Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 6. Jg., 1-2 (11-12) / 1997, S. 278-283

EFECTE FORMALE ALE CONTACTELOR LINGVISTICE

Cornelia Cujbă

Limba este stapinita de o permanenta tensiune provocata de forte interne antagonice. Tendintelor bio-psihologice generale si celor socio-culturale, spatiale si temporale, care tind spre orientarea limbilor spre fagase uniforme, egale, li se opune amplul impuls lingvistic matern, cu forta sa de rezistenta, care va impinge tot ceea ce se invata mai tirziu in tiparele limbii materne. La aceasta se adauga si un alt factor, cel al tendintei de imitare, care la rindul sau actioneaza in doua directii: spre inapoi - este deci conservator, caci inhiba noul prin perseverenta fenomenelor lingvistice deja existente -, dar este in acelasi timp si progresiv, actionind deci spre inainte, caci noul, care se naste din cerintele formelor vietii in permanenta schimbare, se poate impune doar printr-o forma a imitarii lingvistice.

Probabil ca toate limbile poseda, in pofida varietatii lor, aceleasi tendinte de baza (1) , ce-si afla expresia in principii fonologice, gramaticale, sintactice si semasiologice (notiunile de subiect si predicat, de exemplu, sint specifice tuturor limbilor) (2). Aceste generalizari devin interesante si justificate abia in momentul in care se foloseste ipoteza tendintelor identice in interiorul unitatilor spatiale (de ex. Europa) si temporale (de ex. secolele XIX-XX), in vederea aflarii faptelor de limba existente, reale. Dintotdeauna, in timpuri diferite si in locuri diferite s-au format culturi diferite, care s-au inlocuit unele pe altele. Luind din nou exemplul Europa, tendinta care apropie din punct de vedere al continutului si al structurii limbile batrinului continent, isi are radacinile in cultura greco-romana. Aceasta tendinta determina o unitate de notiuni, structurate mai mult sau mai putin asemanator si a caror forme lingvistice cauta sa patrunda in diversele limbi. Opus influentelor ce rezulta din contacte lingvistice, se afla limba materna cu tendintele ei conservatoare. Omul traieste realitatea obiectiva prin prima limba invatata (limba materna). Mecanismul ei ii sta automat la dispozitie si este mijlocul cel mai natural de denumire a lumii inconjuratoare. De aici rezulta ca monolingvul constientizeaza numai o realitate pina ce descopera, prin cunoasterea altei limbi, existenta unei alte realitati si a unui alt mecanism (3). El va incerca oricum sa identifice noile continuturi cu cele proprii si sa le inplanteze in categoriile formale ale limbii materne. Rezultatul acestui conflict constient / inconstient, al interferentei, il reprezinta diferitele tipuri de calcuri (4).

Fortele creative ale limbilor au fost si sint tensionate printre altele de influentele exercitate de comunicatii, medii, dezvoltarea tehnicii, specializarea industriei etc. Noul patrunde, dupa modelul unei limbi secundare, in limba primara (materna). Cel mai expus este lexicul, care se adapteaza mereu situatiilor culturale si spirituale. Lexicul devine astfel o sursa de informare asupra unei perioade determinate din viata spirituala a unei tari: cercetind fondul de cuvinte dintr-o epoca, aflam ce imagini si ce idei dominau viata spirituala a acelui timp. Formele de exprimare ale umanismului, renasterii, barocului, iluminismului, clasicismului si romantismului au umplut limbile europene, in mod succesiv, cu continuturi noi. Trecind de la general la particular, vom vedea ca in româna au fost transpuse si neologismele iluminismului, clasicismului si romantismului german.

Apropierea din sens opus duce la imitare / calchiere, atunci cind sistemul limbii materne strapunge granita lingvistica. Unul si acelasi calc poate avea puncte de plecare diferite, in functie de vorbitor si de raportul sau cu limba din care calchiaza. Influentele straine si cele materne pot merge mina in mina, si egalizarea lingvistica poate fi, cel putin teoretic, atit rezultatul tendintei novatoare, cit si al celei conservatoare.

Exista o literatura (5) bogata asupra complexului general al contactelor lingvistice, in cadrul caruia se manifesta imprumutul si calcul, ca simptome ale dezvoltarii lingvistice, prin preluari ori transformari de forma si (sau) de continut. Asupra celor mai importanti reprezentanti din diferitele culturi vom reveni in partea a doua a acestui capitol. Deocamdata vom inregistra doua din cele mai autorizate opinii, ce s-au impus in domeniul determinarii, clasificarii si denumirii a ceea ce intelegem in mod obisnuit prin imprumut si calc, la care se face de obicei referire, reprezentative pentru traditia germana si româna: Betz si Hristea. Procedeele tehnice sunt practic comune si le vom descrie la Betz (6) - nefiind necesar de a reveni decât doar in parte asupra acestor procedee la Hristea.

W. Betz (7) este cel care pretinde si ofera o terminologie motivata, din punctul de vedere al teoriei limbii si in general practica si utilizabila. Prin clasificarea criteriilor folosite consecvent si prin denumirea categoriilor concepute, a evidentiat amanuntit procesele tehnice ale preluarii de bunuri lingvistice straine ca atare sau prin material lingvistic autohton. Trebuie apreciat ca aproape toate cercetarile ulterioare iau in consideratie criteriile si terminologia acestui invatat.

In discutia asupra procedeelor tehnice, pentru faptele lingvistice formal dependente intra in discutie, conform nomenclatorului impus de Betz, urmatorii termeni (8): “Lehnübersetzung” este traducerea parte cu parte a modelului (de ex. Gewissen > constientia). “Lehnübertragung” este o transpunere partiala, mai libera (de ex. Vaterland > patria). Atât traducerea parte cu parte cât si gradul de transpunere partiala depind de posibilitatile structurale ale limbii primitoare; din cauza abaterilor distributionale nu este mereu posibila o imitare stricta, parte cu parte, ceea ce duce la atenuarea criteriilor de diferentiere intre “Lehnübersetzung” si “Lehnübertragung”. “Lehnwendung” este imitarea (reproducerea) unei forme de exprimare straine (de ex. faire la cour > den Hof machen - a face curte) si “Lehnsyntax” este imitarea, pe cât cu putinta mai exact si pe cât permite limba primitoare, a unei structuri sintactice (de ex. das ist meines Amtes > hoc mei officii est). Pentru o formulare independenta de model Betz foloseste termenul “Lehnschöpfung” (de ex. Weinbrand > cognac). “Lehnbedeutung” este atunci cind unui cuvint existent i se adauga un sens nou prin analogie sau substitutie, fiind deci o omonimie interlinguala; ei i se opune “Lehnbildung”, care apare pe baza asociatiei interne, este deci o sinonimie interlinguala. “Lehnbildung” uneste practic pe “Lehnübersetzung” / “Lehnübertragung” cu “Lehnprägung” (9).

Th. Hristea (10) face, in lingvistica româneasca, cea mai amanuntita si argumentata clasificare a calcului lingvistic. Dintre toate tipurile de calc, cel mai important el considera a fi calcul lexical, care duce la imbogatirea vocabularului cu noi unitati si sensuri lexicale. In functie de ce se imita si de elementele nou aparute in vocabularul limbii influentate, lingvistul distinge intre calcul semantic si calcul lexical de structura (fiind un imprumut de forma interna). Acesta din urma, daca imita in intregime structura modelului strain, este total (de ex. anotimp < germ. Jahreszeit), iar daca reproduce numai in parte acea structura este partial (de ex. triunghi < fr. triangle) - aceasta clasificare este comuna atât compunerii cât si derivarii. Aceeasi categorie a calcului de structura, privita insa numai din perspectiva derivarii, va permite o clasificare si in functie de tipul de derivare: cu sufix (de ex. crucisator < germ. Kreuzer), cu prefix ( de ex. prelucra < germ. verarbeiten) si parasintetic (de ex. conlucrator < germ. Mitarbeiter). Calcul semantic (atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent deja in limba, dupa modelul corespondentului sau strain) este intotdeauna cel putin bisemantic (11). Trimitând la caracterul stabil al structurii gramaticale si la disocierea dintre frazeologie si sintaxa, Hristea fixeaza limitele calcului gramatical cu cele doua subdiviziuni ale sale, calcul morfologic (de ex. a se ruga < sl. moliti se) si cel sintactic (de ex. a locui folosit cu complement direct < fr. habiter). Tot el este primul lingvist român care acorda un loc special cal-cului frazeologic (traducerea literala a unei unitati frazeologice - de ex. a face act de prezenta < fr. faire acte de présence) si calcului lexico-frazeologic (un calc combinat: frazeologic, pentru ca este copiata structura unei unitati frazeologice, si lexical, pentru ca este imprumutata si structura unuia dintre elemente - de ex. a face anticamera < fr. faire antichambre) (12).

De problemele teoretice ale contactului lingvistic si consecintele sale practice, interferentele, s-au ocupat deci lingvisti din diverse culturi. Trebuie sa consemnam aici, chiar daca foarte pe scurt, si aportul altor cercetatori, una din operele de baza in acest domeniu fiind cea a lui V. Weinreich (13). Universalitatea lucrarilor sale decurge si din faptul ca el nu se limiteaza la o anumita limba, ci isi alege exemplele, in functie de ceea ce doreste sa dovedeasca, din cele mai diverse limbi. Pentru lucrarea de fata, cercetarile lui Weinreich sunt de o importanta deosebita, deoarece imprumutul si calcul nu sunt altceva decât rezultatul interferentelor fonetice, uneori gramaticale si mai ales lexicale, pe care acest cercetator le-a analizat amanuntit. In aceeasi masura intereseaza cadrul socio-cultural al contactelor lingvistice pe care autorul il pune in contact cu valoarea literar-culturala a limbii (14). E. Haugen (15) construieste o terminologie, care se intâlneste cu cea a lui Betz in numeroase puncte, având insa si suficienta originalitate. Criteriul clasificarii sale este “the extend to which native morphemes have been substituted for foreign” (16). El extinde numarul de procedee tehnice de la 11 la 15, venind cu unele nuantari (17), care insa, dincolo de intentia de a clarifica procesul contactului lingvistic, ingreuneaza perceptia fenomenului. Sa retinem si observatia ca asemanarile fonematice actioneaza in cazul calcului semantic (Lehnbedeutung) stimulativ (18). Cercetarile teoretice ale lui V. Vildomec (19) se bazeaza pe rezultatele obtinute de Weinreich si Haugen. Pentru noi, lucrarea lui Vildomec este interesanta prin aceea ca si el aduce exemple din diferite limbi. De neinteles ramâne insa faptul ca acest autor nu ia in consideratie lucrarile lui Betz, cu atât mai mult cu cât acorda importanta si valoare calcului. Ampla lucrare a lui L. Deroy (20) cauta de asemenea sa ia in discutie cât mai multe limbi, printre care si româna (21). Pornind de la constientizarea importantei imprumutului, autorul trece la distingerea cailor de diferentiere intre elementele de imprumut, categoriile gramaticale carora le pot apartine si forma limbii din care pot proveni, se opreste asupra cauzelor materiale si psihologice ale fenomenului in discutie, pentru a incheia cu examinarea fenomenului lingvistic in curs de derulare si cu consecintele provocate de acesta: reactiile impotriva aportului strain, avantajul studierii imprumutului pentru lingvist, problema limbilor mixte si a limbilor internationale. H. Gneuss (22), si el adept al terminologiei lui Betz, aduce pentru engleza veche dovada faptului ca reproducerea compunerilor straine sau derivarile cu mijloacele propriei limbi, precum si preluarea de sensuri si nuante ale cuvintelor straine sunt mult mai frecvente decât imprumuturile directe. Tot terminologia lui Betz o foloseste si E. Öhmann (23), atunci când constata caracteristicile structurale comune ale germanei si francezei, care duc, pe de o parte, la o cultura comuna si, pe de alta parte, la formarea de expresii concordante de ambele parti ale granitei germano-franceze. E. Pousland (24) cerceteaza rezultatele acelei “mésalliance de deux grandes langues”, franceza si engleza, din perspectiva lexicala, sintactica si stilistica. Important pentru noi este ca Pousland arata legatura cauzala dintre aspectul cultural-psihologic si elasticitatea lexicului atunci când exista premisele necesare, cum ar fi si copierea unui model respectat.

In lingvistica româneasca, in continuarea parerilor formulate de I. H. Radulescu, C. Conachi, Al. Russo s.a., T. Maiorescu - influentat, la rândul sau de critica germana fata de neologisme - formuleaza principalele norme de admitere a neologismelor. “in contra neologismelor” (25) (1881), reluat mai târziu sub titlul mai conciliant Neologismele (1892), Maiorescu se dovedeste a fi pe de o parte purist, iar pe de alta pledant pentru acceptarea termenilor noi reclamati de introducerea unor notiuni noi, el nefiind un adversar al neologismelor luate in sine, ci al acelora pe care nu le considera strict necesare. Gh. Adamescu (26) se arata si el ingrijorat de introducerea cuvintelor straine fara discernamânt, recunoscând, insa, ca “nu ne putem lipsi de cuvinte noi pentru notiuni noi” (27). S. Puscariu (28) inlocuieste normele cu criterii de selectie a cuvintelor noi (tact, necesitate, public caruia i se adreseaza); Th. Capidan (29) a dezvoltat printre primii una din cauzele care determina patrunderea neologismelor in limba: bilingvismul; D. Caracostea (30) aduce un punct de vedere stilistico-functional asupra neologismelor; I. Iordan (31) enunta ca “nu toate imprumuturile din limba româna au fost adevarate neologisme, ci numai cele venite de la popoare superioare noua sub raport cultural”; Luiza si M. Seche (32) studiaza neologismele in acceptiunea de cuvinte noi imprumutate si derivate ale acestora; Al. Graur (33) emite, primul in lingvistica româneasca, teza asupra etimologiei multiple, careia ii aduc precizari numerosi alti lingvisti (34).

In ceea ce priveste calcul lingvistic, acesta este inca cercetat de catre lingvistii români, clasificarea si terminologia lui Hristea ramânând in general de referinta. Numarul contributiilor partiale este intre timp apreciabil. Dificultatea realizarii unui consens in definirea si tipologizarea calcurilor rezulta atât din masivele zone de interferenta cu imprumutul propriu-zis, cât si din inexistenta unei definitive teorii a traducerii (35). Iata, rezumativ, câteva din cele mai importante contributii in domeniu, in zonele lor divergente: Pornind de la constatarea unor traduceri prin termeni românesti a unor constructii rusesti, I. Iordan (36) si Gh. Mihaila (37) identifica calcul frazeologic cu cel sintactic. E. Seidel (38) este printre foarte putinii autori (contestat de majoritatea lingvistilor), care admit existenta calcului fonetic si fonologic, fara insa a da vreo indicatie asupra acestora. Largind prea mult sfera calcului sintactic, el include aici si imitarea procedeului de formare a unor cuvinte compuse si topica elementelor din care sunt alcatuite acestea. I. Rizescu (39) arata ca se pot calchia si expresiile, nu numai cuvintele, incluzându-le tot in categoria calcului lexical. Vorbind despre expresiile figurate (idiotisme) si cele nefigurate, autorul nu delimiteaza imbinarile de cuvinte stabile de cele libere. Calcul gramatical il trateaza global, fara a distinge intre cel morfologic si cel sintactic. N. A. Ursu (40), studiind terminologia stiintifica româneasca, pune in legatura nivelul scazut de cultura al românilor in jurul anilor 1800 cu necesitatea constituirii calcurilor lingvistice: popularizarea cunostintelor stiintifice s-a putut face nu atât prin folosirea neologismelor, cât mai ales prin traducerea termenilor. Numarul calcurilor scade in raport cu cresterea nivelului cultural al poporului si cu dezvoltarea limbii literare. Lingvistul iesean imparte calcurile in lexicale (integrale), partiale (semicalc) si semantice. Mai recent, E. Munteanu (41), nemultumit de faptul ca termenul “calc de structura” nu arata daca este vorba de cea a semnificatului sau cea a semnificantului lexical, propune denumirile calc de semnificat si calc de expresie. Prima categorie include unitatile lexicale primare si vizeaza exclusiv semnificatii lexicali, pe când a doua diviziune cuprinde unitati lexicale care au preluat de la model nu doar o parte din spectrul unitatii lexicale, ci si structura sa interna, forme având asadar aspectul morfologic al unor unitati lexicale secundare (derivate sau compuse). Preluând afirmatia lui St. Ullmann (42) ca un calc este un imprumut deghizat sau un imprumut prin traducere, I. Ştefan (43) numeste calcul “o imitatie”. in continuarea nomenclaturii lui Rizescu, el distinge intre calc lexical (format prin compunere si derivare si numit dupa modelul lui B. Unbegaun (44), savant), calc semantic (considerat, in opozitie cu cel savant, popular) si calc gramatical (morfolo-gic si sintactic).

In continuarea observatiei: calcul - un imprumut prin traducere, remarcam o destul de mare inconsecventa in tratarea traducerii. Pe de o parte se accepta ca orice calc este o traducere, pe de alta insa se contesta (pe drept cuvânt) reciproca: nu orice traducere este un calc. Traducerea autentica presupune sa nu se opereze cu adaugiri, omisiuni, derivatii morfo-sintactice (45). Sa remarcam insa, ca in cele mai multe cazuri, specialistii, chiar daca disting teoretic intre ‘imprumut’, ‘traducere’ si ‘calc’ (46), practic lucreaza preponderent cu categoriile imprumut si calc , ceea ce din punct de vedere al fluentei in efectuarea analizelor este de inteles.
 

Bibliografie:

1. Adamescu (1938) = Gh. Adamescu, Adaptarea la mediu a neologismelor. In: AR, Memoriile Sectiunii Literare, Seria III, Tomul VIII, Mem. 5, Bucuresti, 1938, p. 1-76.
2. Betz (1945) = W. Betz, Die Lehnbildung und der abendländische Sprachausgleich. In: PPB 67, 1945, p. 275-302.
3. Betz (1949) = W. Betz, Deutsch und Lateinisch. Bonn, 1949.
4. Betz (1959) = W. Betz, Lehnwörter und Lehnprägungen im Vor- und Frühdeutsch. In: Dwg I (1959), p. 127-147.
5. Capidan (1943) = Th. Capidan, Limba si cultura. Bucuresti, 1943.
6. Caracostea (1942) = D. Caracostea, Expresivitatea limbii române. Bucuresti, 1942.
7. Clyne (1975) = M. Clyne, Forschungsbericht Sprachkontakt. Kronberg/TS, 1975.
8. Coteanu s.a. (1970) = I. Coteanu / I. Danaila, Introducere in lingvistica si filologia româneasca. Probleme, bibliografie. Bucuresti, 1970.
9. Deroy (1954) = L. Deroy, L’imprunt linguistique. Paris, 1956.
10. Gneuss (1955) = H. Gneuss, Lehnbildungen und Lehnbedeutungen im Altenglischen. Berlin, 1955.
11. Graur (1955) = Al. Graur, Studii de lingvistica generala. Bucuresti, 1955.
12. Haugen (1950-1) = E. Haugen, the analysis of Linguistic Borrowing. In: Lg 26, 1950, p. 210-231.
13. Haugen (1950-2) = E. Haugen, Problems of Bilingualism. In: Lingua II, 3, 1950, p. 271-290.
14. Hristea (1968) = Th. Hristea, Probleme de etimilogie. Bucuresti, 1968.
15. Hristea (1975) = Th. Hristea, Calcul international. In: SCL XXVI, 5, 1975, p. 499-505.
16. Hristea (1984) = Th. Hristea s. a., Sinteze de limba româna. Bucuresti, 1984, p. 100-161.
17. Iordan (1943) = I. Iordan, Limba româna actuala, o gramatica a “greselilor”. Iasi, 1943.
18. Iivanescu (1980) = G. Ivanescu, Istoria limbii române. Iasi, 1980.
19. Jespersen (1924) = O. Jespersen, The Philosophy of Grammar. London, 1924.
20. Maiorescu (1978) = T. Maiorescu, Opere, vol. I. Bucuresti, 1978.
21. Mauthner (1923) = F. Mauthner, Beiträge zu einer Kritik der Sprache. Leipzig, 1923.
22. Munteanu (1990) = E. Munteanu, Tipuri de calcuri lexicale in “Biblia de la Bucuresti” (1688) si in versiunile preliminare contemporane. (Cu exemplificari din “Cartea intelepciunii lui Solomon”). In: AUI, XXXVI, 1990, p. 59-112.
23. Nida (1947) = E. A. Nida, Bible Translating. New York, 1947.
24. Öhmann (1951) = E. Öhmann, Die Mittelhochdeutsche Lehprägung nach altfranzösischem Vorbild. Helsinki, 1951.
25. Paul (1960) = H. Paul, Prinzipien der Sprachgeschichte. Tübingen, 1960.
26. Pousland (1933) = E. Pousland, Étude semantique de l’Anglicisme dans le Parler Franco-Américain de Salem (Nouvelle Angleterre). Paris, 1933.
27. Puscariu (1976) = S. Puscariu, Limba româna, I, Bucuresti, 1976.
28. Rizescu (1958) = I. Rizescu, Contributii la studiul calcului lingvistic. Bucuresti, 1958.
29. Seche (1965) = Luiza/M. Seche, Despre adaptarea neologismelor in limba româna literara. In: LR XIV, 6, 1965, p. 681-687.
30. {tefan (1963) = I. {tefan, Calcul lingvistic. In: LR XII, 4, 1963, p. 335-346.
31. Urban (1951) = W. M. Urban, Language and reality. London s.a., 1951.
32. Ursu (1962) = N. A. Ursu, Formarea terminologiei stiintifice românesti. Bucuresti, 1962.
33. Vildomec (1963) = V. Vildomec, Multilingualism. Leyden, 1963.
34. Weinreich (1964) = V. Weinreich, Languages in Contact. The Hague, 1964.
35. Weiss (1959) = Hauptprobleme der Zweisprachigkeit. Heidelberg, 1959.

Zusammenfassung:

In der Sprache herrschen unentwegte, von antagonischen internen Kräften hervorgerufene Spannungen. Der muttersprachliche Trieb drängt die bio-psychologischen und sozio-kulturellen Egalisierungstendenzen in die Schranken der ersterlernten Sprache (der Muttersprache). Im Rahmen der Raum- und Zeiteinheiten agieren identische Tendenzen, was zu einer Begriffseinheit führt, und deren linguistische Formen wiederholt in die unterschiedlichen Sprachen einzudringen vermögen. Zum einen dringt das Neue nach fremdsprachlichem Muster in die Muttersprache, zum anderen sprengt auch das muttersprachliche System durch das “Lehnwort” (hier als Algemeinbegriff) die linguistischen Grenzen. Fremde und muttersprachliche Einflüsse gehen oft gemeinsam und die linguistische Egalisierung kann sowohl das Ergebnis der Neuerungstendenz, als auch die des konservativen Trends sein. Die vorliegende Arbeit stellt die wichtigsten Beiträge auf dem Gebiet des Fremd- und Lehnwortes vor und räumt auch der rumänischen Forschung einen wichtigen Platz im Bestreben nach Systematisierung von lexikologischem Wissen ein.
 

NOTE:

(1) Paul (1960) atrage atenţia asupra “marii uniformităţi a tuturor proceselor lingvistice în diverşii indivizi”, deoarece “cele mai simple procese psihice sînt egale la toţi indivizii.”

(2) Vezi Jespersen (1924), p. 55 ş.u. şi Urban (1951), p. 87 ş.u.

(3) Vezi Nida (1947), p. 246: “Some people take for granted that all languages have such parts of speech (word classes) as nouns, verbs, adjektives, prepositions, conjunctions and particles. It is rather a shock for the translator to find that he cannot have a noun for ‘savoir’.”

(4) Vezi Weinreich (1964), p. 1-11. Mauthner (1923) formulează astfel diferenţa dintre imitaţie şi calc: “Nachahmung ist nur der allgemeine Begriff, den man gern auf die Wiederholung von Kunstprodukten und von Bewegungen jeder Art verwendet; für die Wiederholung oder Nachahmung derjenigen Bewegungen, die das Sprechen ausmachen, ist nur die Bezeichnung Entlehnung schon eingebürgert, als terminus technicus, wahrscheinlich darum, weil die Sprachwissenschaft Wert darauf legt, das Entlehnen oder Ausborgen als eine unschickliche, tadelndswerte, der Würde einer Hauptsprache nicht geziemende Handlung darzustellen. Man muß sich aber, wenn man von Entlehnungen spricht, womöglich immer bewußt bleiben, daß man einen bildlichen Ausdruck gebraucht hat; die Sprache leiht sich aus und entlehnt nicht.”

(5) Pentru bibliografie vezi Betz (1949), Deroy (1954), Weiss (1959), Weinreich (1964), Clyne (1975), Tesch (1991).

(6) Pentru a evita eventuale confuzii, care s-ar proiecta negativ asupra analizelor intreprinse în cap. 3.

(7) Betz (1945), (1949), (1959).

(8) Nu traducem termenii germani, deoarece aceasta ar putea duce la confuzii, dat fiind că fiecare limbăşi-a creat propria ei terminologie, care săreflecte procedeele tehnice, aşa cum le-a definit Betz. Pentru nomenclatura română, vezi Hristea (1968).

(9) Betz (1949), p. 27: “?Lehnprägungen sind? alle Einflüsse einer Sprache auf eine andere, die sich nicht auf das Lautliche, sondern auf Bildung und Bedeutung, auf Form und Inhalt des Wortmaterials erstrecken.”

(10) Hristea (1968), p. 103-204; (1984), p. 39-65 şi 100-121.

(11) Se admite cătermenul influenţat şi cel dupăcare se calchiază trebuie săaibăcel puţin un sens comun. Prin intermediul acestuia se efectueazătransferul sensului, pe care modelul îl are în plus faţăde cuvântul care imită.

(12) Gruparea calcurilor frazeologice dupănumărul termenilor cu conţinut lexical care compun unitatea frazeologică, o putem considera o dovadăde acurateţe.

(13) Weinreich (1964).

(14) Idem, p. 111: “Es ist klar, daß von den Faktoren, die eine Sprache für den Zweisprachigen dominant machen, die Nützlichkeit einer Sprache ihre Rolle bei sozialem Fortkommen und ihr literarisch-kultureller Wert dem Individuum von außen vorgegeben sind.”

(15) Vezi Haugen (1950).

(16) Idem, p. 288.

(17) Idem p. 220 ş.u., subsumează întreaga sa clasificare unui concept pe care-l numeşte “linguistic innovations”: nuanţează“ Lehnschöpfung” cu inovaţii native, care la rândul lor pot fi induse sau spontane; “Lehnbedeutung” le defineşte ca fiind extensii prin omonimie şi sinonimie; “Lehnwort” îl vede asimilat sau neasimilat.

(18) Idem, p. 478: “Phonetic similarity also tempted many to extend the meanings of familiar words into new situations, sometimes indefiance of the previous meanings and somtimes as natural displacement due to cultural changes.”

(19) Vildomec (1963).

(20) Deroy (1956).

(21) Idem, p. 70 şi 97.

(22) Gneuss (1955).

(23) Öhmann (1951).

(24) Pousland (1933), p. 341: Le calque résulte toujour de la confusion de deux images verbales, correspondante, et que l’on embrouille en parlant. L’embrouillement peut porter sur des mots ou sur des constructions: la cause en est toujour la meme.”

(25) Obiectul criticii îl formează (în parte şi sub influenţa naturalismului lingvistic al lui Schleicher), în esenţă, următoarele aspecte ale stilului publicistic din ‘Albina’, ‘Telegraful român’, ‘Transilvania’, ‘Familia’: Germanismele introduse în româneşte prin traducerile cuvînt cu cuvînt, stilul confuz, greşelile în folosirea cuvintelor, din dorinţa de a afişa o falsăoriginalitate. Vezi Maiorescu (1978), p. 403-425.

(26) Adamescu (1938).

(27) Idem, p. 76. Alegerea neologismelor să aibă în vedere doar criteriul necesităţii.

(28) Puşcariu (1976), p. 370-415.

(29) Capidan (1943), p. 136-162.

(30) Caracostea (1942), p. 313-394.

(31) Iordan (1943), p. 446.

(32) Seche (1965).

(33) Graur (1955-2).

(34) Vezi de ex. Ursu (1962), p. 114. ş.u.; Seche (1965), p. 681 ş.u.; Hristea (1969), p. 103 ş.u.: “Mult discutata ‘eterogenitate’ a lexicului românesc, în ansamblu, se verificăpe deplin în sectorul săneologistic.” (104); Coteanu (1970), p. 223 ş.u.; Ivănescu (1980), p. 672 ş.u.: “Etimolgia multiplă a unor neologisme [...] nu se limiteazăla limba latinăşi limbile romanice, ci se extinde şi asupra germanei, rusei şi chiar limbii neogreacă.”

(35) Vezi Munteanu (1990), p. 61.

(36) I. Iordan, Influenţe ruseşti asupra limbii române. în: CV, I, 4, 1949, p. 24-25.

(37) Gh. Mihăilă, Observaţii asupra influenţei ruse în vocabularul limbii române contemporane. în: LR III, 3, 1954, p. 27-35.

(38) E. Seidel, Elemente sintactice slave în limba română. Bucureşti, 1958.

(39) Rizescu (1958).

(40) N. A. Ursu (1962).

(41) E. Munteanu (1990), p. 61 ş.u.

(42) St. Ullmann, Précis de sémantique francaise. Berna, 1952.

(43) Stefan (1963).

(44) B. Unbegaun, Le calque dans les langues slaves littéraires. în: Revue des études slave, 1932, p. 19 ş.u.

(45) Vezi Hristea (1984), p. 103-105.

(46) Idem. în capitolul “Raportul dintre calc, traducere şi împrumut lexical” se distinge între cele trei categorii; în capitolele dedicate împrumuturilor lexicale neologice şi frazeologiei, distincţia între traducere şi calc nu se mai face cu aceeaşi rigoare. Aceeaşi observaţie şi pentru analizele efectuate de Rizescu (1958). Nici Stefan (1963) nu insistăsupra diferenţierilor dintre traducere şi calc.

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 6. Jg., 1-2 (11-12) / 1997, S. 278-283