Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., Heft 15-16 / 1999, S. 41-45

 

 

GOETHE – EGO, ALTER EGO. UN ESEU

George Guțu



Încercând să-i surprindă trăsăturile caracteristice, Romain Rolland recurgea în 1932 la un citat dintr-o scrisoare a lui Goethe către Johanna Schopenhauer din 1806: “Când lumea crede că mă mai aflu la Weimar, eu sunt deja la Erfurt.” Era o formă de a-și parafraza o altă afirmație, repetată, cu trimitere directă la el însuși, prin care se definea drept “incomensurabil”. Cu alte cuvinte – indefinibil. O natură alunecos comprehensibilă care nu îngăduie răspunsul, ci doar întrebarea: “Wo faß ich dich, unendliche Natur?“ sau căutarea a ceea ce “Was die Welt, im Innersten zusammenhält“. Natura ca tot izvorâtor și integrator, guvernată de legi proprii și inconfundabile, nefalsificabile – cum îi spunea lui Eckermann în 1827: “N-am considerat niciodată natura din perspectiva unor scopuri poetice. Dar cum am exersat de timpuriu desenul peisagistic și am cercetat, mai târziu, natura, am fost forțat să contemplu în permanență, cu atenție, obiectele din natură până în cele mai mici detalii ale lor, învățându-le treptat pe dinafară, în așa fel încât dacă poetul din mine are nevoie de ceva, acest ceva îmi stă la dispoziție, neputând să greșesc cu ușurință lezând adevărul.” Iată apar aici două noțiuni fundamentale (“scopuri poetice” și “adevărul”) care îl preocupau și în perspectiva continuării unei lucrări pe care o inițiase încă din 1810: scrierea celei de a patra părți a autobiografiei “Dichtung und Wahrheit” – Poezie și adevăr.

Ceea ce demonstrează că Goethe însuși se crezuse, la un moment dat, comensurabil, definibil, deîndată ce își făcuse teribilul curaj de a-și retrospecta propria viață și creație, adică de a cuprinde nu un fluviu, cum spunea același Romain Rolland, ci toate fluviile care se revarsă de pe numeroși versanți. Cutezanță demnă de inegalabila sa viziune asupra devenirii panteiste a întregii naturi umane și spirituale! Sufocată, evident, până la urmă, în propria-i generozitate. Adică rămasă bolnăvicios de fragmentară sau – recurgând la Novalis – expresie incontestabilă a tipului romantic de “poezie universală”. Spunem bolnăvicios exact în sensul dat de însuși Goethe în des citata remarcă a sa dintr-o discuție cu Johann Peter Eckermann din 1828: “Clasicismul este ceva sănătos, ro-mantismul este ceva bolnăvicios.” De unde s-a tras concluzia că suferea de o “perturbare de echilibru” interior datorită invaziei de fantezie în creația artistică și literară a vremii sale în detrimentul exageratei preeminențe a rațiunii (Edgar Papu, cu trimitere la Alexander Pope). Goethe eșuând, așadar, pe un țărm pe care dintr-o profundă convingere îl asimila bolii, Goethe romanțându-și viața și opera aflate fără putință de tăgadă sub semnele neechivoce ale clasicismului. Contradicție? Sau: Plonjând plenar în natura exterioară, Goethe își dezvăluie propriile “profunde și tainice minuni din pieptul meu”, de parcă am fi în plin romantism – căci citim la Novalis în “Blütenstaub“: “Oare cosmosul nu este în noi? … Spre interior duce calea cea plină de taine. În noi se află sau nicăieri altundeva eternitatea cu lumile ei cu tot – trecutul și viitorul. Lumea de-afară e o lume a umbrelor. – Ea își proiectează umbra în imperiul luminii. În sinele nostru ea ne pare atât de tenebroasă, singuratică, informă – Dar cât de altfel o să ni se pară – când această întunecare va trece și când corpul umbrei va fi fost dat deoparte…” Ceea ce Wilhelm Scherer numea, având în vedere în primul rând “Poezie și adevăr”, o “explicație cauzală a propriei genialități”, Friedrich Gundolf prinzând și mai bine aspectul estetic, ludic, al autobiografizării goetheene: “’Poezie și adevăr’ ne oferă viața lui Goethe nu ca subiect al unei opere, ci ca pe o formă suficientă sieși.”

Așadar, operele autobiografice ale lui Goethe, rămase fragmentare, piese izolate dintr-un larg mozaic, ar putea fi lecturate – de ce nu? – ca niște expresii romantice care au prins contur împotriva propriei voințe, de altfel categorice și exprese, a autorului lor… Vorbind din nou cu Novalis: Textele lui Goethe sunt “Texte destinate reflecției” (Texte zum Denken). Cu atât mai mult cu cât și lui Goethe i se potrivesc ca o mănușă cuvintele lui Victor Hugo referitoare la Voltaire: “A fost mai mult decât un om, el a fost un secol!” Elementul autobiografic pulsează în mai toate scrierile sale, cum sublinia și Tudor Vianu: “Johann Wolfgang Goethe face parte dintre scriitorii cărora le place să-și amintească împrejurările vieții lor, să se povestească și să se înfățișeze trăind.”

Într-un fragment al lui Friedrich Schlegel îl întâlnim pe neașteptate pe autobiograful Goethe. Care creionându-și propria devenire și geneza unora dintre operele sale crea cel mai vast roman al literaturii germane: Căci “unele dintre cele mai reușite romane este un compendiu, o enciclopedie a întregii vieți spirituale a unui individ genial…”, după cum “fiecare om conține, la rândul său, dacă este un om cult și care se cultivă, în interiorul său un roman.” “Lucinde” izvorăște din interiorul lui Schlegel, din cel al lui Goethe s-au ivit marile sale romane propriu-zise (“Sufe-rințele tânărului Werther”, “Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, “Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, “Afinitățile elective”) și “romanul” autobiografic “Poezie și adevăr” laolaltă cu celelalte scrieri autobiografice… Vitalistul biograf al lui Goethe Friedrich Gundolf se contrazice bine de tot încercând să-i proclame clasicitatea pură: Arătând că la “naturile clasice” – ceea ce este și rămâne Goethe preponderent – instinctul, geniul și gândirea se deosebesc de cele ale romanticilor “mistici, muzicieni”, Gundolf se lasă furat de frumusețea argumentației sale scăpând un adevăr pe care n-ar fi vrut să-l omologheze cu nici un preț afirmând că “la asemenea naturi, manifestările conștiinței plăsmuitoare nu sunt nimic altce-va decât îndemnul fidel venit din ceea ce se petrece în centrul întunecat și în profunzime, strălucirea luminoasă a jarului, logosul Erosului lor (subl. n.).” Organicitatea creației goetheene cu viața autorului, deplina lor interdependență a fost surprinsă de André Gide într-o imagine superbă: “Când mă gândesc la Goethe nu mai pot să spun cu exactitate dacă e vorba de opera lui sau de omul însuși”; “La Goethe există o întrepătrundere perpetuă. Oricare dintre poeziile sale este o faptă; și invers, întreaga lui viață ne apare ca o operă de artă, una dintre cele mai frumoase create de el. … Admir nu doar floarea, ci odată cu ea întreaga plantă care o poartă și o hrănește și de care nu mă pot desprinde.”

Contradicții? Nimic mai goethean – unei “confuzii a sentimentelor” (la romantici a “suferințelor”) i se poate extrapola o deliberată “confuzie a noțiunilor”. Cu atât mai mult cu cât istoria literaturii germane o permite: Dacă Franța a avut un clasicism limpde definit și codificat și un romantism cu evidentă tentă anti-clasică, dacă în Spania și Anglia clasicismul nu s-a fructificat într-un canon literar foarte bine conturat, “Germania le are pe ambele, dar într-o configurație foarte semnificativă: romantismul și clasicismul conviețuiesc în aceeași epocă și parțial în același loc. Romantismul de la Jena din 1798 este oglinda, conștientizarea și, în parte, critica clasicismului de la Weimar din 1795.” Și Ernst Robert Curtius conchide anulându-ne semnul de întrebare pe care-l pusesem mai sus: “La vârstnicul Goethe pot fi depistate, pe de altă parte, unele esențe romantice.” Ceea ce ne întărește ipotezele lansate de noi până acum… Goethe – pe alocuri, romantic fără voie… Rudolf Unger vine și ne confirmă apăsat, citând din stro-fele mai târzii din “Ultimatum”: “Nu-i sâmburele naturii omului în chiar inima lui?”, pe care le comentează astfel: “La un poet, însă, cu atât mai mult la Goethe, această penetrare euristică și prospectivă a propriei inimi se produce mai ales pe calea și prin succesul configurării poetice.”

Cale – da, succes – câtuși de puțin. Hans Mayer postulează o îndrăzneață și demitizantă imagine a unei suite perpetui de insuccese ale “Olimpianului” de la Weimar – creația sa se constituie după prestigiosul critic și istoric literar într-o suită de încleștări menite să atingă succesul de public de care confratele său dioscur, Schiller, avea parte la tot pasul: “Aspectele sociale ale succeselor literare de tinerețe ale lui Goethe înregistrate cu ‘Götz von Berlichingen’ și ‘Werther’ au făcut obiectul a numeroase interpretări. Lipsește, însă, o prezentare exactă, comprehensivă, neromanțată a insucceselor, anacronismelor și asincronismelor, a disproporționalităților din activitatea unui om care nu obișnuia să tindă spre nimic altceva mai intens decât spre armonia dintre o – totalmente insondabilă – individualitate și propria istoricitate în sânul epocii sale. Ceea ce face ca discutabila noțiune de măreție să poată fi descifrată în cazul lui Goethe mai degrabă pe baza insucceselor sale, a disonanțelor, a ceea ce i-a reușit doar pe jumătate: a tot ceea ce, în practică, se voise a însemna o dezertare din epocă.”

Dar toate acestea sunt prezente în relatările lui Goethe despre el însuși. Care au fost etapele ideii de autoreflectare? S-a pornit modest, cu însemnări diaristice din “Efemeride” (1770/71) în tradiție antică, pe de o parte, și renascentistă, pe de alta. Urmează jurnalele dintre 1775-1782 care se referă la o perioadă trecută de regulă sub tăcere de Goethe însuși – perioada petrecută la Weimar. Timpul trăit face obiectul unor însemnări din care răzbate o concepție amplă despre lume și viață. Mai urmează un intermezzo în 1786 când Goethe ține, de dragul doamnei von Stein, un jurnal special al călătoriei sale în Italia, diferit de ceea ce avea să fie, ulterior, relatarea autobiografică a “Călătoriei în Italia”. Însemnările diarice, de data aceasta mai puțin reflexive, mai laconice, sunt reluate la mijlocul deceniului al nouălea, ținute cu strictețe, doar unele evenimente nefericite producând lacune mai mult sau mai puțin serioase. Din 17 martie 1817, însă, Goethe devenea arhivarul propriei sale vieți, notând – evident, cu sprijinul secretarilor săi – zilnic în jurnalul său: “contabilitatea mea proprie” se sfârșește la 16 martie 1832, cu șase zile înaintea morții poetului.

Perioada de elaborare a substanțialelor sale scrieri autobiografice este 1810-1825, când sunt scrise și publicate “Poezie și ade-văr”, “Călătoria în Italia”, “Campania din Franța”, “Asediul Mainz-ului”, “Diare și anuare”, “Anale”. Intenția și-o mărturisise deja în momentul în care își pregătea acest imens proiect recitindu-i pe Giorgio Vasari (“Le vite de’piú eccelenti architetti…”), Karl Philip Moritz (“Anton Reißer”) sau Jean-Jacques Rousseau (“Les confessions”), traducând “Autobiografia” lui Benvenuto Cellini și redactând o “Scriere despre Winckelmann”. Intenția declarată era de a-i oferi cititorului posibilitatea “de a trage foloase pentru propria existență din autoconfesiunea unor oameni mari.” Este evident că unul dintre cititorii direct avizați era însuși Goethe care, lucru la fel de evident, nu trăgea învățăminte doar pentru propria sa existență, ci și pentru propria sa creație – inclusiv autobiografică.

Dar despre cum se vede Goethe pe el însuși s-a scris destul. Interesant este ca, într-o scurtă trecere în revistă, să vedem principalele linii de forță ale modului în care biografia lui Goethe a fost schițată de-a lungul anilor, cu sinuozități și distorsionări, datorate fie unei anume constelații istorice, fie viziunilor subiective ale biografilor. Paleta este largă și foarte pestriță: de la descrieri ale specificității vieții lui Goethe, destul de rare, de la panoramări ale vieții și operei în organica lor întrepătrundere, până la mitografii și psihograme, eseistică biografică sau pur și simplu până la atât de uzualele tabele cronologice, uneori de o amploare copleșitoare (ca de pildă cele 8 volume din “Viața lui Goethe de la o zi la alta” de Robert Steiger și Angelika Reimann, 1982-1996).

Încercările de prezentare ale biografiei goetheene s-au dovedit a fi necesare încă din timpul îndelungatei vieți a acestuia. La 1828 Heinrich Döring publica la Weimar “Göthe’s Leben“, o lucrare care suferea de lipsa multor detalii biografice, la fel ca de altfel și cele patru volume ale englezului George Henry Lewes „Life and Works of Goethe“, Londra 1855. Discuția în jurul lui Goethe este incitată de germaniști precum Georg Gottfried Gervinus sau Theodor Wilhelm Danzel care opinau că în operele sale Goethe „n-a prezentat de fapt niciodată altceva … decât pro-priile sale destine individuale“, ceea ce fun-damenta în cercetarea goetheană und model genetic cu explicații biografiste și egocen-triste. Urmează lucrări întemeietoare de le-gendă, Goethe devenind o figură aureolată de slavă națională și geniu etern, monumentalizată în plan filologic (Hermann Grimm, Michael Bernay, Heinrich Düntzer), pentru ca Albert Bielschofsky să-l identifice într-un elan de patos patriotard cu însăși puterea vremii: “Fără Goethe nici un Bismarck! Fără Goethe nici un Reich german!”. Nici izvoarele bogate revărsate după deschiderea arhivelor lui Goethe de la Weimar în 1885, nici recursul la dimensiunea estetică a unui Hermann Hettner, nici pledoaria lui Bernay de a percepe cu ochi critic textele goetheene, nici editarea critică a textelor în celebra “Ediție de la Weimar” n-au putut zăgăzui implanta-rea lui Goethe în efemer (Otto Harnack).

Din tot acest context nefericit se desprinde școala lui Wilhelm Scherer, preluată de Erich Schmidt, care are la bază ideia că operele sunt un derivat al contextelor biografice și istorice, au o cauzalitate de tip științific, metodologic îmbinându-se modelele filologice cu critica textelor prezente în diverse ediții. În fine, Wilhelm Dilthey reorienta interesul cercetătorilor asupra rolului fanteziei, imaginației în procesul de creație (“Despre forța imaginativă a poeților”, 1878), iar Rudolf Lehmann punea o întrebare ce deschidea noi orizonturi de investigare: “Să aibă oare într-adevăr mai multă valoare și însemnătate geneza unei opere de artă decât înțelegerea fondată hermeneutic și estetic a conținutului ei artistic?”

Secolul al XX-lea marchează o tendință nouă a biografismului în marginea lui Goethe – tendința de desprindere de modelul genetic de interpretare, încercarea de a-l smulge din contextul istoric, depistându-i esența vitalistă, aistorică, ba chiar declarându-l “fenomen originar” (Houston Stewart Chamberlain, Georg Simmel), sau de a-l prezenta drept întruchiparea mitică primordială a artistului creator (Friedrich Gundolf). Neohegelianismul în înțelegerea istoriei se face resimțit în monumentala operă a lui Hermann August Korff “Geist der Goethezeit” (4 vol., 1923-1952). Cu Ernst Cassirer revine viguros în actualitate omul de știință Goethe, metamorfismul său, prin prisma căruia se derulează orice tentativă de interpretare. Totodată, atenția se focalizează tot mai mult asupra perioadei de senectute a lui Goethe (Karl Viëtor).

Elemente subiective, psihologice și intropatice fac din Goethe un “profet”, un “conducător” în care transpare macrosomosul (Emil Ludwig, Friedrich Muckermann, Max Kommerell). De aici până la a-l ralia pe Goethe la ideile naționalsocialismului n-a mai fost decât un pas (Walther Rehm, Kurt Hildebrandt, Lily Hohenstein). Dar paralel cu aceasta se recurge din nou la domeniul mai puțin ideologizant al studiilor de științele naturii ale lui Goethe. În fine, spre sfârșitul deceniului al treilea se pun bazele unor abordări morfologice, de analiză a stilului și formei, cu trimiteri la Martin Heidegger, prin studiile unui Günther Müller și Emil Staiger, cu ecouri prelungite în perioada postbelică.

Încercarea de a-l reabilita pe Goethe, după cel de al II-lea Război Mondial, prin prisma adevăratelor sale idei este evidentă în abordarea organologică a aceluiași Günther Müller, în vreme ce monografia lui Heinrich Meyer spunea încă din titlu foarte mult: „Goethe. Viața în operă“, adică se vroia revenirea la textele goetheene, la „existența nespus de sfâșiată, nefericită, a creatorului“ Goethe, existență care transpare cu multă pregnanță și în cartea lui Hans Mayer „Goethe. Un eseu despre succes“, în care se revine la ideea imposibilității de a delimita chirurgical opera de biografia propriu-zisă. Ruptura politică ce străbătea inima Germaniei se face resimțită și în abordarea creației și vieții lui Goethe. În est el este din nou monumentalizat, instrumentat întru căpătarea unei identități istorice pentru un regim dictatorial (Georg Lukács, Wilhelm Girnus). Păstrarea măsurii clasice însemna supușenie civică. Și totuși, prin Societatea Goethe din Weimar, prin grija unor cărturari adevărați și onești (Korff, Hans Mayer, Werner Mittenzwei, Hans-Dietrich Dahnke, Günther Mieth, Karl-Heinz Hahn) au fost inițiate și realizate ediții și studii substanțiale.

Din ultimile decenii se remarcă lucrările biografice cu tentă psihanalitică (Richard Friedenthal), popularizatoare (Hans-Jürgen Geerdts), sau de recuplare reflexivă a laturii biografice cu aceea de hermeneutică a textului goethean (Karl Otto Konrady, Nicholas Boyle). Receptarea lui Goethe de-a lungul vremii este prezentată pe larg, poate chiar exhaustiv, de Karl Robert Mandelkow (“Goethe în aprecierea criticilor săi”, 4 vol., 1975-1984; “Goethe în Germania”, 2 vol.), iar studiile pe marginea lui “Faust” capătă o amploare impresionantă.

Așadar, Goethe văzut de el însuși, zicem noi, într-o evidentă tentă de romanțare, fără a pierde contactul permanent cu fertilitatea rațiunii și măsurii olimpiene – pe de o parte. Și Goethe văzut de Celălalt, de ochiul străin, dinafara sinelui goethean – pe de alta. Goethe, deci, ca ego și alter ego. Poate că și imaginea proprie a lui Goethe despre el însuși va fi fiind deopotrivă și adevărată și poetică, la fel cum nici a celorlalți despre el nu a fost nici întotdeauna partizană sau inamiabilă. Un lucru este cert – Goethe nu a vrut, nu a putut să se privească “științific”, la rece. Calea euristicii sale este una profund estetică, putându-se discuta perpetuu în ce direcție s-au înclinat sau nu preferințele, conceptele, convingerile sale. Că nici abordarea filologico-filosofică, pe baza unui instrumentariu riguros, nu a scăpat de subiectivismul și cosntrângerile unei epoci sau alteia – s-a dovedit suficient de clar prin meandrele exe-gezei goetheene extrem de succint schițate. Nu poți decât să-i dai dreptate lui Goethe când se autocaracteriza drept “incomensurabil”.

Michel Arnaud scria la 1900 o carte intitulată “La sagesse de Goethe” prin care pre-judicia puternic imaginea falsă despre olimpianul, veșnic serenul Goethe, țelul vieții acestuia fiind “instruirea” (Bildung), nicidecum “fericirea” (Glück) – fapt pregnant demonstrat, după Arnaud, și de Faust. Goethe oferea privitorului superficial adâncul calm al unui ocean frământat la suprafață de furtuni existențiale. El nu s-a confruntat creator doar cu lumea și istoria, ci îndeosebi cu el însuși și cu propria sa istorie, adică biografie. Mulțumindu-i lui Goethe, André Gide îi creiona portretul nevăzut: dialogul din operele sale pun în evidență „confruntarea a două lumi, aceea a faptei opusă visului și simplei contemplații… Și mă bucur să regăsesc acest antagonism în întreaga viață a lui Goethe, antagonism pe care îl întreținea în el însuși cu bună știință și care îl ajuta să-și găsească satisfacția doar în încleștare și să nu-și dorească liniștea, să nu-și permită o altă liniște decât pe aceea a morții. Pentru că știa că: ‘Über allen Gipfeln ist Ruh’ (Peste toate vârfurile-adastă liniștea; subl. n.).“

 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., Heft 15-16 / 1999, S. 41-45

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania