Apa este un component indispensabil vieţii. Un om consumă în medie 3 l apă/zi, iar corpul său are un conţinut de 60-70% apă. Un pom evaporă aproximativ 200 l apă/zi.

   În organismele vii, apa este conţinută în formă: intracelulară (50%), interstiţială (15%) şi circulantă (5%).

   Ţesutul adipos şi oasele conţin 33% apă, muşchii 77%, plămânii şi rinichii 80%, substanţa cenuşie 85%, iar lichidele biologice: plasma 90%, saliva 99,5%.

   Un om adult, cântărind 70 kg conţine apă într-un procent de 65-70% din greutatea sa, adică până la 50 kg apă.

   Fiinţele vii nu pot supravieţui în absenţa apei, toleranţa la deshidratare depinzând de specia respectivă.

   Apa este nu numai un constituent al organismelor vii dar joacă şi un rol extrem de important ca cel de regulator termic sau de irigator al ţesuturilor vii.

   Un adult normal trebuie să absoarbă aproximativ 2,5-3 l apă/zi, preluaţi fie sub formă de băuturi sau apă conţinută în alimente precum şi apă de combustie a alimentelor şi ţesuturilor (aport endogen).

   Dacă ne raportăm la regnul vegetal, apa este conţinută în: salate, castraveţi, andive (95%) sau în roşii şi morcovi (90%). Merele conţin 85% apă, cartofii 80%, sporii bacteriilor doar 50% apă, fosolele şi mazărea 10%.

   Dacă apa joacă un rol atât de important pentru viaţă, în mod firesc se pune întrebarea: care este rezistenţa organismelor în condiţiile lipsei apei?

   Cămilele traversând deşertul îşi pot produce aproximativ 40 l apă prin oxidarea grăsimilor ce se găsesc în cocoaşă. În condiţii normale, cămila se hrăneşte însă cu plante verzi, ce conţin multă apă.

   Se cunosc insecte ce iau apa de la vegetale uscate dar higroscopice (absorb umiditatea din aer).

   Rozătoarele din deşerturi pot trăi în absenţa apei consumând doar ierburi, scoarţă de copaci, frunze uscate. În captivitate apa este procurată pe cale endogenă adică prin oxidări celulare, reuşind să trăiască fără să bea chiar 6 luni.

   Carnivorele care au nevoie imediată de apă, pentru a-şi elibera reziduurile azotoase se hrănesc cu erbivore ale căror ţesuturi conţin multă apă.

Omul s-a adaptat la condiţiile mediului înconjurător- populaţia nomadă a deşerturilor consumă o cantitate mai mică de apă decât populaţia sedentară.

   Se cunosc şi plante care au o rezistenţă mare la deshidratare- cacteele conţin ţesuturi îmbibate cu apă, aşa-zis ,,suculente''.

   Toate animalele de pe glob, ca şi omul, posedă modalităţi de procurare a apei.

   În timpul activităţilor zilnice, în organismul uman sunt ,,arse'' zaharuri şi grăsimi. Prin arderea lor se formează CO₂ şi H₂O; CO₂, toxic, este înlăturat iar H₂O se poate utiliza pentru diferite necesităţi ale organismului.

   Din 1g zaharuri rezultă 0,56 g H₂O, iar din 1g grăsimi se formează 1,07 g apă. Zilnic, un adult sintetizează 300 g apă.

   Animalele din stepele uscate şi deşerturi, şerpi, şopârle, girafe, zebre, struţi au capacitatea de a acumula mari cantităţi de lipide (grăsimi) prin oxidarea cărora rezultă apă (la o cămilă rezerva de grăsimi din cocoaşă este de 110-120 kg).

   Viaţa nu ar fi fost posibilă în zonele de deşert dacă animalele din aceste zone nu ar fi învăţat să se ascundă ziua de căldură şi dacă nu ar fi avut posibilitatea de a împiedica evaporarea apei din organism.

   Extrem de interesant este experimentul realizat cu 300 de ani în urmă de un savant- Sanctorius- care a observat că greutatea organismului uman se modifică neîncetat. El a construit un cântar mare şi aşezat ore în şir pe acest cântar îşi urmărea propria greutate. Peste noapte, Sanctorius pierdea aproape un kg. Cauzele sunt multiple: prin îndepărtarea CO₂ din organism, greutatea omului scade cu 75-85 g în 24 ore. Pe cale pulmonară se evaporă 150-500 g apă zilnic, iar prin piele şi mai multă.

   Prin transpiraţie, pe vreme rece, se evaporă 250-1700 g apă. În cazul unei munci fizice dificile, prestată pe vreme uscată şi caldă, cantitatea de transpiraţie poate atinge chiar 10-15 l în 24 ore. Pe această cale, organismul combate de fapt supraîncălzirea. Pentru evaporare se consumă o cantitate de căldură de 600 calorii pentru 1 l sudoare. Dacă această căldură ar fi toată furnizată de corpul omenesc, temperatura lui ar coborî cu aproximativ 10°C.

   Corpul omenesc furnizează pentru evaporare doar o cantitate mică de căldură; astfel transpiraţia nu poate asigura răcirea corpului, dar permite evitarea supraîncălzirii. Numai datorită evaporării apei la nivelul plămânilor şi pielii, temperatura corpului uman se menţine la valori în jurul a 37°C, chiar dacă temperatura ambientală este de 40-50°C.

   Se ştie că arşiţa din zonele de deşert este mai suportabilă decât cea din pădurile tropicale umede. Aceasta se explică prin faptul că în atmosfera umedă sudoarea se evaporă lent, se adună în picături ce se preling pe corp şi nu apare senzaţia de uşurare.

   De ce nu putem bea apă de mare?

   Răspunsul este la îndemână dacă se cunoaşte compoziţia apei de mare. Aceasta conţine săruri.

   O cantitate de 100 g săruri provenite prin consumarea apei de mare, ajunse în sânge pot genera adevărate accidente. Dacă limita normală de săruri în sânge este depăşită, organismul tinde să se debaraseze de cantitatea suplimentară de săruri, un rol important în această curăţire jucându-l rinichii.

   Un adult elimină aproximativ 1,5 l urină în decursul unei zile, adică jumătate din cantitatea de apă primită în 24 de ore. Cu apa sunt eliminate simultan şi Na, Ca, K.

   Concentraţia sărurilor în apa de mare fiind mult mai mare decât a sărurilor din urină, pentru ca organismul să elimine aceste săruri pătrunse odată cu apa de mare, ar fi necesară o cantitate mult mai mare de apă decât cea băută.

   Peştii au un aparat de desalinizare, ce se află la nivelul branhiilor unde, celulele specializate preiau din sânge sărurile şi împreună cu un mucus foarte concentrat le eliberează în mediul înconjurător.

   Apa are proprietăţi uimitoare şi cu multiple implicaţii, dar cea mai puţin cunoscută pare a fi capacitatea ei de a forma o peliculă superficială rezistentă, ce este rezultatul unei atracţii reciproce foarte puternice dintre moleculele stratului ei superficial.

   De existenţa acestei pelicule superficiale este legată viaţa multor insecte. Gonitorii (Gerris) trăiesc numai la suprafaţa apei, fără a se scufunda în apă şi fără a ieşi pe uscat. Ei pot să alunece pe luciul apei, cu lăbuţele larg desfăcute. Pelicula superficială cedează sub greutatea lor, dar nu se rupe. De pelicula apei se pot agăţa şi larve de ţânţari, gândaci de apă.