, prin descripția fidelă a lumii, îi pot surprinde întemeierile, a receptat Franzos doctrina goetheană a “tipurilor”, pe care pretinde a și-o asuma. Chiar foiletonul despre “femeile române”, despre care era vorba mai sus, își propune să descrie un “tip național”, specific a ceea ce dînsul va numi cățiva ani mai tîrziu,- spre exasperarea lui Eminescu,- Halb-Asien, “Semiasia”, ținutul aflat la marginea civilizației europene, populat de nații unde după dînsul misiunea civilizatoare a Occidentului, de fapt a germanilor, s-ar afla abia la înce-put. Dincolo de stîngăciile debutantului într-ale scrisului, Franzos ilustrează însă la modul cel mai eclatant degradarea și trivializarea esteticii clasice în faza epigonică a realismului minor de după jumătatea secolului al XIX-lea. Confuzia dintre superficiala relatare jurnalistică și ceea ce “părinții fondatori” numeau “einfache Nachahmung der Natur”, dintre sentințele grăbite și pătimașe și cumpănita sondare a adevărului se revelă din capul locului - meschina răzbunare a tînărului dezamăgit, probabil, de dragostea neîmpărtășită a unei “dame române” din Cernăuți, unde, ca student, își petrecea vacanțele, proiectează cumplite vini și păcate, explicabile după el prin date etnopsihologice și mai puțin sociopsihologice: “românca de astăzi”, afirmă el în Die Rumänische Frauen, text datînd din perioada 1868-1869, “damă strălucitoare, modernă, fără prejudecăți”, nu poate fi nicicînd “o soție așa cum o concepem noi, germanii”. Ii mai reproșează lipsa de curățenie și de ordine, dar mai ales ușurătatea cu care ar “călca în picioare sfînta căsnicie”. Pe de altă parte, tot el își mărturisește empatia pentru un popor “natural”, cum i se par a fi românii - aceasta în spiritul admirației romantice, pe linia Herder-Rousseau, pentru “sălbaticul cel nobil”, inclusiv pentru năzuința lui spre libertate, pe care o însoțește cu o strașnică critică la adresa “barbariei”, a moravurilor încă foarte crude, a misticismului și a lenii, eradicabile toate printr-o pedagogie optimistă, de asumat, după el, prin misiunea “civilizatoare” a germanilor în Halb-Asien.

In imaginea emblematică a “serbării culturale” din Cernăuții anilor 1875, cu parada dansantă a naționalităților din Bucovina etalîndu-și, îmblînzite, o “diferență” cel mult folclorică și, în plus, o zgomotoasă bucurie la aniversarea anexării provinciei la Austria (vezi foiletonul Ein Kulturfest, comandat de “Neue Freie Presse”), Franzos ilustrează amestecul de simpatie silită și de înstrăinare înfricoșată, dar nelipsită de accente disprețuitoare și agresive, ce caracterizează trata-mentul Celuilalt și, de fapt, întreaga retorică colonială a burgheziei central-europene identificată în estul Monarhiei cu “germanismul” - burghezie care, în enclave urbane precum Cernăuții, se baricadează împotriva tradiționalismului suspicios al lumii înconjurătoare, pentru a-și susține expansiunea politică și economică prin argumente culturale. Pretinsa “armonie” națională din Kronland-ul moldav s-ar menține, după el, doar în limitele foarte înguste ale unei raționalități mereu amenințate, așa cum o semnalează chiar Franzos à propos de români, “fiii zvelți și dinamici ai Sudului, cu fețele lor smede și cu ochi negri strălucitori”, a căror mîndrie și demnitate “naturală”, “atîta vreme cît sînt treji” (ca antonim al beției alcoolice, dar și în sensul figurat al lucidității, al rațiunii în general) o elogiază; “aici - la serbarea din octombrie 1875, deși Franzos are în vedere, probabil, Cernăuții și Bucovina, spre deosebire de alte provincii, deja măcinate de luptele naționale - încă mai sînt”. Oricum, constelația mărcilor destinate a desemna alteritatea românilor se dovedește, în seria de texte aflate la intersecția jurnalisticii cu ficțiunea, - texte despre care Franzos va repeta cu încăpățînare că ar reflecta cu maximă fidelitate “adevărul”,- tot mai stabilă, chiar și acolo unde este strecurată în “narațiune”.

Ea ajunge să încremenească într-un sistem fix, topologic, de relații între elemente formale și conținutistice; proba cea mai elocventă o constituie nuvela Die Reise nach dem Schicksal, publicată în “Neue Freie Presse” în 1884, în al cărei text “fundalul” spațio-temporal a fost de două ori modificat, odată cu rețetele preconcepute ale coloritului local adecvat fiecăruia, din Podolia în Gorizzia și apoi în Bucovina contemporană, cu tot cu ceea ce Michel Foucault va numi, mai tîrziu, “rețeaua de formule discursive”, aici schema deja asociată în proza lui Franzos de pînă atunci respectivului decor și personajelor corespunzătoare.

Pretenția lui Franzos de a practica o poetică a “tipurilor” în descendența lui Goethe nu este, în consecință, cîtuși de puțin legitimă. Acele “constructe” ideatice, de care vorbesc exegeții săi, teze pe care se mulțumește să le ilustreze obsesiv în propriile texte, coincid cu așa-numitele “Bilder im Kopf”, “imagini înrădăcinate” în creier, ce preced percepția directă a realității și o influențează pînă la manipulare. Cu atît mai mult cînd aceste “imagini” sînt proiectate peste pretinse “esențe naționale” (Wesen der Nation. ), ele sînt rezultatul unui dezechilibru generator de discriminare și inegalități. Ele nivelează și mortifică Viul, tot așa cum repetitivul dăunează, în discursul literar, reprezentării și mimesis-ului - discurs denumit de Homi Bhabha în The Location of Culture (Londra/New York 1994) “discurs colonial”. “Tipurile” lui Franzos sînt, de fapt, ceea ce, în anii ‘20, Walter Lippmann va defini, în cartea sa despre “opinia publică”, drept simple “stereotipuri”.

 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., 15-16 / 1999, S. 115-118

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga 

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania