Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 Bine ati venit in sectiunea dedicata limbii si literaturii germane. In aceasta sectiune veti avea posibilitatea sa descoperiti multe lucruri utile care speram sa va ajute la cursuri. Willkommen bei ScoalaOnline!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa





 

 

 

Zuruck zum index

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., Heft 15-16 / 1999, S. 22-27

 

 

250. GEBURTSTAG VON JOHANN WOLFGANG GOETHE

250 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI

JOHANN WOLFGANG GOETHE

(1749-1832)

 

 

GOETHE ȘI “FENOMENUL ORIGINAR”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga



Când Tudor Vianu îl definea pe Goethe drept “uomo universale” în înțelesul dat de Renaștere acestui concept, alăturându-l lui Leonardo da Vinci, încerca o cuprindere globală a marelui german, ca poet, gânditor, naturalist, care a urmărit înțelegerea omului în totalitatea lui.

Într-adevăr, opera goetheeană descoperă pe om în toată întinderea și adâncimea lui. De la versurile anacreontice ale primei tinereți și de la Sesenheimer Lieder până la Faust II încheiat în al 83-lea an (și ultimul) al vieții, de la Götz von Berlichingen și Die Leiden des jungen Werthers, până la Wilhelm Meisters Wanderjahre, artistul desfășoară într-o galerie uimitoare prin bogăția ei, imaginile mișcării interioare ale ființei. Răzvrătire, resemnare, eroism, sacrificiu, iubire cu toate treptele ei, de la bucuria tinerească a împlinirii la disperare sau la renunțarea înțeleaptă, cunoaștere. Mai ales cunoaștere. Ca în Faust ori în cele două mari părți ale Bildungsromanului, Wilhelm Meisters Lehr- und Wanderjahre.

Setea lui de cunoaștere depășește însă umanul. Natura întreagă devine de timpuriu pentru Goethe obiect nu numai de contemplare estetică, ci și obiect de observație, de cercetare. Intră în domeniul fizicii pentru a-și explica culorile și va da, împotriva teoriilor lui Newton, propria lui teorie în lucrarea Farbenlehre, pe care o socotea cu mândrie mai prețioasă decât Faust. Se ocupă de meteorologie, de mineralogie și de geologie în general, de zoologie și osteologie. Dar centrul de interes al cercetărilor în științele naturii îl constituie botanica, regnul vegetal fiindu-i poetului mai întâi cadrul predilect al liricii, devenind apoi obiect de observație și experiență. Și în acest sol fertil și-a împlântat, epistemologic vorbind, rădăcina acel viguros copac al viziunii lui Goethe despre lume. A fost o creștere înceată, un drum lung, cu trepte uneori nesigure, șovăielnic trecute, cu reveniri, reluări și chiar contradicții, într-un travaliu interior complicat dar continuu, într-o așteptare ca aceea a unei revelații. La capăt, avea să vină importanta contribuție la morfologie și anume Die Metamorphose der Pflanzen, din 1790.

Despre drumul-creștere înspre țel, Goethe s-a explicat pe larg în Geschichte meines botanischen Studiums (din 1817 întregit în 1831). De fapt, născocirea acelei Urpflanze, cum avea s-o numească, socotind-o embrionul, arhetipul prin excelență al regnului vegetal, n-a fost întâmplătoare, stârnind în geniala lui minte, brusc, aus dem Stegreif, o idee oarecare. Geneza acelei Urpflanze a încununat, de fapt, gânduri și cercetări de o viață. Fiindcă în schița autobiografică mai sus pomenită, scrisă atât de târziu, el făcea o expunere cronologică a relațiilor sale cu acel regn, începând din grădina casei părintești din Frankfurt, pe vremea când îl cucerea doar farmecul culorilor, continuând cu interesul său binecunoscut pentru natură în general de-a lungul anilor primei tinereți. Weimarul însă a marcat un moment mai de seamă în dezvoltarea curiozității față de lumea vegetală. De la grădina dăruită de ducele Karl August însuși, situată dincolo de râul Ilm, la splendida pădure a Turingiei în care a pătruns mai întâi luând parte la vânătorile organizate de curte, aria interesului s-a lărgit considerabil. Iar vecinătatea Universității din Jena i-a facilitat legăturile cu specialiștii care i-au deschis calea spre latura teoretică, științifică a botanicii. Se aflau printre aceia și discipoli ai lui Linné, savantul naturalist, fideli ai memoriei aceluia, naturgemäß (conformă naturii), cum o numea Goethe. Tot astfel avea să socotească și modul în care J. J. Rousseau botaniza, firește, mai puțin științific totuși.

La început, ordonarea plantelor după familii, în ordine progresivă, acceptată și aplicată de discipolii lui Linné, i s-a părut interesantă și convingătoare. Dar diletantul, cum îi plăcea să se numească, a simțit, cu vremea, nevoia de mai mult, de mai adânc, de mai sistematic. Citea zilnic Filosofia botanicii a lui Linné, înaintând mereu pe drumul unei cunoașteri pe care o dorea cât mai sistematică și mărturisea că, după Shakespeare și Spinoza, savantul naturalist a exercitat asupra sa cea mai puternică influență, mai cu seamă prin reacția contradictorie la care în-cepuse să-l incite. Dacă Linné însă, scria Goethe, încerca să țină totul separat, el “trebuia, după nevoia cea mai profundă a ființei sale, să aspire spre unitate” (mußte nach dem innersten Bedürfnis meines Wesens, zur Ve-reinigung anstreben). De aceea îl nemulțumea și părerea unor specialiști care considerau știința botanică drept o simplă nomenclatură, întemeiată pe numere și făcând imposibilă o sistematizare adevărată de profunzime. Ceea ce lipsea specialiștilor era perspectiva de ansamblu: obligați să cuprindă fenomenul în întregime, ei se desfășurau în întindere, pe suprafață. Dimpotrivă, diletantul, neconstrâns de nimic, putea ajunge la o altitudine care să-i îngăduie o privire cuprinzătoare, dacă nu a întregului, măcar a celei mai mari părți a fenomenului.

Iată cum intuiția goetheeană, hrănită de fantezia poetului, de gândirea sa analitică și integratoare, dar mai ales de structura spiritului său bântuit de contradicții (vezi “Zwei Seelen wohnen, ach, in meiner Brust…”), aspirând însă veșnic spre unitate, îl făcea să presimtă ceea ce avea să întâlnească sau ceea ce i s-a părut că a întâlnit. Într-adevăr, călătoria în Italia, între 1786 – 1788, extrem de rodnică în toate domeniile de creație prin descoperirea valorilor clasicității, l-a confruntat pe Goethe și cu o natură nouă, surpriză fericită pentru omul nordului.
Începând de la Padova, a întâlnit o vegetație exuberantă, necunoscută în patria sa și a cărei observație a început să-i dezvăluie totuși analogii cu vegetația ce-i era familiară. Astfel, treptat, a pornit să descopere ele-mente întăritoare ale ideii sale de unitate în multiplicitate, sporind pe măsură ce cobora spre sud. Și acestea au culminat cu întâlnirea hotărâtoare în Sicilia, cu plantele din grădina botanică din Palermo. Acestea au fost s-au i-au părut conforme în cel mai înalt grad cu ideea sa despre o plantă originară (Urpflanze), idee cumva de sens platonician, cum avea să-i obiecteze Schiller mai târziu.

Întors din Sicilia la Napoli (unde Goethe geologul nu a uitat să strângă câteva pietre aruncate din sânul pământului), îi scria la 17 mai 1787 bunului său prieten Herder, la Weimar, despre descoperirea lui, după ce îi relata mai întâi detalii despre templul din Paestum și despre noua înțelegere a lui Homer, după vederea locurilor descrise de acela. Când ajunge însă la descoperirea lui, tonul la început calm și reținut capătă o exultanță vizionară. Pentru importanța lui, dăm fragmentul în întregime:

Ferner muß ich Dir vertrauen, daß ich dem Geheimnis der Pflanzenerzeugung und Organisation ganz nah bin und daß es das Einfachste ist, was nur gedacht werden kann. Unter diesem Himmel kann man die schönsten Beobachtungen machen. Der Hauptpunkt, wo der Keim steckt, habe ich ganz und klar und zweifellos gefunden; alles Übrige sehŽ ich auch schon im Ganzen, und nur noch einige Punkte müssen bestimmter werden. Die Urpflanze wird das wunderlichste Geschöpf von der Welt, um welches mich die Natur selbst beneiden soll. Mit diesem Modell und dem Schlüssel dazu kann man alsdann noch Pflanzen ins Unendliche erfinden, die konsequent sein müssen, das heißt, die, wenn sie auch nicht existieren, doch existieren könnten, und nicht etwa malerische oder dichterische Schatten und Scheine sind, sondern eine innerliche Wahrheit und Notwendigkeit haben. Dasselbe Gesetz wird sich auf alles übrige Lebendige anwenden lassen.

(… trebuie să te încredințez că sunt aproape de tot de taina nașterii și organizării plantelor și e cel mai simplu ceea ce se poate gândi. Sub acest cer se pot face cele mai frumoase observații. Am găsit punctul principal în care se ascunde sâmburele, complet și limpede și neîndoielnic, restul îl văd în totalitate și doar câteva puncte încă trebuie făcute mai sigure. Planta originară va fi cea mai minunată creație din lume pentru care natura însăși mă poate invidia. Cu modelul acesta și cu cheia lui se vor putea născoci încă la nesfârșit plante care trebuie să fie consecvente, adică, chiar dacă nu există, totuși ar putea exista, nefiind doar umbre și iluzii picturale ori poetice, ci având un adevăr și o necesitate interioară. Aceeași lege se va putea aplica tuturor celorlalte viețuitoare.)

Cerul de care vorbea Goethe, al Italiei, era al acelui pământ unde poetul s-a întâlnit cu izvoarele clasicității (cărora le-a datorat Elegiile romane și Iphigenie auf Tauris trecută în versuri), iar omul de știință cu izvoarele vieții. Iar entuziasmul, certitudinea absolută cu care îi vorbește lui Herder despre apropierea iminentă de misterul ultim al nașterii și organizării plantelor, dovedeau însemnătatea descoperirii făcute în Sicilia și pentru întreaga lui viziune despre lume.

După ani și ani de observație și experimentare în câmpul nesfârșitelor manifestări ale fenomenelor particulare, probabil, gândul său neobosit, iscoditor căuta, în paralel, dincolo de metoda analitică, o modalitate de ieșire din acel câmp al lucrurilor trecătoare, coruptibile, presimțind ideea, arhetipul care stătea la temelia acelor fenomene. Și iată, în Sicilia, arhetipul, modelul cum îl numește el, prinde contur în Urpflanze, în planta originară a cărei descoperire îl umple de fervoare. Pecetea pusă pe spiritul său de această descoperire este indelebilă, deoarece însetat cum era de realitate ca și de abstracțiune, vede la capătul cercetării prin metode comune, apărând legea, cu caracterul ei de aplicabilitate universală, valabilă, cum spune, cu propriile cuvinte tuturor celorlalte viețuitoare, regnului vegetal, celui animal ca și tuturor fenomenelor naturii. Planta originară, o spune tot el, are în ea nucleul necesității, același impuls al vieții în toată creația.

Dar procesul de elaborare a modalităților de evoluție, de metamorfoză a plantelor avea să dureze încă. La întoarcerea în Germania, pe când încerca să-i demonstreze lui Schiller gândul lui, desenându-i planta originară, acesta i-a răspuns: “Nu este o experiență, este doar o idee” (gândind probabil în sens platonician).

Abia în 1790 a publicat Goethe studiul Die Metamorphose der Pflanzen, în care explică amănunțit etapele evoluției, dezvolt-ării plantelor. Frunza originară din care va deriva întreaga plantă și care se metamorfozează succesiv, treptat, diversificându-se în tulpină, sepale, petale, stamine etc., este supusă, prin acea necesitate internă de care vorbea Goethe și care este expresia unei forțe divine eterne, unei dezvoltări, aceeași pentru toată creația. Ceea ce propulsează ființa este o pulsație polară, internă, o tensiune anume, constituind principiul polarită-ții, și e o evoluție, o dezvoltare în trepte, principiul gradației.

Polaritatea, intrinsecă materiei gândite fizic, este socotită de Goethe ca aflându-se într-o perpetuă mișcare de atracție și respingere, în vreme ce gradația, creșterea treptată, intrinsecă materiei gândite spiritual, se produce într-o perpetuă mișcare de ascensiune.

Tot în Italia, pe plaja Veneției, descoperirea unui craniu de ovină îl aducea, pe temeiul acelorași legi, la concluzia dezvoltării întregului sistem osos din modificările unei vertebre, la concluzia metamorfozelor animalelor și, mai departe, la aceea a corpului omenesc.

Cei mai însemnați exegeți ai operei goetheene sunt de acord că filosofia naturii la marele poet exprima de fapt metafizica sa. Căci înrâurit de Platon în ceea ce privește arhetipurile (și e suficient să facem trimitere la straniul episod din Faust II, unde eroul coboară la Mume, la deținătoarele străvechi ale arhetipurilor), el a corelat filosofia autorului lui Timaios cu viziunea lui proprie panteistă, aceea a credinței într-un suflet al lumii (Weltseele). Și legea metamorfozei l-a condus spre ideea unității tuturor elementelor vieții ale realului însuflețit în întregime de acel suflet guvernat de acele legi ale polarității și gradației (creșterii treptate). Friedrich Gundolf, unul dintre cei mai avizați monografi ai lui Goethe, avansează un punct de vedere foarte interesant în privința acestor legi, văzând în ele o proiecție a omului și artistului asupra naturii. El însuși ființă structurată pe temelia polară a contradicțiilor, aspirând necontenit spre concilierea acestora, spre unitate, pe de o parte, iar pe de alta, ființă crescând treptat, fără încetare, Goethe a încercat să dea în știință o interpretare profundă a microcosmului său în viziunea unui model macrocosmic propriu. (1)

Permanența gândului acestor legi în opera goetheeană este într-adevăr o dovadă a trăirii ființei, a microcosmului, într-un macrocosm cu care încearcă să se armonizeze, deslușind tocmai în acele legi lucrarea acelui suflet universal (Weltseele), unic, în totalitatea realului, al cărui dualism polar aspiră spre unicitate. De la preocupările tinereții în care mijea presimțirea intuitivă a viitoarelor descoperiri, la scrisoarea către Herder din 1787, la publicarea în 1790 a studiului Die Metamorphose der Pflanzen, în 1796 a unei Introduceri în anatomia comparată în 1797 a unei Metamorfoze a insectelor, în 1798 a poemului Metamorphose der Pflanzen, în 1806 a poemului Metamorphose der Tiere și tot acum a acelei Schema der allgemeinen Naturlehre și până la lucrarea Über die Spiraltendenz der Vegetation din 1831 și la multe alte scrieri consacrate științelor naturii, opera poetică se împletește intim cu viziunea universului dedusă din acele studii. Astfel încât o complementaritate unică, foarte originală, se stabilește la Goethe între poezie și natură, exprimând și explicând poziția omului și artistului în cosmos. Căci supus și el polarității, suferă drama dualismului, a ciocnirii contrariilor pe care necontenit încearcă să le depășească, iar creșterea, dezvoltarea treptată îl face să se înalțe spre valori morale și cunoaștere.

În poemul Metamorfoza plantelor (tradus de Șt. A. Doinaș și H. Stanca), scris în 1798 și publicat de Schiller în 1799, reprodus mai târziu în caietele despre Morfologie din 1817, Goethe lămurește pentru soția sa, Christiane Vulpius, sensul fenomenului. Traducând în imagini fermecătoare zămislirea și devenirea plantei de la sămânță la fruct, el pomenește de tainica lege (ein geheimes Gesetz) a modelului inițial (beginnendes Vorbild) și a dezvoltării treptate (stufenweise) transferând cu gingășie legea pe tărâmul umanului, al iubirii. Aici Erosul lucrează în numele legilor zeiței Natura a cărei pecete se vădește pretutindeni:

Orice plantă eternele legi îți vestește,
Și orice floare-ți vorbește mai tare mereu.
Însă tu descifrează aici litera sfântă a Zeiței
Și atunci chiar sub forma-i schimbată, peste tot o vezi.
Șovăiască râma târâș, alerge fluturi-n grabă
Chiar omul prescrisa structură și-o schimbe cât vrea
O, și amintește-ți la fel, cum blând cunoștința în germen
Pe rând zămislit-a plăcuta deprindere-noi,
Prietenia puternic ni se dezvălui înlăuntru,
Și cum Amor până la urmă floare și fructe rodi.
Te gândește, ce felurit, când una, când altă făptură,
Calme crescând, Natura simțirilor noastre le-a dat!
Și la fel să te bucuri de ziua de astăzi! Sfânta iubire
Tinde spre fructul suprem al aceluiași sens, și fel
De a vedea ce e în jur, ca-n armonia privirii
Să se lege pereche, să afle tărâmul mai-nalt.

Iată cum legea Naturii lucrează și în interiorul cuplului: masculin – feminin, termeni ai polarității, se conciliază în armonia privirii, punând începutul dezvoltării treptate a iubirii care culminează cu flori și fructe. Dar o dată legată, perechea armonioasă poate aspira spre o lume mai înaltă. Poate de aceea avea să spună în Faust: “Das ewig Weibliche zieht uns hinan”. Iubirea devine astfel instrumentul concilierii contrariilor, al depășirii dualismului atât de dramatic al artistului cercetător al naturii. Și nu numai.

Dar tot permanența cercetării naturii și pătrunderea tot mai în profunzime a fenomenului originar îl poartă cu timpul pe Goethe spre o înțelegere a acelei necesități (Notwendigkeit) care stă la baza întregii Creații și împotriva căreia tinerețea sa impetuoasă se răzvrătise cu violență în perioada Sturm und Drang și mai cu seamă în Prometheus.

Am văzut că și fenomenul originar se întemeia pe necesitate ca pe impulsul prim, divin, al vieții în întreaga Creație, recunoscut ca atare și acceptat de cercetător. Dar în mai târziul poem Metamorphose der Tiere (Metamorfoza animalelor) compus în jurul anului 1806, după ce aruncă o privire pătrunzătoare asupra naturii însuflețite întregi, vorbește din nou despre legea cea înaltă cu care e mărginită viața animalelor: nevoi cu măsură și daruri nesfârșite. Membrele lor sunt făurite după legi eterne și chiar cea mai rară formă păstrează, în adâncu-i, modelul origi-nar (das Urbild), iar forma determină felul de viață al animalului.

Și deodată comentariul trece la starea creaturilor superioare (der edleren Geschöpfe), evident, a oamenilor, poetul afirmând, cu solemnitate aproape, că puterea creaturilor superioare se găsește în interior închisă în cercul sfânt al unei structuri vii. Și mai departe: “Diese Grenzen erweitert kein Gott, es ehrt die Natur sie: Denn nur also beschränkt war je das Vollkommene möglich” (nici un zeu nu poate lărgi aceste granițe (margini, limite), Natura le respectă: căci doar astfel mărginită a fost posibilă desăvârșirea).

Iată cum răzvrătitul din tinerețe, însetat de libertatea absolută, dușman aprig tocmai al necesității stingheritoare, ajunge, în concordanță cu natura. La acceptarea aceleia. Ba mai mult chiar, vestejește acel duh lăuntric care pare să lupte înăuntrul ființei pentru sfărâmarea cercului, pentru a da arbitrar creației formelor și voinței. Dar ce pornește acel duh, spune Goethe, pornește degeaba, deoarece s-ar produce o învălmășire care ar distruge orice frumusețe a formei și orice puritate a mișcării.

Și finalul aduce o adevărată laudă a necesității, implicită, în înșiruirea calităților antinomice prin care se manifestă necesitatea ca noțiune frumoasă (schöner Begriff) în putere și limite, arbitrar și lege, libertate și măsură, privilegii și lipsuri. Muza sacră ți-aduce noțiunea în chip armonios, învățându-te cu blândă constrângere (sanftem Zwange). Iată ce a devenit urâta, dușmănoasa necesitate cu care lupta titanul Goethe cel tânăr.
Iar drept încheiere se fixează valorile generate de această noțiune, cea mai înaltă la care poate ajunge gânditorul moral, omul activ, artistul plăsmuitor de poezie.

Iată concilierea la care ajunge poetul studios al naturii, al fenomenului originar și al metamorfozei ființelor, împăcare definitivă a clasicului care a descoperit legile de aur, cu macrocosmul.

De acum încolo, creația poetică goetheeană se arată tot mai permeată de idei filozofice, apăsând tot mai insistent pe raportul dintre unitate și totalitate. Eins und alles, Epirrhema, Antepirrhema, Parabaza, Proemion vorbesc despre unu și multiplu. Parabaza sună așa:

Spiritul de multă vreme
Vesel și febril trudind,
Vrea să afle, vrea să cheme
Taina Firii, vieți urzind.
Una, veșnică-n schimbare
În multiplu revelată:
Ce e mare-i mic, și-i mare
Ce e mic în legea dată.
Pururi schimb, statornic normă,
Ici și colo parcă ar fi
Transformare, dar tot formă,
Uluiți ne aflăm aci.
          (trad. N. Argintescu Amza)

Perpetua metamorfoză a unității se revelează în multiplu, întemeindu-se însă pe norma statornică, pe acele legi care exprimă divinul. Esența divinului rămâne pururi neînțeleasă. Numind-o Dumnezeu, Suflet Cosmic, Suflet al lumii, Goethe aspiră spre contopirea cu această esență. Microcosmul aspiră spre macrocosm, cum o spun atâtea poeme. În Dumnezeu, suflet și lume (Gott, Gemüt und Welt), strofa a doua și ultima stabilește analogia mult iubită de Goethe:

E și-năuntru chiar un univers;
De aici mărețul omenirii mers,
Ca fiecărui, ce-i în el mai sfânt
Să-i fie Dumnezeu pe acest pământ
Să-i lase lui și cer, și lumea toată
Să-l teamă, să-l iubească totodată.
        (trad. Cassian Mătăsaru)

De aceea artistul, căutând locul omului în peisajul de uriașă multiplicitate al lumii, al Creației, îi cere să arate specificitatea sa prin acțiune (ca în Faust II), dar mai cu seamă prin perfecționarea sa, prin valoarea morală superioară la care singur poate ajunge Das Göttliche (Divinul) arată cale spre înalt în esențialele ei versuri:

Nobil fie omul
Milostiv și bun!
Căci numai aceasta
Îl deosebește
De toate ființele
Ce le cunoaștem
…………………
După veșnicie,
Mari legi, de bronz,
Noi trebuie toți
Să-mplinim cercul
Ființei noastre.
Dar numai omului
E menit imposibilul:
El deosebește,
Alege și judecă,
El poate clipei
Să-i confere durată.
        (trad. Șt. A. Doinaș – H. Stanca)

Astfel poate doar omul să devină un exemplu “al acelor presimțite ființe”.

Mai accentuat, ca o poruncă, sună sfatul din prima strofă a Testamentului (Vermächtnis):

Nici o făptură-n gol nu poate
Pieri! Eternul mișcă-n toate,
Menținete-n ființă, pur!
Ființa-i veșnică: legi de aur
Păstrează viu un vast tezaur,
Podoaba totului din jur.

Din puținele lucruri pe care le-am putut spune aici reiese, cred, destul de limpede, faptul că Goethe e departe de a fi fost, cum au afirmat destui comentatori ai lucrărilor sale științifice, un precursor al teoriei materialiste a lui Darwin. Și socotesc, și poate viitorul o va dovedi, că l-am putea trece mai degrabă în rândul precursorilor marelui evoluționist spiritualist care a fost Teilhard de Chardin.


NOTĂ:

(1) Fr Gundolf Goethe, Paris, Grasset, 1934, vol. II, p. 188.

 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 8. Jg., Heft 15-16 / 1999, S. 22-27

 

 

Coordonator sectiune: Madalina Marcu | Asistenti: Cristina Caramihai | Andreea Baranga

+ Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi Straine | Contact

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania