În natură nu există apă pură; date fiind interacţiunile cu mediul ea conţine gaze, substanţe minerale şi organice dizolvate în suspensie.

   Chiar apa de ploaie, care ar trebui să fie cea mai curată apă naturală (devenită astfel printr-o distilare naturală) poate prezenta dizolvate anumite impurităţi de tipul: CO₂, NH₃ sau chiar H₂S, SO₂- ca urmare a contactului prelungit cu aerul.

   În regiunile tropicale, apa de ploaie are o putere de dizolvare foarte mare. Specialiştii au calculat că în peninsula Indochina, apa de ploaie ce cade pe un hectar, pe parcursul unui an, conţine 8 kg HNO₃. În Brazilia, 50g apă la m³ de ceaţă conţine 15-18 mg H₂CO₃ şi 19 mg HNO₃. Este o apă acidă ce atacă rocile.

   Cea mai variată compoziţie dintre toate apele naturale o au apele subterane. Ele conţin cantităţi mari de substanţe solide sau gazoase. Ajunse la suprafaţă, aceste ape, formează izvoare de ape minerale.

   Se spune că, atunci când evreii însetaţi au traversat deşertul Sinai, Moise a lovit cu toiagul său o stâncă şi apa a ţâşnit. De la Moise la radiestezişti a fost un drum extrem de lung.

   Prin radiestezie, termen intens studiat în ultima perioadă, se înţelege capacitatea unei persoane de a percepe acţiunea câmpului electric şi magnetic emis de o pânză de ape subterane, de zăcăminte- în special feroase.

   Înainte chiar de invazia romană, galii cunoşteau calitatea apelor minerale; s-au găsit mici altare construite de aceştia în preajma unor astfel de izvoare. În staţiunile termale din Masivul Central, Alpi sau Pirinei s-au găsit urme ale vechilor captări galo-romane şi piscine uriaşe.

   După compoziţie, apele minerale pot fi: acide (conţinut ridicat de CO₂), alcaline (predomină sulfaţii de magneziu şi sodiu), sulfuroase (conţin sulfuri alcaline), feruginoase (conţin carbonaţi de fier di şi trivalent).

   Ţara noastră are un potenţial ridicat de ape minerale. Sunt cunoscute staţiunile balneo-climaterice ca cele de la Buziaş (ape carbogazoase şi feruginoase), Călimăneşti, Govora, Căciulata (ape sulfuroase), Slănic Prahova, Ocna Sibiului (saline).

   Factorii determinanţi ai efectului terapeutic precum: termalitate, prezenţa gazelor dizolvate (O₂, CO₂, H₂S, CH₄, N₂, gaze rare), prezenţa unor substanţe de natură minerală sau organică (hormoni, antibiotice) permit utilizarea acestor ape în tratarea unei game foarte largi de afecţiuni ale aparatului cardio-vascular, locomotor, anemii, boli ale sistemului nervos şi boli endocrine.

   Apele din râuri au o compoziţie variabilă. Sunt în general slab mineralizate. Conţin Ca²⁺ şi HCO₃^- şi mai rar SO₄^2- şi Cl^-.

   Apele mărilor şi oceanelor sunt puternic mineralizate. Mările interioare au concentraţii în săruri, fie mai mari (Marea Mediterană), fie mai mici (Marea Neagră- în special NaCl) comparativ cu apele oceanelor. În cazul Mării Moarte, concentraţia de săruri este atât de mare încât viaţa nu poate exista.

   Sărurile apei de mare conţin 89% cloruri, 10% sulfaţi, 0,2% carbonaţi.

   Totalitatea apei pe pământ este de aproximativ 1,46 miliarde km³ din care 97% în oceane şi mări, 2% în calote glaciare şi 1% în râuri, lacuri, pânze subterane.

   Apa potabilă nu trebuie să conţină organisme animale şi vegetale şi să satisfacă cerinţe de calitate superioară privind indicatori fizico-chimici, biologici şi bacteriologici.

   Alimentarea cu apă a centrelor urbane prezintă o mare importanţă, căci apele trebuie să fie tratate înainte de a fi puse la dispoziţia populaţiei.

   Pentru epurarea apei se folosesc: ozon, clor, hipoclorit de calciu (apă de Javel), cloramină. În cazul clorului se utilizează aproximativ 0,1 mg clor la litru. O cantitate prea mare de clor dă însă apei un gust dezagreabil şi chiar un miros urât.

   Serviciile americane adaugă apei potabile puţină fluorură de sodiu, pentru a combate cariile dentare.