Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., Heft 15-16 / 1999, S. 161-170

 

 

“PROLOG IM HIMMEL” DIN FAUST I DE GOETHE ÎN DOUĂ VARIANTE ROMÂNEȘTI.

PROBLEME DE PRACTICA TRADUCERII LITERARE (*)

Petru Forna


În cele ce urmează ne referim concret la unele probleme pe care le-am dezbătut într-o carte: intuiția și creativitatea în procesul translației literare, traducerea literară ca operație de rezolvare a problemelor și ca proces decizional și, mai ales, rolul traducătorului în procesul acestui tip de translație. In acest ultim caz ne oprim, în special, asupra celor două probleme care, în opinia noastră, sunt de maximă importanță :

  • dependența traducătorului de textul sursă și de textul țintă,

  • traducerea ca activitate bazată pe înțelegerea textului sursă.

Spunem un adevăr la îndemâna oricui că traducerea oricărui text aparținând literaturii beletristice înseamnă, concomitent, o inter-pretare a acestuia. Echivalența în traducere nu prea există în cazul traducerii literare, fiind vorba, mai degrabă, de o redare, cu mijloacele limbii țintă, a “încărcăturii”, atât de complexe și de greu de supus unei cercet-ări cât de cât sistematice, din limba sursă. Tocmai pentru că echivalența lexicală – în legătură cu care atâția și atâția teoreticieni ai traducerii și-au bătut capul, considerând-o dădătoare de ton, ba chiar fiind supremul criteriu după care poate fi judecată o traducere literară – este de luat în considerare doar în anumite limite, nu poate exista și nici nu va apărea așa-numita traducere automată în cazul textelor literare.

Un traducător de texte literare trebuie să fie, din capul locului, conștient că rolul lui s-a terminat odată cu efectuarea muncii, că nimeni (cu rare excepții) nu-i va aprecia eforturile depuse și că va fi pomenit doar pasager, sporadic și – din păcate – mereu doar de critici care n-au nici măcar elementare noțiuni în acst domeniu aflat la granița dintre știință și artă. Căci aprecierile unor critici literari, oricât de reputați, sunt lipsite de orice valoare în privința calităților sau a lipsei acestora în domeniul traducerii, atunci când aceștia nu cunosc limba sursă nici măcar la nivelul de comunicare minimă, necunoscând nici criteriile după care ar trebui apreciată o traducere. Ne este greu să credem că plurilingvismul constituie regula pentru unii critici literari, inclusiv în domeniul traductologiei, mai ales că nici biling-vismul nu este un fenomen chiar obișnuit, iar trilingvismul constituie excepția (un exemplu minunat în unicitatea lui îl constituie Franyo Zoltan ).

Ne refeream în aceeași lucrare și la faptul că o personalitate dintr-unul din domeniile literaturii beletristice ar trebui să se mulțumească cu laurii câștigați acolo, neîncercând să pătrundă “hoțește” într-altul, în care nu are competența necesară.

În ciuda cenușiului și a lipsei de așa-zisă glorie în care-și desfășoară existența și activitatea traducătorul de texte beletristice, este surprinzător cât de multe personalități ale vieții literare, dar și din alte domenii, vor să fie considerate și cunoscute-apreciate și ca traducători. Ne-a fost dat să auzim pe postul național de televiziune (TVR 1) pe cineva spunând despre altcineva: “Traducătorul Faust-ului”. Lăsând de o parte formularea atât de nefericită (căci, de fapt, era vorba despre unul dintre traducătorii în românește ai capodoperei lui Goethe), ne întrebăm dacă dumnealui n-ar fi trebuit să fie prezentat prin opera proprie într-o emisiune cu asemenea pretenții culturale. Și nici nu mai pomenim de faptul că, pare-se, aproape toate persoanele suspuse la un anumit moment au soții, soți, copii, șogori, tătăișe, cumnate, gineri și alte neamuri care, toți și toate, traduc într-o veselie din orice limbă. Mai bine spus, din limba sau limbile la modă în respectivul moment sau din așa-zise limbi exotice, uitând (sau neștiind) că exotismul s-a terminat de câteva sute de ani. Ce îi (l ) determină? Se pare că la noi persistă concepția că traducătorul – desigur, provenit dintr-o echipă cât mai elitistă la un moment dat – este înnobilat prin faptul că demonstrează că știe și o limbă străină sau chiar mai multe. Și chiar dacă aceasta ar fi realitatea – de regulă, nu este – se neglijează cu nonșalanță și obstinație faptul că adevărații poligloți sunt, de exemplu, țiganii, analfabeți în majoritatea cazurilor, dar cărora modul de viață și activitatea pe care o desfășoară le impune (astăzi s-ar spune “îi motivează”) cunoașterea nu doar a mai multor limbi, ci și a unor dialecte și graiuri. Nemaipomenind de faptul că auzim tot mereu: “Cutare vorbește perfect limba ulunpupeză (sau vociprită sau evalescă)”, neglijându-se – am zice noi, cu obrăznicie – că nimeni nu-și vorbește perfect nici măcar propriu-i grai, necum limba. Și, din păcate pentru ceea ce s-ar dori a fi știința filologică, asemenea afirmații provin, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, de la personalități (filologice, filosofice – desigur, grafierea cu “s” este obligatorie – et Co.), pe care nici cu o floare să nu le atingi. Căci “ei știe tot”, “magister dixit”, “sic volo” etc.

Revenind la “Prolog im Himmel”. Aici rolul traducătorului este esențial. Căci tocmai aici Johann Wolfgang von Goethe, autorul lui Faust, a devenit acel “simplu” Goethe al tuturor. Tocmai în “Prolog în cer” își decantează Goethe gândirea și zbaterea de-o viață întreagă. Este momentul apariției lui Dumnezeu, chiar dacă marele german l-a gândit și interpretat într-o manieră personală. Și este și preambulul înfrângerii deinitive a lui Mefistofel, în ciuda faptului că Goethe l-a înzestrat, ca atâția alții, superior. Este scena prinsorii, care-l va salva sau îl va condamna pe Faust. Doar un neinițiat ar putea crede că omul, creat de însuși Dumnezeu, va sfârși în prăbușire. Căci Faust nu este un om oarecare, el este OMUL. Și Dumnezeu l-a creat cu propria-I mână pentru a-și vesti, și în acest fel, izbânda asupre maleficului. Că Mefistofel spune lucruri prea adevărate, că este cinic, că se încumetă să se ia la întrecere cu Dumnezeu, este mai puțin important, din moment ce, de la bun început, recunoaște cu nestăvilit bun simț adevărul :

So siehst du mich auch unter dem Gesinde

Blaga : Iată-mă acuma și pe mine
Amestecat în marea ta servitorime

Doinaș : Mă vezi în rând cu servii și pe mine

Deși vom încerca să procedăm sistematic (adică progresiv) în analiza noastră, nu ne putem abține de la a aprecia modul deosebit în care Blaga a înțeles, probabil inconștient, rolul traducătorului. Căci dependent fiind de textul sursă și de cel țintă, dar înțelegând cu adevărat plenar textul sursă, a considerat (a știut?, a simțit?) că în română “servitorime” va reda sensul dorit de Goethe. Iar faptul că adaugă “marea” este o incontestabilă dovadă de creativitate în procesul traducerii. “Amestecat în marea ta servitorime” exprimă, după umila noastră părere, exact intenția pe care a avut-o Goethe: Sunt unul dintre cei mulți care te servesc, chiar dacă am puteri mai mari și mi-e permis, la un moment dat,să plec. Acel “în rând cu servii” al lui Doinaș, deși păstrează poziția umilă a lui Mefistofel (“și pe mine”), introduce un relativ neologism. “Serv” are sensul de “șerb, iobag”, provenind din latinescul “servus”. Rostirea și grafierea cu “b” sau “v” este o caracteristică a diferitelor dialecte indo-europene, de la Theodoric de Verona, devenit în germană Dietrich von Bern, până la Basil / Vasile, Rebeca / Raveca și Babilon / Vavilon. Abia biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) i-a dat și vechiul sens, acela de “servitor”, extinzându-l și la acela de “rob” și impunându-l în practica liturgică a acestui cult, în dorința de înlocuire a unor cuvinte de proveniență slavă cu altele moștenite (sau preluate) din latină. “Serv” și “servitor”, deși provenite din același etimon latin exprimă în română situații sociale diferite. “Gesinde” înseamnă în germană exact “servitorime”, “personal de serviciu” (Dicționar germano-român, 1989, pg. 411), incluzând și fina nuanță de apartenență la familia stăpânului, datorită vechimii în slujbă și credinței arătate. Or, aceasta este tocmai ceea ce a surprins Blaga: Mefistofel este “amestecat” în marea servitorime a lui Dumnezeu, o slugă veche și credincioasă, chiar dacă uneori semeață și rebelă. El va sfârși, așa cum a început: amestecat printre alți servitori. “In rând cu servii” din traducerea lui Doinaș introduce nu doar un relativ neologism, ci și o nuanță volitivă, inexistentă în original. Aici nu este importantă echivalența,ci nuanțele din limba sursă și din cea țintă.

Ne întrebam recent ce poate determina apariția într-un interval relativ scurt, aproximativ 20 de ani, a trei traduceri ale aceleeași opere: Faust în versiunile Blaga, Iordan și Doinaș. Arătam undeva, citând și părerile altora, că Blaga ar fi tradus oricum Faust, căci se prefigurase și devenise goethean. Faptul că până și cei care-l îndepărtaseră de la adevărata lui menire au simțit aceasta, spune totul, făcând inutilă detalierea. Blaga, deși nu avem în acest sens mărturii, nu a considerat comanda și plata traducerii ca pe o tristă despăgubire pentru ceea ce-i fusese luat pe nedrept, ci ca pe o șansă de a realiza ceea ce, poate, în condițiile firești i-ar fi fost imposibil, pentru că ar fi fost obligat sa răspundă atâtor alte chemări. Se pare că cei care au înțeles – în niște vremuri atât de tulburi – că doar el îl poate traduce pe Faust, au fost obligați, la un moment dat, să accepte că este necesară o “contrapartidă” (Iordan), care să demonstreze că “cei care sunt cu noi sunt mai buni”, indiferent de domeniu. Blaga a avut noblețea de a spune tot ceea ce se poate rosti mai frumos despre traducerea lui Iordan: “Are mobilitate, dar e într-o limbă țigănească”.

Să vedem, însă , ce a adus nou în interpretarea și înțelegerea lui Faust traducerea lui Doinaș, referindu-ne, hic et nunc, doar la “Prolog im Himmel”.

Blaga folosește în prezentarea inițială “cetele cerești”, atât de firesc și de convingător pentru “himmlische Heerscharen”. Doinaș introduce neologismul “cohorte”, neuzitat în limbajul biblic, pe care Goethe îl folosește intenționat.

Micile (marile) cuvântări ale celor trei arhangheli presupun, oricum, o interpretare, căci ele conțin idei concretizate într-un limbaj criptic pentru cei neavizați. Ne exprimăm adânca nedumerire pentru faptul că Doinaș s-a văzut obligat (literalmente) să includă în versiunea sa explicația pe care a dat-o Blaga în traducerea sa. Și, încet-încet, ajungem la ceea ce spune Goethe prin gura lui Rafael (în varianta lui Doinaș: Rafail):

Die unbegreiflich hohen Werke
Sind herrlich, wie am ersten Tag.

Blaga renunță la “unbegreiflich”, păstrând însă “hohe Werke” pe care-l redă în română congenial. “Faptele neînțelese, de nepătruns” ar fi nedumerit, desigur, orice cititor. Doinaș se încumetă la o superinterpretare, amestecând “pe românește” logica germană a propoziției și traducând “die unbegreiflich hohen Werke” prin “înalt urzitele mistere”. Creațiunea lui Dumnezeu s-a materializat pentru noi, nevrednicii, în faptele lui. Misterele încercăm doar a le dibăci. Iar “a urzi”, în sensul derivat al cuvântului, are o conotație negativă, ascunde ceva pidosnic. Cel de sus care ne-ar urzi înalt niște mistere nu poate fi Dumnezeu. Nu al nostru, nu al lui Goethe. Iar ultimul vers din monologul lui Rafael conține întreaga splendoare a Creațiunii: tot ceea ce a făcut Dumnezeu s-a păstrat nealterat în timp. De aceea “Mărețe sunt ca-n prima zi” (Blaga), păstrează accentul original, chiar dacă “herrlich” mai are în germană o mulțime de sensuri, cel mai apropiat fiind în acest context acela de “divin, dumnezeiesc”. Doinaș înlocuiește calificativul inițial, folosind “glorios”. Lăsând de o parte faptul că “gloria” și “măreția” sunt noțiuni complet diferite, prima fiind,oricum, trecătoare, cea de a doua, însă, perenă, ne este greu – și-i va fi oricui – să înțeleagă cum pot avea niște mistere înalt-urzite gloria inițială. Misterele, în măsura în care există, nu sunt nici pline de glorie și nici lipsite de aceasta. Etimonul însuși le caracterizează.

Credem că unii ne vor socoti cusurgii, cârcotași și partizan-nedrepți. Totuși Goethe și-a elaborat capodopera de-a lungul unei vieți foarte bogate în ani pentru acea vreme, existând un Urfaust și alte nenumărate reveniri la temă. Fără a îndrăzni să credem că fiecare cuvânt din Faust trebuie luat ca literă de Evanghelie, ne este greu să acceptăm atâtea și atâtea abateri grave. Echivalența translatorică, repetăm, este ultima problemă care ne preocupă în cazul traducerii literare. Dar echivalența în mesaj, fie și aproximativă, este esențială, chiar dacă procedeele folosite pentru obținerea ei nu sunt, în opinia unora, prea ortodoxe.

Poate că n-am fi zăbovit atât de mult asupra micului fragment, dacă el n-ar fi fost reluat de Goethe imediat după intervențiile celor trei arhangheli, constituindu-se într-o apoteoză a Creațiunii, dar și într-un garant că doar Dumnezeu va avea ultimul cuvânt de spus. Căci cei trei arhangheli (“tustrei” în inconfundabila traducere a lui Blaga, “toți trei” la Doinaș; la Goethe “Zu Drei”) îl repetă în cor,cu mici modificări care, însă, devin esențiale, căci i se adresează direct lui Dumnezeu, pe care nu că-l proslăvesc, dar față de care își mărturisesc și neputința de a-L înțelege deplin, chiar dacă ei se află în fruntea ierarhiei dumnezeiești.

Goethe:

Der Anblick gibt den Engeln Stärke,
Da keiner dich ergründen mag,
Und alle deine hohen Werke
Sind herrlich, wie am ersten Tag

Așa spune Goethe. Și se abate extrem de puțin de la ceea ce spusese mai înainte prin gura lui Rafael (“der” în loc de “ihr”, “da” în loc de “wenn” și “alle deine” în loc de “die unbegreiflich”). Diferențele pentru cel care nu cunoaște germana “la fibră” sunt minore. La fel și pentru cei care nu înțeleg mesajul. Ceea ce l-a și făcut pe Doinaș să repete pa-pagalicește spusele lui Rafail (așa îi spune el), cu o mică modificare, preluată – nu poate fi îndoială – sub influența traducerii blagiene : “înalte mistere” în loc de “urzite mistere”:

Doinaș:

Privind sorb îngerii putere,
Dar nu-ndrăznesc a iscodi;
Înalt-urzitele mistere
Au gloria din prima zi.

și

Privind sorb îngerii putere,
Dar nu-ndrăznesc a iscodi,
Și toate-înaltele mistere
Au gloria din prima zi.

La Blaga, minorele intervenții, însă cu semnificații majore, se concretizează în:

Arhanghelii-și sporesc puterea
Cum stau la toate a privi.
Și toate faptele-s înalte,
Mărețe sunt ca-n prima zi.

și

Arhanghelii-și sporesc puterea,
Adîncu-ți nu pot iscodi.
Și toate faptele-ți înalte
Mărețe sunt ca-n prima zi.

În opinia noastră, traducerea lui Blaga corespunde tuturor cerințelor unei traduceri literare: de la înțelegerea prospectivă la cea retrospectivă a textului, de la creativitate, intuiție și rezolvare a problemelor până la dependența traducătorului de textul sursă și cel țintă, precum și înțelegerea “fină” a textului sursă. Căci Faust, dar și alte capodopere, nu se traduc numărând “picioarele” și găsind rime – uneori mai mult decât discutabile – ci gândind, atât cât ne țin puterile, cu mintea lui Goethe. Iar concluzia este uimitor de simplă: dacă da, da; dacă nu, nu !
Intervenția lui Mefistofel, la care ne-am referit, analizând un scurt, dar important citat, are rolul nu de a contesta Creațiunea sau pe Dumnezeu, ci de a atrage atenția asupra celui mai nefericit și, concomitent, celui mai superb rezultat al acesteia: omul. Mefistofel, ca orice potrivnic redutabil, știe argumenta. Și are a-i reproșa lui Dumnezeu, prac-tic, doar două lucruri: faptul că s-a dezobișnuit de râs și că l-a înzestrat pe om cu rațiune, care se dovedește a nu-i fi de nici un folos. Dialogul Dumnezeu – Mefistofel este de o mare frumusețe lingvistică – despre adânca încărcătură filozofică nici nu mai pomenim – și ascultătorul/cititorul n-are nici un moment impresia unei discuții între stă-pân și slugă. Deși Mefistofel păstrează tot timpul un ton mai mult decât reverențios, cerând permisiunea de a acționa, și deși “prinsoarea” trebuie luată de bună, oricine fiind convins că cei doi parteneri inegali își vor ține cuvântul, finalul nu poate fi decât cel care și este.

Dar, să ne întoarcem la vorbele rostite și la semnificația lor, precum și la modul în care ele au fost înțelese, interpretate și redate de către cei doi traducători.

Spune Mefistofel:

Da du, o Herr, dich einmal wieder nah’st,
Und fragst, wie alles sich bei uns befinde,
Und du mich sonst gewöhnlich gerne sah’st...

Blaga:

O, Doamne, tu te-apropii înc-o dată
Și ne întrebi pe cei de-aci cum ne găsim,
Cum bucuros de obicei tu mă vedeai și altădată...

Doinaș:

Acum tu, Doamne, te apropii iar și vrei
Să afli despre noi c-o ducem bine,
Și, cum doreai sa mă-ntâlnești, de obicei...

Blaga înțelege rolul pe care-l joacă micul “da”, echivalent al lui “weil”, și nu-l trece cu vederea, scormonind – conștient sau nu – în căutarea a ceva care să fie în intnția textului sursă, aceea de “deoarece”, “fiindcă”, “pentru că”. Și găsește genialul și, într-un fel, echivocul “cum”. Echivoc, deoarece “da” mai are în germană o mulțime de sensuri, doar contextul putându-l stabili, și nu întotdeauna exact, pe cel care a fost în intenția vorbitorului/scriitorului.

Traducerea acestui fragment la Blaga este nu doar o dovada de înțelegere a textului sursă până la amănunte care scapă unei lecturi superficiale, ci și de creativitate și intuiție în procesul traducerii. În varianta lui Doinaș (“Acum tu, Doamne, te apropii iar ...”) misterul, frumusețea și profunzimea textului goethean sunt transformate într-o constatare de-o banalitate bolovănoasă, mai ales că se adaugă acel “și vrei (să afli)”, care-l pune pe Dumnezeu în postura de a fi la cheremul răspunsurilor în aprecierea situației. Iar “(Să afli) despre noi c-o ducem bine” este de-parte, foarte departe de ceea ce a gândit și a scris Goethe. În primul rând pentru că “despre noi” implică o comunitate închisă. Și atunci suntem siliți să credem că Mefistofel face parte din aceasta. Or, situația este complet diferită: dracul își are rolul lui în comunitate, dar se află în afara ei. Iar Dumnezeu cunoaște realitatea, întrebarea este mai mult una de politețe, un mod de a începe conversația care va duce la prinsoare. Ca să nu mai pomenim că versul goethean nu spune, indiferent de orice superinterpretare, că Dumnezeu vrea să afle că oamenii o duc bine. Dimpotrivă, vrea să afle o părere și, bazându-se pe aceasta, să-și motiveze prinsoarea. El fiind convins că realitatea unică și absolută în legătură cu omul este alta.

Blaga se hotărăște pentru “Și ne întrebi pe cei de-aci cum ne găsim”.Deci “ne întrebi”, nu “vrei să afli” (“und fragst” la Goethe) “ pe cei de-aci”, ceea ce este cu totul altceva decât “noi”, excluzând comunitatea compactă (la Goethe “bei uns”), și “cum ne găsim” care, în ciuda unui iz ardelenesc, redă congenial “sich alles ... befinde”.
Următorul vers ne pune în fața unei probleme delicate. Căci Dumnezeu nu poate dori ceva. Ceea ce, eventual, ar dori este poruncă, lege și faptă. “Und du mich sonst gewohnlich gerne sah’st” stabilește, fără drept de tăgadă, ierarhia: dacă se întâmpla să fiu și eu pe acolo, cu vreo ocazie, nu-ți era neplăcut acest fapt, ba chiar mă vedeai bucuros, fără resentimente. Ceea ce și tălmăcește Blaga:”Cum bucuros de obicei tu mă vedeai și altă dată”. Doinaș se încumetă la folosirea verbului “a dori”, schimbând complet sensul dat de Goethe. Căci avem sentimentul că, de obicei, Dumnezeu dorea să-l vadă pe Mefistofel, așa că acesta, pentru a-i face o bucurie, a venit și el. Blaga folosește și aici “cum” (preluat și de Doinaș, deși în original lip-sește), doar că la Blaga “cum” reprezintă o continuitate firească a celor spuse mai
înainte, pe când la Doinaș, pentru a folosi puțin stilu-i neaoșizant, se potrivește ca nu-ca-n perete.
Din același monolog, reliefăm importanța înțelegerii textului sursă și în situații “pasa-gere”:

Goethe:

Verzeih, ich kann nicht hohe Worte machen,
Und wenn mich doch der ganze Kreis verhöhnt;

Blaga:

Mă ierți, nu mă pricep la vorbe-nalte,
Chiar dac-aș fi de cercul ăsta defăimat.

Doinaș:

Mă ierți, cuvântu-ales nu-mi prea surâde,
Și chiar de-aș fi de-ntregul cerc hulit.

Între “cuvintele alese care nu-ți surâd” și “nepriceperea la vorbe înalte” este o dife-rență uriașă. Prima presupune lipsa de chef de a folosi, în acel moment, niște cuvinte alese, adică un limbaj meșteșugit, despre al cărui încărcătură filozofică nu primim nici un fel de semnal. În traducerea lui Blaga însă, nepriceperea de a folosi vorbe înalte, deci cu o semnificație deosebită, este congenitală, reliefând o dată în plus poziția umilă a lui Mefistofel în fața lui Dumnezeu. În cazul următorului vers, Doinaș traduce cuvânt de cuvânt: “Și chiar de-aș fi de-ntregul cerc hulit”. Blaga, în înțelegerea exhaustivă a textului sursă, renunță la “und”, nepotrivit și derutant în română, dar adaugă, folosindu-se și de creativitatea de care trebuie să dea dovadă traducătorul, “ăsta” : “cercul ăsta”. În felul acesta, intenția lui Goethe, constând în aceea că dialogul Dumnezeu-Mefistofel se desfășoară într-un anumit mediu, extrem de elevat (Dumnezeu, cetele cerești, arhanghelii și Mefisto) este exprimată plenar în românește.
Ajungem, astfel, la unul dintre cele mai celebre pasaje ale acestui prolog care, reafirmăm, constituie “cheia” lui Faust.

Goethe:

Ein wenig besser würd’ er leben
Hätt’st du ihm nicht den Schein des Himmelslichts gegeben;
Er nennt’s Vernunft und braucht’s allein,
Nur thierischer als jedes Thier zu sein.
Er scheint mir, mit Verlaub von Ew. Gnaden,
Wie eine der langbeinigen Cikaden,
Die immer fliegt und fliegend springt
Und gleich im Gras ihr altes Liedchen singt;
Und läg’ er nur noch immer in dem Grase!
In jeden Quark begräbt er seine Nase.

Blaga:

El zilele neîndoios și le-ar trăi mai bine
De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiune s-o numească el mai ține,
Dar căreia folos îi trage numai spre a fi
Mai bestial ca orice bestie-n pustii.
El seamănă, dacă-mi îngăduiți cuvântul,
Cu una din gângăniile-acele cu prelungi picioare
Ce zboară-ntr-una și tot cad pe pântec,
Cântându-și iar în iarbă vechiul cântec.
Și cel puțin dacă în iarbă și-ar lungi popasul,
Dar nu, în orice băligar își bagă nasul.

Doinaș:

Putea ceva mai bine să trăiască,
De nu-i dădeai sclipirea ta cerească.
El zice că-i Rațiune, dar prin ea
Nici fiara, decât el, nu e mai rea.
El mi se pare-asemeni unor goange,
Dacă-i permis să spun, cu picioroange,
Ce zboară țopăind în chip și fel,
Cântând prin iarbă-același cântecel.
Și dacă numa-n iarbă iar fi nasul!
Dar nu : în orice scârnă-și bagă nasul.

“El zilele neîndoios și le-ar trăi mai bine” (Blaga) și “Putea ceva mai bine să trăiască” (Doinaș) reprezintă încă o dovadă a intuiției și creativității translatorice în cazul primului. Căci “a-și trăi neîndoios zilele mai bine” nu suferă comparație cu prozaicul “putea ceva mai bine să trăiască”. Mai ales că “neîndoios” este o intervenție creatoare a lui Blaga. Prin aceasta, textul original rămâne nea-tins, cel românesc, însă, câștigă enorm. Aceeași intervenție creatoare apare și în cazul lui :

Hättest du ihm nicht den Schein des Himmelslichts gegeben.

Amândoi traducătorii interpretează acest vers, fiecare după puterea și înțelegerea lui. Blaga își permite să adauge “amăgire”, creând compusul “lumină-amăgire” pentru “Himmelslicht”. Intervenția lui – în context remarcând rolul traducătorului în procesul traducerii – este unică, mai ales că acestei “lumini-amăgiri” omul îi spune “rațiune”. Ce poate fi mai perfect ca înțelegere, interpretare și redare ?

Doinaș înțelege lateral și colateral textul goethean. Căci “Himmelslicht” este înțeles ca “sclipirea ta cerească”, sens neconținut de original. Iar sclipirea (=strălucirea) lui Dumnezeu nu poate fi interpretată nici în cel mai grosolan mod ca “rațiune”.Oricât ar grafia-o Doinaș cu majusculă și oricât de elitist apare acel “th” în scrierea lui “patos”.

Iar “mit Verlaub von Ew. Gnaden” nu poate fi exclus din text, căci nu-l putem considera doar o formulă de politețe, ci sublinia-ză încă o dată poziția umilă a lui Mefistofel față de Dumnezeu. Blaga “simte”, zicem noi că datorită intuiției, dar și prin înțelegerea globală a operei și a fragmentului acest lucru, traducând prin :

...dacă-mi îngăduiți cuvântul,

ceea ce cuprinde nu doar o cerere formală, ci se constituie într-o solicitare expresă, conținînd, concomitent, scuzele de rigoare în cazul în care subordonatul ar fi depășit granițele libertății limitate care i-a fost acordată.

Doinaș, neatent la sensurile adânci ale textului, prozodia fiind cea care-l preocupă, schimbă complet mesajul, traducând prin :

Dacă-i permis să spun ...

În felul acesta autoritatea divină este redusă la bunul plac al lui Mefistofel de a folosi unul dintre termenii limbii.
Pomeneam undeva că orice nou traducător al unei opere literare cunoaște traducerea precedentă, precum și că dintr-o mulțime de motive, pe care nu le vom detalia aici, consideră că noua traducere este necesară. Arătam că , în cazul de față, oricât de multe merite i s-ar atribui ultimului traducător (vezi Vasile Voia, Tentația limitei și limita tentației. Glose la mitul faustic, Ed. Dacia 1997, pg. 190-193 ), unul nu-l are cu siguranță: stăpânirea bună a limbii sursă. Așa că apare o nouă problemă: vechea traducere este acceptată fără rezerve în privința pătrunderii sensului din limba sursă,urmând nenumăratele “retușuri” care-l individualizează pe noul traducător.

“In jedem Quark begraebt er seine Nase” este tradus de Blaga prin “în orice băligar își bagă nasul.” Este opțiunea unui foarte bun cunoscător al germanei, poet și filozof român de prima clasă. Doinaș preia orbește sensul conferit de Blaga acestei propoziții, totuși, se simte obligat să găsească un echivalent pentru “băligar”, folosind, complet neinspira “scârnă”. Sensul expresiei în germană este acela de “a-și vârî nasul în toate fleacurile, prostiile” (Roman, Dicționar frazeologic german-român, Buc. 1975, pg. 393). N-o să mai încercăm să demonstrăm aici că prin augmentare nu s-a făcut decât să se valideze o neînțelegere minoră într-una majoră. Căci, oricât am încerca să nu pătrundem în greoiul domeniu al psiholingvisticii, “băligar” (sens, în general pozitiv, chiar dacă depreciativ) și “scârnă” (sens constant negativ) sunt noțiuni complet diferite.

Fürwahr ! er dient euch auf besondere Weise.
Nicht irdisch ist des Thoren Trank und Speise.

Blaga:

Într-adevăr ! Vă este slugă el în chip aparte.
Nu-s pământești nici hrana și nici băutura
Ăstui scrântit ! ...

Doinaș:

Într-adevăr ! Un rob smintit, aparte!
E nebunesc tot ce mănâncă, bea.

N-am dori să se creadă că ideologia României Socialiste este cea care i-a impus lui Doinaș să reducă (silit fiind) rolul lui Dumnezeu, mai ales că în 1955, când a apărut traducerea lui Blaga, filozofia pe care o promova Republica Populară Română era mult mai dogmtică decât în 1983, când a apărut cea a lui Doinaș. Este vorba, pur și simplu, de o neînțelegere a textului sursă, de o interpretare eronată a acestuia și de amestec nepermis în gândirea și intențiile lui Goethe. Căci renunțarea la “vă” (este slugă/rob), în germană “er dient euch”, depersonalizează relația Dumnezeu/om, Faust căpătând în viziunea lui Doinaș un statut de independență pe care, desigur, îl are în modul de a acționa la un moment dat, dar care-l rupe tocmai de cel de care depinde. Iar Doinaș, continuându-și propria logică, plusează, făcând din Faust un fel de nebun și punându-l să se comporte ca atare în viața de toate zilele: “e nebunesc tot ce mănâncă, bea.”

Blaga, în adânca-i înțelegere a textului sursă, se lasă condus de nota dominantă a originalului, păstrând cuvintele nealterate: “Nu-s pământești nici hrana și nici băutura” și înțelegând că “Thor” nu poate avea în acest context sensul de “nebun”, ci doar pe acela de “straniu, scrântit”. Obligativitatea păstrării lui “irdisch” este impusă și de ceea ce urmează :

Vom Himmel fordert er die schönsten Sterne,

făcându-se, și prin aceasta, referire la faptul că Faust, ale cărui hrană și băutură nu sunt pământești, el având chiar și într-un domeniu atât de banal, dar esențial pentru existență, aspirații mai înalte, reprezintă omul prin excelență. Iar menirea acestuia este de a-l reprezenta pe Dumnezeu, aspirând mereu la “nepământesc”.

A-l înfățișa pe Faust ca pe un smintit care consumă doar mâncare și băutură nebunească este nu doar departe de textul original, ci și de un elementar simț al interpretării. Căci Faust este, o repetăm mereu, reprezentantul omului care, în ciuda tuturor ispitelor, va fi salvat în final.
Următorul exemplu probează, după noi, cam tot ceea ce ar însemna rolul traducătoru-lui în procesul translației :

Weiß doch der Gärtner, wenn das Bäumchen grünt,
Daß Blüth’ und Frücht die künftigen Jahre zieren.

Blaga:

Cunoaște grădinarul florile, ce după fire
Le va purta un pom care-nverzește.

Doinaș:

Când pomul înverzește, bătrânul grădinar
Știe că flori și fructe la anul va produce.

La o lectură superficială pare că traducerea lui Doinaș este mai fidelă originalului, căci, cu excepția unei adăugiri (“bătrânul”) și a folosirii unui neologism, penibil în context (“va produce”), avem redarea textuală a originalului. Numai că Blaga înțelege în profunzime textul goethean, dincolo de lexic. Și-și dă seama că florile înseamnă viitoarele fructe și că “ după fire” este nu necesar, ci obligatoriu în românește, chiar dacă în original acesta lipsește. Știe datorită intuiției și creativității de care trebuie să dea dovadă traducătorul unui text literar, că pomul poartă flori și fructe și că “a produce” este destinat unui alt segment al comunicării.

Punctul culminant al “Prologului în cer” îl constituie, fară îndoială, învoiala între Dumnezeu și Mefistofel în privința lui Faust:

Was wettet ihr ? den sollt ihr noch verlieren !
Wenn ihr mir die Erlaubis gebt,
Ihn meine Strasse sacht zu führen.

Blaga:

Faceți prinsoare ? Pe-aceasta o să-l pierdeți,
De-mi dați înalta învoire
Să-l duc pe drumul meu încetinel.

Doinaș:

Să pariem? Pierdut va fi, declar,
Dacă-mi veți da consimțământul
Să-l duc pe drumul meu, treptat.

La o primă lectură amândouă traducerile sunt foarte reușite din punctul de vedere al echivalenței. Numai că fiecare dintre traducători optează pentru o variantă, conform felului în care înțelege textul sursă. Considerăm că Doinaș actualizează limbajul textului sursă într-un fel nefericit. Căci “să pariem”, “consimțământul” și “treptat”, exprimă, desigur, cam același lucru cu “faceți prinsoare”, “învoire” și “încetinel”, dar la un alt nivel de emoție participativă. Și mai remarcăm superba dovadă de creativitate a lui Blaga prin adăugarea lui “înaltă”: “înalta învoire”. Astfel, se subliniază încă odată rolul lui Dumnezeu, din nou Mefistofel acționează doar pentru că i se permite, și nu așa cum înțelege Doinaș, care pentru a sublinia, conștient sau nu, independența lui Mefistofel, adaugă acel “declar”. N-o să insistăm aici și acum asupra semanticii acestui cuvânt.

Ajungem astfel la un vers-cheie, citat mereu și cunoscut de totalitatea celor care trăiesc în spațiul lingvistic german, precum și de cvasi-totalitatea acelora cu un grad de instrucție standard din alte spații lingvistice:

Es irrt der Mensch, so lang’ er strebt.

Blaga :

Căci rătăcește orice om, cât timp cu zel se străduiește

Doinaș :

Greșește omul, câtă vreme-aspiră.

Blaga înțelege complexitatea acestei afirmații, mai ales că ea provine de la Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu se scuză, constată doar. “A rătaci” și “a greși” exprimă noțiuni diferite, căci “a rătăci” implică și greșeala, pe când “a greși” nu implică rătăcirea. Abaterea de la un drum bun nu înseamnă, implicit, greșeală, ci doar opțiune pentru o variantă minoră, neproductivă. Iar a înțelege, așa cum face Doinaș, “so lang er strebt” ca fiind comparabil cu “câtă vreme-aspiră” este nu doar o dovadă de neînțelgere a textului sursă, ci și de folosire abuzivă a limbii române. “A aspira” implică o completare: spre ce?, către ce?, la ce?

Blaga, în incomparabila-i traducere, spu-ne “cât timp cu zel se străduiește”. Desigur, adaugă “cu zel”, dând dovadă de creativitate translatorică, dar oferă cititorului/spectatorului o variantă nu bună, ci extraordinară. Căci “a se strădui” implică un câmp semantic și oarecum neclar, întocmai ca “streben”
Iar când Mefistofel spune:

Da dank ich euch; denn mit den Todten
Hab ich mich niemals gern befangen
....
Für einen Leichnam bin ich nicht zu Haus;
Mir geht es wie der Katze mit der Maus.

nu putem sublinia destul complexitatea cu care a înțeles Blaga textul sursă și superficialitatea cu care l-a tratat Doinaș, care i-a schimbat total sensul. Căci “deoarece cu morții nu-mi fac de lucru bucuros” (Blaga) afirmă, dacă mai era nevoie, supușenia lui Mefistofel: se ocupă de morți = sufletele lor, dar fără entuziasm. Dar, fiind o “însărcinare de serviciu” = o comandă a lui Dumnezeu, o îndeplinește. “A nu fi inspirat avându-i ca vecini pe morți” (Doinaș) este la distanțe galactice de Goethe, căci una-i să-i ai ca vecini pe morți și alta să-ți faci de lucru cu ei. Iar “pentru un hoit nu ies în fața porții” (Blaga) și “pentru-un cadavru nu ofer nimica” (Doinaș) sunt depărtate ca cerul de pământ. Căci la Blaga sunt exprimate, în sens goethean, sentimentele de repulsie față de un adversar care nu se mai poate apăra. Pe când la Doinaș apare sensul volitiv, nesupus lui Dumnezeu, ca și cum târguiala ar fi veșnică: “nu ofer nimica”.

Iar ultimul vers al acestei mici tirade a lui Mefistofel demonstrează cât de aproape este Blaga de textul sursă, precum și cât de străin îi este acesta lui Doinaș:

Blaga:

Îmi merge ca motanului c-un șoarec.

Doinaș:

S-a săturat de șoricei pisica.

Versurile premergătoare pregătiseră terenul: Mefistofel vrea oameni vii, nu morți, pe care să-i supună la încercare, să-i ademenească și să se prefacă a-i pierde, având convingerea că, în cele din urmă, îi va răpune, întocmai ca în atemporalul joc al pisicii cu șoarecele. “S-a săturat de șoricei pisica” ne transpune într-o lume complet opusă. Ludicul dispare, vechiul joc al vieții și al morții devine caduc. Ne întrebăm, citind traducerea lui Doinaș, ce-l împinge pe Mefistofel să parieze. Poate doar dorința traducătorului, nu realitatea cuprinsă în tălmăcirea lui. (**)

Iar:

Wie meine Muhme, die berühmte Schlange,

Blaga:

Precum străbunu-mi, șarpele vestit,

Doinaș:

Ca și cumătrul meu, vestitul șarpe

ne introduce într-o problemă de filiație. Căci “Muhme”, cuvânt preluat în germană din limbajul copiilor, exprimă, inițial, sensul de soră a bunicului sau a bunicii, deci “strămoș”. Nimănui care cunoaște cât de cât Biblia nu-i va scăpa sensul că șarpele ademenitor este înaintașul lui Mefistofel. Filiația este evidentă în context.

“Cumătru” (Doinaș) nu exprimă, ca să zicem astfel, nimic, chiar dacă strict etimologic, cumetria are un sens. Dacă se renunță la filiație, așa cum face Doinaș, se renunță la sensul major al originalului.
În fine, trecând peste foarte multe alte remarci, ajungem la sfârșitul prologului:

Von Zeit zu Zeit seh’ ich den Alten gern,
Und hütte mich, mit ihm zu brechen.
Es ist gar hübsch von einem großen Herrn,
So menschlich mit dem Teufel selbst zu sprechen.

Blaga:

Din când în când eu pe bătrânul bucuros îl văd
Și mă feresc s-o rup cu dânsul dușmă-nește.
E prea drăguț din partea unui mare domn
Cu dracul însuși să vorbeasc-atât de omenește.

Doinaș:

Din când în când îmi place să-l văd pe-acest bătrân,
Nu vreau s-o rup cu el cât ține veacul.
E nostim să vorbească un ditamai stăpân
Atât de omenește chiar cu dracul.

Remarcăm, lapidar, câteva așa-zise amănunte, esențiale însă pentru a înțelege rolul traducătorului în procesul traducerii:

- între “bătrânul” (Blaga) și “acest bătrân” (Doinaș) este o diferență enormă, pentru că Dumnezeu este unic, nu acesta sau celălalt dintr-o grupă de bătrâni. Iar dacă Doinaș tot a grafiat “rațiune” cu majusculă, poate n-ar fi fost rău să grafieze și aici tot la fel;

- “a vedea bucuros” (Blaga) este sensibil mai mult decât “a-ți plăcea să vezi” (Doinaș);

- amândoi traducătorii dau dovadă de creativitate prin câte o adăugire, numai că Blaga folosește “dușmănește”, pe când Doinaș recurge la “cât ține veacul”. Blaga menține congenial permanența atemporală a lui Dumnezeu, pe când Doinaș o limitează nepermis;

- “drăguț” (Blaga) și “nostim” (Doinaș) sunt, oricum diferite. Primul termen se referă și la calități fizice, al doilea aproape doar la acestea. Ceea ce, în context, nu este cazul. Poate că “amabil” ar fi fost cuvântul cel mai nimerit;

- “Mare domn” (Blaga) și “ditamai stăpân” (Doinaș) sunt două nivele stilistice complet diferite. Blaga traduce în spiritul lui Goethe și în cel al limbii române. Doinaș în cel al elitismului și al neaoșismului;

- “însuși” (Blaga) și “chiar” (Doinaș) sunt până și pentru un începător diferite.

 

Și pentru a pune punct: sensul lui “Die Erzengel vertheilen sich” este cel intuit și consemnat de Blaga : “Arhanghelii se risipesc”, nu “se despart” cum înțelege Doinaș. Căci ei vor rămâne mereu împreună, chiar dacă, pasager, sunt chemați la alte ascultări.

*
* *

*) Nota redacției: Am reprodus textul colegului nostru clujean ca pe un punct de vedere personal, nu însă fără a ne îngădui să amintim cel puțin următoarele luări de poziție pe aceeași temă, publicate anterior:

1. Ion Roman, Faust într-o nouă versiune românească, în: “România literară”, 16 iulie 1981, p. 20.

2. George Guțu, O nouă versiune a lui «Faust» de Goethe în românește. In: “Limbile moderne în școală“, 1, 1986, S. 49-61, precum și Echivalențe lingvistice în noua versiune a lui Faust de Goethe în românește. In: “Die Sprache ist das Haus des Seins”. Sprachwissenschaftliche Aufsätze. Hrsg. v. George Guțu und Speranța Stănescu, Editura Paideia, București 1998, S. 305-320.

3. Elena Viorel, Zwei rumänische Fassungen von Goethes «Faust». In: “Zeitschrift der Germanisten Rumäniens“, 1-2 (13-14), 1998, S. 123-128.
 

(**) În ediția online nu putem să nu atragem atenția asupra ideii exprimate în acest pasaj, care a fost detaliată de George Guțu, în exact același sens, în studiul său menționat mai sus.
 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., Heft 15-16 / 1999, S. 161-170

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania