Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., 1-2 (15-16) / 1999, S. 142-149

 

 

DESPRE MOARTEA UNUI PERSONAJ PRIN AUTOÎNFOMETARE ȘI ÎMBLÂNZIREA REFLEXULUI DIGESTIV

ÎN ROMANUL AFINITĂȚILE ELECTIVE AL LUI J. W. GOETHE

Carmen Iliescu


“Separă pământul de foc, subtilul de grosier,
cu băgare de seamă și cu judecată.”
(Tabula Smaragdina)

“Odihnește-ți corpul, potolește-ți patimile…”
(Zosima)

Nimic mai familiar decât chinuitoarea senzație de foame. De nevoie ne-am obișnuit cu franchețea ei neagră, brutală atunci când se răstește la noi: “Bucură-te, sunt aici, deci ești încă viu, amice! Vezi că ai o problemă și nu-ți dau pace până nu catadicsești să mănânci ceva!” Dacă este adevărat că este cam obraznică, torturantă și posesivă, nu putem să nu apreciem punctualitatea și fidelitatea ei. Putem să ne punem într-o oarecare măsură la adăpost de insistențele ei încercând s-o disciplinăm, s-o determinăm să-și mai rărească vizitele. Dar în esență domesticirea acestei făpturi sălbatice este, cel puțin în stadiul actual al condiționării noastre antropologice, pasageră și iluzorie. Să ne resemnăm, așadar, subliniind în același timp că senzația de foame este un rău necesar. Ea semnalează iminența instalării unei crize de materii prime și solicită în mod imperios un nou aport nutritiv. Soluția pentru depășirea impasului este relativ simplă. Dacă ți-e foame mănâncă! Nu vom discuta despre delicata problemă a procurării hranei îndestulătoare, nici despre aberațiile comportamentale de tipul anorexiei sau al bulimiei și semnalăm doar în treacăt că excentricitățile semifrivole ale artei culinare sunt tributare condiției amânării ca marcă specific umană. Amânarea consumării reflexului digestiv creează aici un câmp liber de afirmare a fanteziei și a rafinării materiei nutritive brute.

Amânarea este posibilă doar între anumite limite și în cele din urmă reflexul digestiv se consumă, mai mult sau mai puțin discret, sub semnul firescului. Este așadar de înțeles de ce moartea ,fie și a unui personaj de ficțiune ca Ottilie, prin înfometare sistematică autoimpusă este de natură să provoace puternice reacții de respingere din partea cititorului romanului lui Johann Wolfgang Goethe. Refuzul sistematic al Ottiliei de a se hrăni este, pentru început, de neînțeles pentru un om cu mintea întreagă. Numai cei cu mintea șubrezită nu luptă pentru supraviețuire, iar pentru a putea supraviețui este de la sine înțeles că trebuie să te și hrănești. Până și cele mai umile viețuitoare practică fără greș această formă de înțelepciune rudimentară. Ottilie în schimb refuză sistematic hrana. Bunul simț lezat reacționează așadar prompt prin sancționarea faptei Ottiliei și cea mai lesnicioasă cale de a te delimita de o asemenea aberație împotriva firii este aceea de a pune la îndoială sănătatea mintală a Ottiliei. Dacă este de netăgăduit că un om normal se hrănește pentru a putea trăi atunci Ottilie cu siguranță nu este nici normală și nici nu are “poftă de viață”. În această ordine de idei personajul feminin poate fi etichetat prematur ca fiind în esență patologic, iar înfometarea autoimpusă devine o formă de autochinuire, de autoflagelare severă cu final previzibil, o variantă lentă de sinucidere.Secvența înfometării Ottiliei, unul din personajele-cheie ale Afinităților elective, poate fi, în consecință, evaluată ca fiind un tablou clinic în formă poetică, transcrierea în proză a fazelor sindromului suicidal atestat de o bogată literatură de specialitate dedicată maladivului de ordin psihic. (1)

Este secvența compozițională a înfometării Ottiliei din finalul Afinităților elective (Die Wahlverwandtschaften) o reeditare în variantă feminină a morbidității lui Werther, personajul-cheie al romanului epistolar Suferințele tânărului Werther (Die Leiden des jungen Werther)? Sunt Ottilie și Werther suferinzi nu doar din punct de vedere moral, ci în sensul strict medical, psihiatric al suferinței? Sunt depresivi, melancolici în sens clinic, psihopatologic? (2) Dacă răspunsul dat de noi în această chestiune este afirmativ atunci ne vedem obligați să constatăm o perfidă și atroce remanență a “Thanatos”-ului sublimat literar în câmpul conștiinței subiectului numit Johann Wolfgang Goethe. Este reluată de Goethe aceeași temă din Werther, care vede lumina tiparului pentru prima oară în 1774, aproape compulsiv la maturitate (Afinitățile elective sunt tipărite într-o primă variantă în luna octombrie a lui 1809)?

În cazul în care acceptăm postulatul apartenenței celor două romane ale lui Goethe amintite mai sus la discursul nebuniei (3) modelul bipolar freudian al impulsiei de tip “Eros” și “Thanatos” poate deveni compatibil și operant în efortul de evaluare a personajelor-cheie Werther și Ottilie. Freud tematizează foamea, setea, trebuința sexuală, instinctul autoconservării, dezvoltînd relativ târziu o nouă teorie a impulsiilor (“Triebe”) vieții și ale morții (4), având rolul de creare de tensiuni și de orientare a subiectului spre anumite obiecte în vederea reducerii tensiunii create. Dacă impulsia vieții (Eros) îndeamnă la viață și menține viu subiectul, impulsia morții are o forță aproape egală cu cea a impulsiei vieții, însă cu semn inversat, reprezentând tendința de întoarcere la starea anorganică, de nivelare până la contopirea cu inanimatul. Freud se vede îndreptățit să identifice în consecință sursa maladiilor psihosomatice cu caracter autodistructiv manifest ca fiind tocmai Thanatos-ul, impulsia morții.

Ambele impulsii pot fi identificate la nivelul scriiturii lui Goethe. Atât Werther cât și Ottilie sunt mânați inițial de Eros către obiectul dorinței lor, pentru a ne menține terminologic în modelul descriptiv freudian.Werther caută prezența lui Lotte, Ottilie pe cea lui Eduard. În ambele cazuri între subiect și obiectul dorinței sale se interpun obstacole inhibitive de natură etică sau cu puternice acccente de conformism social care împiedică detensionarea în sens freudian. Aceste obstacole contribuie, pe un fond psihic labil premorbid, la stricarea echilibrului biopsihodinamic al impulsiilor contrare în favoarea impulsiilor morții. De remarcat că în accepțiune freudiană sinuciderea este determinată de supremația impulsiei morții și manifestarea unei forme specifice de agresiune diferită de cea de tip defensiv sau ofensiv și definită ca autoagresivitate. Și iată cum Werther și Ottilie sunt în cadrul acestui model interpretativ tributar schemei de lucru freudiene exemplificări literare explicite ale autoagresivității, agenți imaginari ai impulsiei morții, personaje de ficțiune care “visează moartea sadică de sine”.

Nu putem trece sub tăcere un detaliu de biografie de natură să destrame iluzia comodă a geniului poetic aureolat de serenitate. Pentru ce ne încăpățânăm oare să nu acceptăm faptul că armonia este un concept dinamic care presupune un joc tensional al contrariilor? Este greu de tăgăduit faptul că Suferințele tânărului Werther sunt rodul unei puternice crize presuicidale trăite în mod efectiv de Goethe, așa cum o atestă și rândurile dedicate acestui subiect în Partea a treia, Cartea a treisprezecea din Dichtung und Wahrheit. Poetul mărturisește “chinurile îndurate” și multele “sforțări” pentru depășirea “ideii fixe a sinuciderii”, consacrând reflecțiilor asupra“diferitelor moduri de a muri” cea mai mare parte a timpului său din acea perioadă de criză: “Este ceva nefiresc ca omul să se rupă de sine însuși și, nu numai să-și facă rău, dar să se și distrugă și să recurgă la mijloace mecanice pentru a-și duce la îndeplinire planurile. Cînd Ajax se străpunge cu sabia lui, ultimul serviciu îi este adus de greutatea propriului său trup. Când războinicul își obligă scutierul să nu-l lase a cădea în mâinile dușmanului, el se asigură de o putere exterioară, dar de una morală în locul uneia fizice. Femeile caută în înec rezolvarea deznădejdii lor, și mijlocul cel mai mecanic, al împușcării, asigură un act rapid cu o sforțare minimă. Nu ne place să vorbim de moartea prin spînzurare, căci aceasta este lipsită de noblețe. În Anglia se întâmplă destul de des, pentru că acolo cetățenii văd încă din tinerețe cum sunt spânzurați alți oameni, fără ca această pedeapsă să aibă un caracter de-a dreptul dezonorant. Otrăvirea și tăierea arterelor sunt urmate de o agonie prea lungă, dar moartea cea mai rafinată, mai rapidă și mai lipsită de dureri, aceea provocată de o mușcătură de viperă, a fost vrednică de o regină, care își petrecuse viața în strălucire și voluptate." (5) Un pumnal ascuțit înfipt în inimă de propria mână îi apare poetului o faptă vrednică de toată admirația și modul propice de a face uz de libertatea de a pleca de bună voie din lume. De remarcat că pentru a desemna sinuciderea concepută ca act suprem de afirmare a libertății individului care, dacă este stăpân pe viața sa, are în consecință și dreptul de a și-o curma, vorbitorul de limba germană poate apela la sinonimul “Freitod”. Goethe nu se mulțumește cu simple reflecții asupra miloacelor de a pune capăt propriei vieți și psihologii admit dealtfel, cu jumătate de gură, că mulți dintre noi am dat probabil măcar o dată sau de două sau de nouă ori în viață frâu liber imaginației pe tema înscenării propriei noastre sinucideri, fără ca prin aceasta să devenim și potențiali sinucigași în sens clinic,psihiatric. Dar Goethe merge un pas mai departe și își procură “un prețios pumnal frumos șlefuit”: “Mi-l puneam totdeauna alături de pat și înainte de a stinge lumina, încercam să văd dacă nu-mi puteam înfige ascuțișul lui ceva mai adânc în piept.”

Werther este, fără îndoială, și reflexul literar al unei crize presuicidale pe care autorul o depășește cu succes beneficiind printre altele și de virtuțile terapeutice ale creației. Dar pentru ce să fie reluată peste ani aceeași temă a morbidității sufletești prin povestea Ottiliei din Afinitățile elective? Rămânând, pe termen limitat, fideli discursului inițiat în baza postulatului caracterului maladiv psihiatric al înfometării autoimpuse în cazul Ottiliei, vom nota în sprijinul acestei optici că Afinitățile elective apar în octombrie 1809 după o perioadă tulbure marcată de boală (crize puternice în 1801și în 1805), depresie,blocarea creativității și de evenimente traumatice precum decesul lui Herder în 1803, al lui Schiller în 1805 și al mamei lui Goethe în 1808.

Dar calificarea înfometării autoimpuse cu finalul autoextincției voite ca fiind o formă lentă de sinucidere și deci implicit și o problemă de psihiatrie reprezintă în cazul evaluării personajului nostru de ficțiune doar un “punct de vedere enunțiativ” așa cum îl definește Michel Foucault în Arheologia cunoașterii și care oferă, după cum am putut constata posibilitatea reală a construirii unui câmp enunțiativ de o admirabilă omogenitate. Să nu uităm însă faptul că un punct de vedere este fatalmente limitat și aduce cu sine inevitabile restricții în câmpul operator. Punctul de vedere enunțiativ preia aici rolul unei legi de formație internă cu caracter generativ și selectiv. La limită punctul de vedere enunțiativ spune o mie de cuvinte despre subiectul cunoscător și mai puține lucruri decât am putea crede sau spera despre obiectul supus analizei. Este marele merit al gândirii postmoderne de a reformula de pe poziții epistemologice noi și într-o viziune integralizatoare spinoasa problemă a caracterului mijlocit, mediat, pronunțat autoreflexiv al aserțiunilor noastre (6). Și pentru a diminua pe termen scurt austeritatea și morbiditatea discursului nostru despre foame și autoînfometare, vom adăuga, pe un ton glumeț, că orizontul nostru de cunoaștere devine uneori tot mai îngust până ce ajunge de mărimea unui singur punct…de vedere. Sau că în cazul în care datele realității infirmă aserțiunile noastre este necesar să ne descotorosim tocmai de aceste date ale realității.

Trebuie să subliniem că nu împărtășim punctul de vedere enunțiativ al caracterului maladiv al reprimării reflexului digestiv în cazul Ottiliei. Și aceasta pentru că autoarea optează pentru un alt punct de vedere enunțiativ în chestiunea episodului-cheie al înfometării autoimpuse din Afinitățile elective. Refuzând hrana personajul Ottilie nu procedează, în viziunea noastră, la o sinucidere lentă, ci practică o formă severă a ascezei de tip hermetic, așa cum o descrie, de exemplu, Julius Evola (7). Considerăm că prin refuzul de a se hrăni Ottilie devine o metaforă vie a suspendării urgenței vitale.

Și pentru a nu lăsa în suspensie problema morbidității wertheriene, vom încerca să răspundem și acestei provocări, ce-i drept pe scurt, mărturisind că pentru noi Werther este o mărturie viguroasă în favoarea legăturii strânse între viața autorului și opera sa. Numai că această legătură ascultă deseori de legile combinatorii ale unei sintaxe subtile deloc accesibile pe calea biografismului mărunt. Și poate nu tocmai întâmplător cazul Suferințelor tânărului Werther confirmă cu putere caracterul problematic al reconstituirii firelor nevăzute ce leagă destinul operei de cel al autorului său.Constatăm cu regret că literatura de specialitate abundă în simplificări grosolane. Personajul ficțional Lotte, femeia adorată de Werther, devine, de exemplu, în interpretarea măruntă și obscură a biografiștilor zeloși un fel de Golem (8) hidos cu viață scurtă, un hibrid impur construit din reziduurile sentimentale ale tânărului Goethe îndrăgostit de Friederike sau de Charlotte Buff sau de Maximiliane Brentano. Un asemenea gen de abordare alimentează cel mult bârfa literară și curiozitatea indecentă a marelui public care dorește să arunce o privire în culise. La finele travaliului ne-am ales pe deasupra și cu mitul suspect al eternului îndrăgostit și al geniului omnipotent înzestrat cu o vitalitate debordantă, care îi alimentează deopotrivă creația și viața amoroasă. Și de acestă dată mitul pus în circulație spune câte ceva despre fantasmele exegeților și foarte puțin despre poetul în cauză. Dacă te limitezi la adunarea de evenimente exterioare fără a trimite la reverberațiile lor în forul interior al subiectului și fără a extrage vreo semnificație de ordin superior ești probabil mai sărac ca la început.

Propunem un alt fel de conectare a suferinței personajului de ficțiune care este Werther la experiența trăită de Goethe în anii premergători redactării romanului epistolar. Susținem, cu modestele noastre puteri, ipoteza formulată de Mircea Eliade în The Quest. History and Meaning in Religion (Nostalgia originilor) potrivit căreia crizele, suferințele și încercările specifice unor biografii ale scriitorilor pot fi interpretate în termenii unei “dialectici a inițierii”. Mai mult decât atât, Eliade invocă în sprijinul ipotezei formulate două nume celebre, Gerard de Nerval și … Goethe: “Cazul lui Nerval nu este singurul. Nu știu dacă tinerețea lui Goethe, de pildă, a fost analizată dintr-o perspectivă similară. Dar în Dichtung und Wahrheit, bătrânul Goethe descrie tumultoasele sale experiențe din perioada Sturm und Drang-ului în termeni care ne aminesc de tipul ‘șamanic’ de inițiere. Goethe vorbește despre instabilitatea, excentricitatea și iresponsabilitatea acelor ani. El admite că și-a irosit timpul și darurile spirituale, că viața lui n-avea, în acea perioadă, nici scop, nici semnificație. Trăia o ‘stare haotică’, era ‘dezmembrat și tăiat în bucăți’ (in solcher vielfachen Zerstreuung, ja Zerstückelung meines Wesens). După cum se știe, dezmembrarea și tăierea în bucăți, pre-cum și ‘starea de haos’ (adică de instabilitate psihică și mentală), sunt trăsături caracteris-tice inițierii șamanice. Și la fel cum viitorul șaman, prin inițierea sa, își reintegrează o mai puternică și o mai creatoare personalitate, tot astfel se poate spune că, după pe-rioada Sturm und Drang, Goethe și-a depășit imaturitatea și a devenit stăpânul vieții și al creativității sale.” (9)

Dacă Suferințele tânărului Werther reprezentau pentru exegeții tributari psihanalizei tematizarea și sublimarea lirico-terapeutică a maladiei psihice, romanul epistolar devine în această nouă ordine de idei documentul poetic al unei faze extrem de dureroase dar necesare de tip “moarte rituală” pe care o traversează Goethe în cadrul inițierii sale. În schema de gândire psihanalistă chinurile lui Werther exprimă disfuncționalități biopsihosociale, sunt eminamente neproductive și dăunătoare iar moartea personajului este evident evaluată drept un dezastru biopsihologic. În schema de gândire centrată pe conceptul cheie de “inițiere” suferințele și moartea figurează însă ca secvențe rituale ale unei acțiuni simbolice și sunt înnobilate de promisiunea regenerării și “renașterii în trup de slavă” sau “în lumina adevărului inițiatic”, moartea rituală având implicit valențe sacrificiale (10).

Ne manifestăm totuși unele rezerve în legătură cu termenul “șamanic” întrebuințat de Eliade pentru circumscrierea trăirilor inițiatice ale lui Goethe. Nu pentru că am contesta certele similitudini existente între inițierea șamanică, în sensul cel mai larg cu putință, și tipul de inițiere a lui Goethe, ci pentru că termenul este aplicat în sensul său mai îngust unor fenomene religioase și inițiatice din Asia Centrală putând genera astfel confuzii nedorite la nivelul receptării termenului de către cititorul neavizat (11). Propunem în schimb asocierea “stării haotice” menționate de Eliade cu faza de “nigredo” sau cu cea de “mortificare” specifică rostirii în limbaj cifrat alchimic (12), menționând în același timp că mortificarea se regăsește atât în limbajul esoteric creștin cât și în ritualul de inițiere masonică. Pentru ce să împrumutăm un termen din alt spațiu geografic și cultural, pe care Goethe l-a cunoscut prea puțin sau deloc, generând pe deasupra și confuzii, când știm prea bine și putem documenta faptul că Goethe se dedică încă din 1769 studiului aprofundat al scrierilor esoterice sub îndrumarea mentorului său hermetic Johann Friedrich Metz? (13) Și pentru a nu înlesni prin omi-siune conturarea unei false concluzii, potrivit căreia Goethe ar fi ales tema inițiatică a mortificării pentru romanul său epistolar de tinerețe doar pentru că a citit o serie de cărți hermetice, deci sub imperiul unor experiențe livrești, vom semnala faptul că Goethe este inițiat la gradul de Ucenic în cadrul Lojii masonice “Amalia” din Weimar la data de 23 iunie 1780 (14). Celor care se vor simți totuși ispitiți să demonteze argumentele noastre prin cronologia faptelor (Suferințele tânărului Werther sunt puse în circulație încă din 1774, deci anterior inițierii în cadrul Lojii masonice “Amalia”) le vom răspunde că un candidat care solicită intrarea în masonerie se pregătește “mai întâi în inima sa”  (15). Atât și nimic mai mult deocamdată despre “inimă”.

Ca și Nerval, Goethe simte nevoia să-și exprime experiența sa inițiatică într-o formă artistică specifică și dezvoltă, în opinia noastră, încă din tinerețe o strategie analogizantă discretă, aluzivă, “diafanizantă” (16), bogată în sugestii, o semantică alunecoasă, plină de capcane la nivelul scriiturii care să-i permită să funcționalizeze poetic experiența hermetică. Intrăm astfel în conflict deschis cu cei care admit conturarea unei strategii literare metaforizante doar în sens restrâns, fără o punere în relație cu experiența hermetică din tinerețe, ci doar în strictă concordanță temporală cu cristalizarea, la o dată mult mai târzie, de către Goethe a unei teorii proprii asupra simbolului eminamente literar. Acești exegeți ignoră cu desăvârșire pasaje relevante din Dichtung und Wahrheit care confirmă faptul că Goethe promovează mai întîi intuitiv în practica sa literară ceea ce are a se contura la o dată ulterioară, într-o fază de maturitate a creației, și într-o teorie relativ închegată asupra funcției simbolului în literatură, care trebuie dealtfel înțeleasă într-un context mai amplu al gândirii sale centrate pe principiul hermetic sintetizat în formula “Unul-Totul” (17).

Am văzut cum înscenarea evoluției unei maladii psihice cu final devastator servește în Suferințele tânărului Werther sublimării artistice a unei experiențe dureroase trăite de Goethe în cadrul inițierii sale, calificând această “stare haotică”(Mircea Eliade) prin trimiterea motivată biografic la termeni cifrați alchimic, masonic: “nigredo”, “mortificare”. Am optat pentru interpretarea sinuciderii lui Werther ca fiind o secvență rituală a unei acțiuni simbolice inițiatice de tip hermetic. Dar cum să înțelegem moartea prin autoînfometare a Ottiliei? Este povestea Ottiliei o simplă reactualizare în formă sublimată artistic a unei experiențe personale chinuitoare din trecut, semnul că o rană veche se redeschide sub presiunea unor recente evenimente traumatizante din viața lui Goethe pe care le-am amintit mai sus?

Este Ottilie în consecință, ca și Werther, în faza haotică de “nigredo” sau “mortificare”? Răspunsul nostru este negativ. Prin episodul autoînfometării personajul Ottilie este, în viziunea noastră, angrenat ca și Werther într-o acțiune simbolică de natură inițiatică, dar Ottilie se află într-o fază operatorie mai avansată în comparație cu stadiul haotic wertherian. Pentru a înțelege acest lucru este de ajuns să privim mai îndeaproape modul de manifestare al celor două personaje. Vom constata că Werther este preponderent mânat în acțiunile sale de afecte. El este profund disarmonic, impulsiv și foarte zgomotos. Este excentric, bizar și inconstant, incandescent. El este entuziast și euforic sau deznădăjduit și apatic, poate fi sentimental și blând, poate fi și ironic,disprețuitor, plânge ca un copil, urlă, se zvârcolește, lansează imprecații sau imploră. Lăsînd la o parte acum aspectul deloc de neglijat al unei anumite lentori și dificultăți în învățare de care dă dovadă Ottilie și care necesită un spațiu mai amplu pentru analiză, vom nota că Ottilie este în primul rând foarte discretă în manifestări, sobră, tăcută, blajină, calmă. Acolo unde impulsivitatea lui Werther nu cunoaște limite, acolo unde Werther bolborosește pseudomaniacal într-o sintaxă sincopată a exclamațiilor patetice, Ottilie surâde în chip misterios și respectă mai tot timpul un straniu jurământ al tăcerii.

În plină criză existențială marcată de doliu, suferință morală și de autoflagelare a trupului prin înfrânarea reflexului digestiv ea cunoaște o paradoxală pace lăuntrică. Și aceasta pentru că, spre deosebire de Werther care , în limbaj alchimic cifrat, este devorat de “sulful inutil, exterior, combustibil”, Ottilie vlăguiește “focul vulgar” prin “virtutea subtilă a apei” încă din capitolul al treisprezecelea, în care a avut tripla revelație a sexualității, a morții și a sacrului (18). Cu alte cuvinte, Werther este măcinat lăuntric de irascibilitate și foc pasional; Ottilie domină mental pulsiunile instinctuale și își ia în stăpânire emoțiile. Mai mult decât atât, Ottilie este antrenată într-o mișcare ascensională de “desprindere” și “extragere” a spiritului “volatil ușor” din “pământescul impur” tocmai prin înfometarea trupului și evitarea oricărei atingeri (“meidet jede Berührung”). O spune și Eduard într-un mod destul de explicit, fără ca cititorul care nu are o minte exersată, deprinsă cu capcanele scriiturii goetheene, să poată totuși detecta la o primă lectură tonul aluziv al acestei fraze: “Sie [Ottilie] hat sich nicht von mir weg-, sie hat sich über mich weggehoben.” În alt loc același Eduard punctează faptul că Ottilie se află la o răscruce de drum: “Hier auf einer Art Scheideweg überleg nochmals; kannst du mein sein, willst du mein sein?” Ceea ce sună în aparență ca o pledoarie stângace pentru atingerea scopului fericirii personale este de fapt un avertisment înaintea trecerii unui prag dincolo de care condiționările trupului nu mai sunt lege și nici trup, cel puțin așa cum îl știm pe pământ. Nu este dealtfel deloc întâmplător faptul că atributele firii lui Eduard sunt și ele tributare codului hermetic-alchimic. Eduard este “ușor inflamabil”, stă sub semnul părții combustibile impure: “[…] denn wenn er, empfänglich wie er war, leicht aufloderte[…]”. Suspendare a urgenței vitale (înfometare) și purificare pe calea ascezei hermetice pentru “desprinderea” spiritului de servituțile simțurilor și “extragerea”lui din trupul impur. Aceasta este, în opinia noastră, formula sintetică aptă să creioneze destinul Ottiliei pe ultimul segment al vieții ei. Și dacă Ottilie moare aceasta se întâmplă pentru că “desprinderea” corpului spiritual subtil de corpul fizic ar fi altminteri doar parțială.

Celor sceptici le oferim cu toată simpatia noastră încă o “cheie” pentru desferecarea semnificației ascunse a morții prin înfometare: Cartea Daniel din Vechiul Testament. Să reținem “faptele”: captivitatea babiloniană a lui Daniel, Daniel provine dintr-o familie aristocratică, se bucură de favoarea de a sluji la curtea lui Nebucadnețar, schimbarea numelui, hotărârea lui Daniel “să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului și cu vinul pe care-l bea împăratul”, Daniel capătă “bunăvoință și trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători” și tâlcuiește visul lui Nebucadnețar (19). Spuneam că, în contrast cu limbuția lui Werther, Ottilie este aproape mută. Este adevărat numai în parte. Ottilie rostește totuși câteva fraze enigmatice, pline de miez. Ce spune ea de fapt în capitolele 14-18 ale romanului? Ottilie spune că vede doar “umbre” pe pămînt și pășește eliberată de vechile constrângeri și servituți(“ von ihrer frühen Einschränkung, von ihrer Dienstbarkeit entbunden”), într-un fel numai al ei, calificat de autor în mod explicit ca fiind “solemn” (“das Feierliche in Ottiliens Wesen”), învăluită de misterul unui straniu jurământ al tăcerii (“strenges Ordensgelübde”), pe un drum nou ales în deplină cunoștință de cauză (“habe ich mir meine neue Bahn vorgezeichnet”) și spre o țintă știută numai de ea (“sonderbare Bestimmung”). Și aceasta pentru că Ottilie renaște în lumina adevărului în sensul gnostic.Ottilie este inițiată nu pentru că a devenit mai bună în sensul unei morale rigide, dogmatice, ci pentru că acum “știe”, pentru că i s-a luat vălul de pe ochi care o ținea în orbire, pentru că s-a trezit din somnul letargic al uitării. Acesta este rostul acelei stranii stări de catalepsie care o cuprinde după ce toate încercările de a readuce la viață pruncul eșuează. Ce spune Ottilie de fapt când depășește criza de catalepsie? Ea își vede în sfârșit destinul deplorabil (”jammervoller Zustand”) de sărmană orfană pe această lume (“mein Schicksal, als eine arme Waise in der Welt geblieben zu sein”) vegheat totuși de o stea anume a norocului (“besondrer Glücksstern”). După teribila încercare (“nach einem schrecklichen Ereignis”) a privit ca de pe o altă lume (“wie aus einer fremden Welt”) și s-a cutremurat de ea însăși (“ich schaudere über mich selbst”). Important de reținut este mai ales faptul că Ottilie se autodefinește ca făcând parte dintre cei inițiați prin suferință, că dorește să se dedice “sacrului (“indem sie sich dem Heiligen widmet”), că-și descoperă misiunea de pedagog. Captivitatea lui Daniel și slujba de la curtea regelui denumesc, ca și “servituțile” pomenite de Ottilie, constrângerile spiritului încarcerat în trupul de lut bântuit de senzații și pofte. Ottilie are, ca și aristocraticul Daniel, prin “steaua “ care o veghează, parte de un destin excepțional. Daniel devine prooroc, Ottilie este sanctificată. Amândoi dezvoltă facultăți sufletești aparte; Ottilie tămăduiește de dincolo de moarte, Daniel tălmăcește mesaje din vis. Am lăsat ce era mai important pentru noi la urmă. Atât Daniel cât și Ottilie refuză să se înfrupte din fructele pământului sau din darurile lumii de jos.

Să mai adăugăm că moartea Ottiliei este mai degrabă un soi de adormire, că trupul ei neînsuflețit nu numai că nu putrezește (“der fortdauernd schöne, mehr schlaf- als todähnliche Zustand Ottiliens”), dar este sanctificat (“der fromme Körper”) și posedă proprietăți tămăduitoare miraculoase. Semn că lucrarea s-a încheiat, că “piatra a fost șlefuită”, după cum s-ar exprima un mason în acest loc. Puse cap la cap, semnele din textul goetheean țesute în jurul Ottiliei au limpezime de cristal și exprimă sintetic unele învățături atribuite lui Hermes Mercurius Trismegistus.

Multe lucruri, prea multe lucruri, au rămas nerostite. Cum ar fi sintagma “melancoliei divine inspirate” a lui Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim sau câinele costeliv care doarme la picioarele Melancoliei saturniene într-o faimoasă incizie în cupru a marelui Dürer. Către amândoi, Agrippa și Dürer, atenția lui Goethe s-a îndreptat în mod constant de-a lungul unei vieți. Promitem că vom reveni asupra acestui subiect.


 

Bibliografie selectivă:

1. Burckhardt, Titus, Alchimia. Semnificația ei și imaginea despre lume, Humanitas, București, 1998.

2. Chartier, Jean-Pierre, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, IRI, București, 1998.

3. Eco, Umberto, Limitele interpretării, Pontica, Constanța, 1996.Eliade, Mircea, Nostalgia originilor. Istorie și semnificație în religie, Humanitas, București, 1994.

4. Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Humanitas, București, 1995.

5. Evola, Julius, Tradiția hermetică. Simbolismul ei, doctrina și “Arta Regală”, Humanitas, București, 1999.

6. Fernando, Diana, Alchimia. Enciclopedie ilustrată de la A la Z, Aldo Press, București, 1999.

7. Foucault, Michel, Arheologia cunoașterii, Univers, București, 1999.

8. Frensch, Michael, Esoterik. Von der Antike bis zur Gegenwart, Piper, München și Zürich, 1991.

9. Gebelein, Helmut, Alchemie. Die Magie des Stofflichen, Diederichs, München, 1996.

10. Hermes Mercurius Trismegistus, Corpus Hermeticum, Herald, București.

11. Latz, Gottlieb, Alchemie, reeditare a originalului apărut la Bonn 1869.

12. Leadbeater,C.W., Partea ocultă a Francmasoneriei, Herald, București, 1996.

13. Müller-Richter, Klaus și Larcati, Arturo, Kampf der Metapher!, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 1996.

14. Riffard, Pierre, Dicționarul esoterismului, Nemira, București, 1998.

15. Scholem,Gershom, Cabala și simbolistica ei, Humanitas, București, 1996.


ANMERKUNGEN:

(1) Pe această temă, vezi, de exemplu, Erwin Ringel, Selbstmord – Appell an die anderen. Eine Hilfeleistung für Gefährdete und ihre Umwelt, Kaiser-Grünewald, 1976 și Josef Rattner, Der schwierige Mensch. Psychotherapeutische Erfahrungen zur Selbsterkenntnis, Menschenkenntnis und Charakterkunde, Colecție de psihologie, vol. 6186, Fischer Taschenbuch, Frankfurt pe Main, 1990. Sau Viktor Frankl, Psychotherapie für den Alltag, Colecția Spektrum, vol. 4072, Herder, Freiburg/Basel/Wien, 1992. Semnalăm de asemenea relevanța discursului psihanalitic al lui Sigmund Freud despre melancolie; vezi Sigmund Freud, Trauer und Melancholie, în vol.III al ediției Freud apărută sub îngrijirea lui Alexander Mitscherlich, Fischer, Frankfurt pe Main, 1975.

(2) O succintă trecere în revistă a rezultatelor unor demersuri interpretative care postulează caracterul maladiv al lui Werther se poate găsi, de exemplu, la Horst Flaschka în lucrarea sa amplă “Die Leiden des jungen Werther. Eine werkkontextuelle Analyse, Wilhelm Fink, München, 1987.

(3) Facem trimitere la o sintagmă a lui Michel Foucault așa cum o folosește autorul, de exemplu, și în capitolul intitulat Formațiunile discursive din Arheologia cunoașterii, lucrare apărută la noi în colecția Filosofia culturii la Editura Univers, București, 1999.

(4) Preluăm varianta de traducere în limba română “impulsie” pentru “Trieb” precum și informațiile sintetice privitoare la noua teorie a impulsiilor la Sigmund Freud din Jean-Pierre Chartier, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, Editura Iri, București, 1998, p. 125.

(5) Reproducem aici varianta în limba română a unui pasaj din Dichtung und Wahrheit, scriere cu caracter autobiografic a lui Johann Wolfgang Goethe, apărută sub titlul de Poezie și adevăr în tălmăcirea lui Tudor Vianu la Editura pentru Literatură, 1967, p. 165-166.

(6) Arturo Larcati și Klaus Müller-Richter, Kampf der Metapher! Studien zum Widerstreit des eigentlichen und uneigentlichen Sprechens.Zur reflexion des Metaphorischen im philosophischen und poetologischen Diskurs, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 1996.

(7) Julius Evola, Tradiția hermetică.Simbolismul ei,doctrina și “Arta Regală”,Terra Lucida.Colecție de spiritualitate universală, Humanitas, București, 1999, p. 149-154.

(8) Pentru o mai bună înțelegere a termenului de “Golem” recomandăm cu căldură capitolul V intitulat Reprezentarea Golemului în relațiile ei telurice și magice din Gershom Scholem, Cabala și simbolistica ei, Humanitas, București, 1996, p. 176-218.

(9) Mircea Eliade, Nostalgia originilor.Istorie și semnificație în religie, Humanitas, București,1994.

(10) O culegere de texte esoterice din cele mai îndepărtate vremuri și până în prezent oferă pentru cei interesați de această temă, de exemplu, Michael Frensch, Esoterik.Von der Antike bis zur Gegenwart. Ein Lesebuch, Piper, München și Zürich, 1991.

(11) Pierre Riffard, Dicționarul esoterismului, Nemira, București, 1998, p. 273.

(12) Pentru viziunea hermetică, natura și limbajul alchimiei vezi, de exemplu, Titus Burckhardt, Alchimia. Semnificația ei și imaginea despre lume, Humanitas, București, 1998.Titus Burckhardt definește în lucrarea amintită faza de “nigredo” ca fiind expresia cromatică simbolică a îndepărtării de Originea luminoasă sau a înnegririi materiei.Faza de nigredo este urmată de albirea materiei (“albedo”) și apoi de rubificare (“rubedo”). Ele sunt concepute ca subdiviziuni schematice ale operei alchimice.

(13) Rolf Christian Zimmermann, Das Weltbild des jungen Goethe. Studien zur hermetischen Tradition des deutschen 18.Jahrhunderts, vol.I și II, Wilhelm Fink, München.

(14) Asupra inițierii candidatului J.W.Goethe la gradul de Ucenic în cadrul Lojii masonice “Amalia” nu insistăm. Menționăm doar că autoarea acestui articol a publicat un studiu pe această temă în numărul 4-5-6/1999 al revistei Secolul XX, p. 160-172.

(15) C.W. Leadbeater, Partea ocultă a Francmasoneriei, Herald, București, 1996, capitolul VI.

(16) Hannelore Schlaffer, Wilhelm Meister. Das Ende der Kunst und die Wiederkehr des Mythos, J.B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung, Stuttgart, 1980, capitolul I.

(17) “Și după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur cuvânt al Unului, tot așa toate lucrurile au fost create din acest unic lucru, prin adaptare”, stă scris în Tabula Smaragdina. Vezi Hermes Mercurius Trismegistus: Corpus Hermeticum, Editura Herald, București, p.11.

(18) Pentru “fenomenologia inițierii” vezi Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Humanitas, 1995, p.163-166. Despre principiul combustibil al sulfului vezi, de exemplu, Diana Fernando, Alchimia. Enciclopedie ilustrată de la A la Z, Aldo Press, București, 1999 . Pentru proprietățile sulfului la Albertus Magnus, de exemplu, vezi la Gottlieb Latz, Alchemie, reeditare la Fourier după originalul apărut în 1869 la Bonn.

(19) Cartea Daniel 1,2 din Vechiul Testament.

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., 1-2 (15-16) / 1999, S. 142-149

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga 

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania