< Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Alina Mica | ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Familia romana

Acum aproape 3000 de ani pastori italici si-au construit câteva mici locuinte pe colinele din apropierea râului Tibru. Aceste tabere s-au dezvoltat si au ajuns sa formeze cetatea Romei. Cetatea a ajuns, prin cuceriri, trei milenii mai târziu, capitala unui imperiu de 5 milioane de kilometri patrati, raspândit pe trei continente. A început prin biruinta asupra regatului etrusc. Apoi, învinge Cartagina si Grecia. În Europa, legiunile sale invadeaza teritoriile galilor, belgilor, dacilor, celtilor iberici si britanici, dalmatilor si insulele Sicilia, Corsica si Sardinia. În Africa si în Asia cuceresc Egiptul, Mauritania, Numidia, Mesopotamia, Armenia, Capadocia, Iudeea si Siria.

Extinderea Romei a avut consecinte pe toate planurile societatii: economic (producatorii agricoli italici au avut de suferit), politic (succesiunea regat- republica- imperiu- dominat), religios ( încep sa apara fenomene spirituale noi, ex. sincretismul) si juridic (legile se afla într-o continua schimbare). Totodata, o mare schimbare s-a produs în rândul cetatenilor romani. Pe când majoritatea oamenilor de rând (plebeii) ramân aproape de modul de viata simplu, de la fondarea cetatii, patricienii adopta un mod de viata mai luxos, profitând de bogatiile importate din provincii. Datorita acestor venituri, apar coruptia si decaderea moravurilor. Din aceasi cauza numarul populatiei rurale scade, ceea ce va duce la slabirea puterii militare, si în cele din urma la caderea Imperiului. Pe parcursul întregii istorii a Romei familia si legea au fost doi stâlpi ai societatii romane, sustinând-o pâna la dizolvarea lor.

Din cele mai vechi timpuri familia era baza tuturor relatiilor sociale si personale în Roma Antica ajungând sa influenteze activitatile publice si politice.

Romanii aveau valori morale tipice unei societati agrare conservatoare cu puternice legaturi familiale. Ei munceau din greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte precauti, asumându-si responsabilitatile si împotrivindu-se inamicilor.

Pretuiau virtuozitatea, curajul fizic si moral potrivit unui barbat (vir). Stress-ul asupra responsabilitatilor familiale era evident datorita ideii de pietas, credinta prin care toate familiile romane datorau loialitate autoritatii familiei si zeilor. La fel, fides (buna credinta), crea din cuvântul unui roman juramântul sau- atât în viata publica cât si în cea particulara.

Familia romana reflecta natura patriarhala a statului roman prin dreptul de viata si de moarte pe care-l avea tatal (paterfamilias) asupra sotiei si copiilor pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au disparut; dar pâna în secolul I e.n. sotul mai avea înca dreptul, în anumite cazuri, sa-si ucida sotia; iar pâna în preajma anului 400 e.n. putea sa-si repudieze copiii nou-nascuti, expunându-i si parasindu-i în strada; sau, mai târziu, sa-i vânda (dar numai în afara Romei) ca sclavi.

Fiecare tata era preotul cultului stramosilor sai si a zeului care îi proteja familia. Venerarea ancestrala se baza pe geniul familiei (gens), care era spiritul launtric cedat de la o generatie la alta. Aceasta credinta i-a legat pe romani de stramosii lor si de urmasi într-o singura comunitate continua.

Nimic nu era mai de plâns pentru un roman decât decât lipsa de urmasi care sa continue cultul. De aceea, s-a îngaduit ca în asemenea cazuri romanul sa poata înfia pe cineva, care sa îndeplineasca mai departe aceste îndatoriri, ce izvorau din ideea necesitatii perpetuarii numelui de familie.

La opt sau noua zile de la nasterea copilului, dupa ce (si daca) tatal îl recunoscuse ca fiul sau, avea loc ceremonia purificarii. Copilului i se dadea un nume si i se atârna la gât o amuleta (bulla) spre a-l pazi de puterile raului,- si pe care baietii o purtau pâna la vârsta de 17 ani (iar fetele, pâna când se casatoreau). Daca tatal nu voia sa-si recunoasca copilul, îl lepada expunându-l pe locul unde se adunau gunoaiele si unde era lasat sa moara de foame sau de frig, daca nu-l lua cineva care, apoi, dupa ce îl crestea îl putea vinde ca sclav. Dar copiii nascuti cu anumite malformatii erau omorâti. De asemenea legea permitea tatalui sa-si execute fiul matur pentru tradare.

În ciuda autoritatii extreme a tatalui, izvoarele scrise din acea vreme aduc marturii despre relatia strânsa dintre membrii familiei. Parintii se implicau în educatia copiilor. În scolile elementare fetele învatau alaturi de baieti; mai târziu, fetele din familiile bogate învatau cu un preceptor limba latina si greaca, studiau muzica si dansul. Când împlinea 7 ani baiatul îsi urma tatal (iar fetele, mama) în activitatile zilnice ale casei. Ajuns la vârsta de17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânarul era dus în For si înscris în listele cetatenilor; îmbraca acum "toga virila", semn ca devenise un cetatean roman, si i se da numele complet; de acum avea drept de vot si era apt pentru serviciul militar.

Casatoria si alegerea viitoarei sotii, respectiv alegerea viitorului sot- o hotarau parintii. Între cele doua familii se încheia si un contract, prin care era prevazuta data casatoriei, de obicei cu o îndelungata anticipatie; dar data casatoriei avea loc dupa ce tânarul împlinea 17 ani, când devenea cetatean roman.

Casatoria romana cunostea mai multe ceremonii. Mai întâi avea loc în casa tatalui o mica petrecere, cu care ocazie fiica era încredintata viitorului sot. Din caminul parintesc fata era dusa cu alai la locuinta mirelui, însotita de nuntasi care cântau diferite cântece si imnuri religioase în care revenea refrenul Talassio, Talassio, nume simbolic ce se dadea fericitului mire. Ultima ceremonie avea loc în casa viitorului sot, peste al carei prag mireasa era trecuta pe bratele mirelui, iar lânga usa caminului se aseza o roata stricata ca simbol ca mireasa nu va mai parasi niciodata casa sotului.

Mireasa era adusa apoi înaintea altarului familial cu care ocazie se faceau sacrificii si se pronuntau rugaciunile obisnuite. Atunci, mirele întreba pe mireasa daca vrea sa-i fie sotie, iar aceasta, dupa ce raspundea afirmativ, adauga formula traditionala: Ubi tu Gaius, ego Gaia, ceea ce vrea sa spuna ca sotia, Gaia, va fi nedespartita de sotul ei, Gaius. Urma ca mirii sa guste dintr-o turta facuta din faina de orz presarata cu seminte de susan, ca simbol al fecunditatii. La ceremonie, pe lânga nuntasi luau parte zece martori si preotul zeului Jupiter.

Dupa acest ceremonial complicat, sotia trecea în puterea si autoritatea sotului, în mâna sa cum spuneau romanii (in manu mariti).

Tinerii copii romani nu erau fortati sa se casatoreasca fara voia lor, dar putini se puteau împotrivi aranjamentelor parintilor. Principalul motiv al casatoriei era de a produce copii, toti urmasii legitimi apartinând numai tatalui. O fata se marita de obicei la o vârsta cuprinsa între 12 si 17 ani. Dupa casatorie, fata iesea de sub autoritatea tatalui pentru a intra în casa sotului (sau a socrului, daca acesta era înca în viata).În cadrul familiei romane exista mai multa discretie între sot si sotie decât în Grecia, unde barbatii si femeile se întâlneau foarte rar.

În Roma timpurie divortul era rar si se înfaptuia doar cu consimtamântul sotului. Mai târziu divortul a devenit un fenomen frecvent în rândul patriciatului. Pompei, de pilda, s-a casatorit de 4 ori, Sylla de 5 ori, iar Cicero a divortat si s-a recasatorit, cu o tânara foarte bogata, când el avea 57 de ani. Nu exista date despre femei nemaritate în rândul nobilimii în vremea Republicii.

Femeile puteau sa organizeze sau sa participe la bancheturi publice sau private si erau mult mai emancipate decât semenele lor din Grecia. Mamele detineau controlul sclavilor si jucau un rol important în cresterea copilului, fiind ghizi morali atât pentru fetele lor cât si pentru baieti. Conform dreptului roman, fiicele aveau aceleasi drepturi ca si fii în mostenirea averii tatalui, în cazul în care acesta nu lasa în urma un testament. Puterea morala si loialitatea femeilor romane au devenit teme importante în literatura, luând exemplul sotiilor care stateau alaturi de soti prin razboaiele civile si exil.

Romanii îsi respectau si îsi îngrijeau batrânii. Când membrii în vârsta ai unei familii erau prea obositi pentru activitatile de zi cu zi, puteau sa-si petreaca timpul cu nepotii sau stranepotii lor, care erau nascuti sub acoperisul sau si care aveau sa-i onoreze la Parentalia, festivalul mortilor.

Înmormântarea se desfasura în cadrul unor rituri care s-au transmis, în parte, pâna în zilele noastre, la multe popoare europene. Muribundul era asezat pe pamânt, un membru al familiei îl saruta pe gura pâna când îsi dadea ultima suflare, apoi cei din casa îl strigau pe nume. Cadavrul era spalat, uns cu mirodenii, defunctului i se punea sub limba o moneda (un obicei grecesc, pentru a-si plati trecerea Styxului); apoi era îmbracat si asezat pe un pat funebru, în jurul caruia ardeau faclii si se aprindeau candelabre, dupa ce focul din vatra fusese stins în semn de doliu. Trupul neînsufletit, acoperit cu flori si cu coroane, era expus timp de 2-3 zile (împaratii erau expusi 7 zile); oamenii saraci si copiii erau înmormântati chiar în noaptea urmatoare. Funeraliile celor bogati (sau ale celor care detinusera înalte functii publice) se desfasurau cu o pompa deosebita. Cortegiul era precedat de cântareti din flaut, corn si trompeta, de puratorii de faclii si de bocitoare de profesie. Urma grupul de mimi care, dansând, faceau tot felul de glume si gesturi nu prea cuviincioase, zeflemisind persoana mortului prin aluzii- uneori de-a dreptul usturatoare- la viata pe care o dusese. Solemnitatea momentului era restabilita de grupul urmator de persoane, care purtau mastile decedatului (masti care se pastrau în locuinta lui. Urma sicriul- mortul fiind desoperit, expus vederii tuturor- si familia; femeile, îmbracate foarte sobru, îsi smulgeau parul în semn de durere. Fii sai tineau cuvântari în cinstea celui decedat precum si a stramosilor acestora. Acest obicei a ajutat la pastrarea onorii familiale si la creerea unor mituri de acest gen. Totusi trebuie luate în considerare cuvintele lui Cicero: " istoria Romei a fost falsificata de aceste cuvântari deoarece multe evenimente evocate în acestea nu au avut niciodata loc.".

Pâna în epoca imperiala, patricienii, cei bogati si cei ce avusesera functii publice înalte, erau incinerati; în timpul Imperiului s-a generalizat obiceiul înhumarii, chiar si pentru împarati. Prevederile "Legii celor XII Table", care interziceau înmormântarea în interiorul si în imediata apropiere a zidurilor Romei au continuat sa fie respectate.

Înca din timpurile cele mai vechi se constata la romani o conexiune intima între religie si drept. Nu exista o diferentiere între normele religioase (fas) si cele juridice (jus); singura lege pe care o cunosteau romanii primelor secole era jus divinum, legea bazata pe ideea ca nici o hotarâre privind guvernarea si viata civila în general nu trebuie sa contrasteze cu vointa zeilor, cu ceea ce zeilor li se pare ca este drept. Ca urmare, respectarea întocmai a vechilor obiceiuri (mores), a cutumelor- sursa originala a dreptului- era încredintata pontifilor (pontifices), alesi exclusiv din rândurile patricienilor, care supravegheau îndeplinirea cultului, a îndatoririlor religioase în general. Ei erau cei care cunosteau, transmiteau si interpretau vointa zeilor; lor li se adresau- pentru a primi sfaturile si instructiunile- cei care voiau sa porneasca o actiune judiciara, sa înceapa o afacere comerciala, sa cunoasca ce conduita au de urmat, ce acte au de întocmit, ce formule au de pronuntat, etc. Administrarea justitiei, transpunerea în viata a normelor de comportare era încredintata pretorilor (praetores), fara însa ca prin acesta colegiul pontifilor- cu care pretorul se consulta în permanenta- sa îsi piarda din vechea autoritate.

La origine întreaga jurisdictie revenea comunitatii, mai exact regelui, care tinea judecata în zilele fixate pentru audiente (dies fasti) pe tribuna justitiei (tribunal) de pe locul adunarii poporului, sezând pe sella currulis; alaturi de el se aflau solii (lictores), iar în fata lui acuzatul sau partile (rei). Regele deschidea si conducea procesul si pronunta sentinta, dupa ce se punea de acord cu senatorii convocati. El este însa împuternicit ca, dupa ce a deschis procesul, sa încredinteze dezbaterea judiciara si rostirea sentintei unui reprezentant, desemnat din rândul senatorilor. Procedura judiciara adopta forma unui proces public, daca regele intervenea din proprie initiativa, sau a unui proces privat, daca o facea numai în urma apelului partii lezate.

Prima forma n-a fost aplicata decât în cazul tulburarii pacii publice; astfel, înainte de toate, în cazul tradarii tarii sau aliantei cu inamicul public (proditio) ori al razvratirii împotriva autoritatii publice (perduellio). Pacea publica era tulburata însa si prin paricid (parricidia), prin sodomie, prin violarea onoarei unei fete sau femei, prin incendiere, marturie falsa, de cel care vrajea recolta prin magie reavoitoare sau secera grâul necuvenit în timpul noptii de pe ogorul pus sub protectia zeilor si a populatiei; tuturor acestor culpabili li se rezerva aceeasi soarta ca si criminalilor vinovati de înalta tradare. Dreptul cunoaste de asemenea o gratiere a criminalului prin interventia zeilor; cel care îngenuncheaza înaintea preotului lui Iupiter nu poate fi batut cu nuiele în ziua aceea; cel care intra legat în templul acestuia trebuie sa fie descatusat; iar condamnatul care, mergând spre supliciu, întâlneste din greseala o vestala, îsi recâstiga viata.


"Legile celor XII Table"

Normele juridice erau transmise pe cale orala, erau cunoscute doar de pontifi si erau aplicate de ei în mod arbitrar. În secolul al V-lea î.e.n. plângerile si agitatia plebeilor, clasa de mijloc, împotriva nobilimii, au dus la redarea în scris a obiceiurilor juridice existente si la adaugarea unor noi principii necunoscute legii de pâna atunci. Primul pas în directia dreptului scris, si totodata a secularizarii dreptului, a fost facut odata cu înregistrarea cutumelor, a dreptului consuetudinar, în 451 î.e.n. În acelasi an "Legile celor XII Table" au fost compilate de catre o comisie de zece membri (decemviri, initial numai patricieni, apoi si plebei, câte 5) si acceptate de adunarea poporului. Acest cod de legi a inaugurat reguli convenabile unei comunitati agrare; a stabilit egalitatea plebeilor si a patricienilor în fata legilor si urma sa fie pretuit de romani, fiind sursa legii publice si private. Sistemul legal înfiintat sub acest cod, si corpul de legi care s-a format în jurul acestuia, s-a aplicat exclusiv cetatenilor romani si era cunoscut sub numele de jus civile. Aceste legi au ramas, timp de trei sau patru secole, singurul izvor scris al dreptului roman (Cicero afirma ca întreaga legislatie romana de mai târziu a fost, în fond, o dezvoltare continua a principiilor enuntate în "Legile celor XII Table"); ceea ce a fost posibil datorita fapului ca prevederile acestora erau erau modificate si dezvoltate, adaptându-se la noile conditii. Locul central în "Legile celor XII Table" îl ocupau prevederile referitoare la organizarea familiei (era interzisa casatoria dintre patricieni si plebei; era declarata autoritatea nelimitata a parintelui), la proprietate (furtul în timpul zilei era sanctionat cu amenzi mari si cel din timpul noptii era pedepsit cu moartea) si la succesiune (era declarata libertatea de a lasa mostenire).

Textul original al „Legii celor XII Table”- gravat pe 12 table de bronz, expuse în For, distruse în timpul incendierii Romei de catre gali în 387 î.e.n.- a fost reconstituit pe baza scrierilor unor juristi romani si a dispozitiilor juridice ulterioare.Din izvoare scrise aflam ca, în scoli, chiar dupa patru secole de la publicarea lor, elevii erau obligati sa învete pe de rost textul acestui monument juridic, care se considera ca în acest fel contribuie în mod fundamental la educatia cetateneasca a tineretului.

În a doua perioada a Republicii (sec. II-I î.e.n.), datorita noilor cuceriri militare au avut loc o serie de schimbari importante în dreptul roman. În primul rând se separa dreptul civil (jus civile) de „dreptul popoarelor” (jus gentium), valabil pt. tarile supuse. Totodata s-a stabilit o distinctie clara între posesiune si proprietate, s-a introdus clauza „bunei credinte” (bona fides), autoritatea tatalui a scazut si s-a înregistrat o emancipare a femeii, divortul devenind posibil nu numai daca ambii soti erau de acord, ci si prin hotarârea unilaterala a unuia dintre ei. În aceasta perioada Roma a adoptat uneori si elemente din sistemele juridice ale altor popoare.

O alta schimbare importanta a avut loc în plan juridic- jurisprudenta, ansamblul solutiilor date de judecator într-o anumita chestiune, iese de sub competenta pontifilor pentru a fi transformata într-o disciplina speciala, aplicata de magistrati.
 

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.