Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

<Inapoi la Cuprins

 Ion Creanga

 

Povestea Porcului

Inapoi la Sumar


Cică era odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amundoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna și posomorîți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai erau doriți să aibă măcar unul, căci, cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca cucul și le țiuia urechile, de urît ce le era. Și apoi, pe lîngă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dînșii: un bordeiu ca vai de el, niște țoale rupte, așternute, pe lăiți, și atîta era tot. Ba, de la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare, căci țipenie de om nu li deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

În una din zile, baba oftă din greu și zise moșneagului:

- Doamne, moșnege, Doamne! De cînd sîntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!

- Apoi, dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

- Așa este, moșnege, văd bine; dar, pănă la una, la alta, știi ce-am gîndit eu astă-noapte?

- Știu, măi babă, dacă mi-i spune.

- Ia mîne dimineață, cum s-a amiji de ziuă, să te scoli și să apuci încotro-i vedè cu ochii; și ce ți-a ieși înainte întăi și-ntăi, dar a fi om, da’ șerpe, da’, în sfîrșit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă și o adă acasă; vom crește-o și noi cum vom putè, și acela să fie copilul nostru.

Moșneagul, sătul și el de-atîta singurătate și dorit să aibă copii, se scoală a doua zi des-dimineață, își iè transta în băț și face cum i-a zis baba… Pornește el și se duce tot înainte pe niște ponoare, pănă ce dă peste un bulhac. Și numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care ședeau tologiți în glod și se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moșneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe la fugă, și purceii după dînsa. Numai unul, care era mai ogîrjit, mai răpănos și mai răpciugos, neputînd ieși din glod, rămase pe loc.

Moșneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, așa plin de glod și de alte podoabe cum era, și pornește cu dînsul spre casă.

- Slavă ție, Doamne! zise moșneagul, că pot să duc și babei mele o mîngîiere! Mai știu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd ieri noapte de una ca asta.

Și cum ajunge-acasă, zice:

- Iacă, măi, băbușcă, ce odor ți-am adus eu! Numai să-ți trăiască! Un băiet ochios, sprincenat și frumușel de nu se mai poate. Îți samănă ție, ruptă bucățică!… Acum pune de lăutoare și grijește-l cum știi tu că se grijesc băieții; că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!

- Moșnege, moșnege! zise baba, nu rîde, că și acesta-i făptura lui Dumnezeu, ca și noi… Ba poate… și mai nevinovat, sărmanul!

Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare și, fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strînge de nas și-l sumuță, ca să nu se dioache odorul. Apoi îl peaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală; și cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el. Iară baba nu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiet așa de chipeș, de hazliu, de gras și învălit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urît și obraznic, ea ținea una și bună, că băiet ca băietul ei, nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată și mamă.

Într-una din zile, moșneagul voiește a merge la tîrg să mai cumpere cîte ceva.

- Moșnege, zise baba, nu uita să aduci și niște roșcove pentru ist băiet, că tare-a fi dorit, mititelul!

- Bine, măi babă. Dar în gîndul său: “Da’ mînca-l-ar brînca să-l mănînce, surlă, că mult mă mai înăduși cu dînsul. De-am avè pîne și sare pentru noi, da’ nu să-l mai îndop și pe dînsul cu bunătăți… Cînd m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua cîmpii!”

În sfîrșit, moșneagul se duce la tîrg, tîrguiește el ce are de tîrguit, și, cînd vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:

- Ei, moșnege, ce mai știi de pe la tîrg?

- Ce să știu, măi babă? Ia, nu prea bune vești: împăratul vrea să-și mărite fata.

- Și asta-i veste rea, moșnege?

- D-apoi îngăduiește puțin, măi babă, că nu-i numa atîta că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vîrful capului. Și cînd ți-oiu spune pănă la sfîrșit, cred că ți s-a încrîncena și ție carnea pe tine.

- Da’ de ce, moșnege? Vai de mine!

- D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia și pănă la curțile împărătești, un pod de aur pardosit cu petre scumpe și fel de fel de copaci, pe de-o parte și pe de alta, și în copaci să cînte tot felul de păseri, care nu semai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul, așa cum ți-am spus, aceluia pe loc îi taie capul. Și cică pănă acum o mulțime de feciori de crai și de împărați, cine mai știe de pe unde, au venit, și nici unul din ei n-a făcut vreo ispravă; și împăratul, după cum s-a hotărît, pe toți i-a tăiat, fără cruțare, de li plînge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune vești sunt aceste? Ba și împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!

- Of! moșnege, of! boala împăraților e ca sănătatea noastră! Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînșii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, ca pe alții… la atîtea iznoave.

- Bune-s și acestea, măi babă; da’ bună ar fi și aceea cînd ar avè cineva un fecior care să facă podul și să ieie pe fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, Doamne! mare slavă ar mai dobîndi în lume!

Cînd vorbeau bătrînii, purcelul ședea în culcuș, într-un cotlon sub vatră, cu rîtul în sus, și uitîndu-se țintă în ochii lor, asculta ce spun ei și numai pufnea din cînd în cînd. Și cum se sfătuiau bătrînii, ei înde ei, despre aceastea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată și mamă! eu îl fac." Baba atunci a amețit de bucurie, moșneagul însă, gîndind că-i Ucigă-l crucea, s-a spăriet și, uimit, se uita prin bordeiu în toate părțile, să vadă de unde a ieșit acel glas; dar, nevăzînd pe nime, și-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:

- Tată, nu te înfricoșa, că eu sunt! Ci trezește pe mama și du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.

Moșneagul atunci zice îngăimat:

- D-apoi ai să-l poți face, dragul tatei?

- Despre asta n-aibi grijă, tată, că ești cu mine. Numai du-te și vestește împăratul ce-am spus eu!

Baba, atunci, venindu-și în sine, sărută băietul și-i zise:

- Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie, și pe noi să ne lași, tocmai acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin!

- Nu te îngriji, mămucă, de feliu; că trăind și nemurind ai să vezi cine sunt eu.

Atunci moșneagul, nemaiavînd ce zice, își peaptănă barba frumos, iè toiagul bătrînețelor în mînă, apoi iese din casă și pornește spre împărăție, și cum ajunge în tîrg, se duce cu peptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă:

- Da' ce vrei, moșule?

- Ia, am treabă cu împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.

Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci iè moșneagul și-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzînd pe moșneag, îl întreabă:

- Ce voiești de la mine, moșule?

- Să trăiți mulți ani cu bine, luminate și preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveți fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.

- Dacă poate să-l facă, facă-l, moșnege; și atunci fata și jumătate din împărăția mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au pățit alții, mai de viță decît dînsul !? Dacă te prinzi așa, apoi mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap.

Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pănă la pămînt; apoi iese și pornește spre casă, ca să-și aducă feciorul. Și, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordeiu, dă un ropot pe sub laiți, mai răstoarnă cîteva oale cu rîtul și zice:

- Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!

Baba, atunci, începe a boci și a zice:

- Să vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Pănă acum m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia, și acum… parcă văd c-am să rămân fără de dînsul! Și, tot bocind ea, o apucă leșin de supărare.

Iar moșneagul, de cuvînt; pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi, își iè toiagul în mînă, iese din casă și zice:

- Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mîne-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub lăiți, apoi se iè după moșneag și, cît colè, mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. Abiè ajung ei la porțile palatului împărătesc, și străjerii, cum îl văd, încep a se uita unul la altul și a bufni de rîs.

- Da' ce-i acesta, moșule? zise unul din ei.

- D-apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.

- Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie! zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele!

- Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i pus, și tot de-o moarte are să moară cineva.

- D-ta, moșule, cum vedem noi, cauți pricina ziua-miaza-mare, cu lumînare, ziseră străjerii.

- D-apoi asta nu vă privește de d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura și dați de știre împăratului c-am venit noi, răspunse moșneagul.

Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul și strîng și ei din umere, apoi unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori, moșneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îi chemă înaintea sa. Moșneagul, cum intră, se pleacă pănă la pămînt și stă la ușă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, și începe a mușlui prin casă.

Atunci împăratul, văzînd așa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se tulbură grozav și zise:

- Da' bine, moșule, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc?

- Ferească Dumnezeu! înălțate împărate, să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare luminarea-voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai dăunăzi că m-a trămis la măria-voastră, dacă vă mai aduceți aminte.

- Și el are să-mi facă podul?

- D-apoi așa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!

- Hai! ie-ți porcul de-aici și ieși afară! Și dacă pănă mîne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. Înțelesu-m-ai?

- Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, - să nu bănuiți, puternice împărate! - după dorința luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteți copila acasă.

Și zicînd aceste, se pleacă după obiceiu, își iè purcelul, iese și pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul pănă a doua zi, ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse la palat și în toate părțile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.

Și, cătră sară, ajungînd moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o și apucă un tremur, de spaimă, și începe a se văicăra și a zice:

- Vai de mine, moșnege! da' ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostași îmi trebuiesc?

- Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri să-ți aduc copii de suflet. Și acum, iaca în ce chichion am întrat! Că n-am adus eu ostașii, ci ei m-au adus pe mine. Și capului meu se vede că pănă mîne dimineață i-a fost scris să mai steie unde stă!

Purcelul însă umbla mușluind prin casă după mîncare și nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moșnegii s-au ciondănit cît s-au mai ciondănit și, cît erau ei de îngrijiți, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binișor pe laiță, a spart o fereastră de bărdăhan și, suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului, care acum nu mai era bordeiu, și pănă la palatul împăratului. Și podul, cu toate cel poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decît al împăratului! Și, deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile.

Tot în acea vreme, și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut, și însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet, și temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului și de îndată a și trimis-o. Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. Iar cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strîngînd ea din umere, a zis în inima sa:

"Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămîie”. Și s-a apucat de gospodărie.

Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iar noaptea, la culcare, lepăda pelea cea de porc și rămînea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum așa de urît ca dintăi.

La vro săptămînă, două, tînăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe barbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. Părinții cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, și, întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicînd:

- Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu pățești cumva vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Și trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce au făcut lucruri peste puterea omenească!

După aceasta au ieșit amundouă împărătesele în grădină ca să se primble. Și aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:

- Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu dacă nu poți ieși în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc așa: să potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă și cînd a adormi bărbatu-tău, să ieie pelea cea de porc și s-o dai în foc, ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa!

- Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap una ca asta.

Și cum s-a întors împărăteasa cea tînără sara acasă, a poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Și, cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pelea cea de porc, de unde o punea el, și a dat-o pe foc! Atuncii perii de pe dînsa au început a pîrîi și pielea a sfîrîi, prefăcîndu-se în cioric ars și apoi în scrum; și s-a făcut în casă o duhoare așa de grozavă încît bărbatul pe loc s-a trezit înspăimîntat, a sărit drept în picioare și s-a uitat cu jale în sobă. Și, cînd a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicînd:

- Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!

Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fer. Iară bărbatu-său i-a zis:

- Cînd voiu pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, și numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrîni, m-ai nenorocit și pe mine și pe tine deodată! Și dacă vei avea cîndva nevoie de mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămîie.

Cum a sfîrșit de zis aceste, deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic, și venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. Iară palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordeiu al moșneagului, de mai nainte. Atunci bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra, cu lacrimile în ochi, și a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție.

Ea, văzîndu-se acum așa de nenorocită și horopsită, ce să facă și încotro s-apuce? Să se ducă la părinți? Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor; să rămîie pe loc? Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite de mustrările socrilor. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. Și hotărîndu-se astfel, a zis Doamne-ajută! și a pornit încotro a văzut cu ochii. Și a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pănă ce a ajuns într-un loc sălbatic și cu totul necunoscut. Și aici, văzînd o căsuță tupilată și acoperită cu mușchiu, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrînă, zicînd:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, un drumeț rătăcit.

- De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de pe locurile aceste, că am o cățea cu dinți de oțel, și, de i-oiu da drumul, te face mii și fărîme!

- Om bun, măicuță!

Atunci i se deschide poarta și drumeața întră înlăuntru.

- Da’ ce vînt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasere măiastră nu vine pe aici, necum om pămîntean.

Atunci drumeața a oftat din greu și a zis:

- Ia, păcatele mele m-au adus, măicuță. Caut Mănăstirea-de-Tămîie și nu știu în care parte a lumei se află!

- Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sînt sfînta Mercuri, de-i fi auzit de numele meu.

- De nume am auzit, măicuță, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.

- Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul!

Apoi sfînta Mercuri a strigat o dată cu glas puternic, și pe loc s-au adunat toate jivinile din împărăția ei; și, întrebîndu-le despre Mănăstirea-de-Tămîie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfînta Mercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavînd nici o putere, a dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; și i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, și i-a zis cu binișorul: “Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie”. Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfînta Vineri.

Și drumeața, pornind, a mers iar un an de zile prin locuri sălbatice și necunoscute, pănă ce cu mare greu ajunse la sfînta Vineri. Și aici i s-a întîmplat ca și la sfînta Mercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat și ea un corn cu prescură, un păhăruț de vin și o vîrtelniță de aur care depăna singură; și a îndreptat-o și ea cu multă bunătate și blîndeță la sără-sa cea mai mare, la sfînta Duminică. Și de aici drumeața, pornind chiar în acea zi, a mers iarăși un an de zile prin niște pustietăți și mai grozave decît cele de pănă aici. Și fiind însărcinată pe al treile an, cu mare greutate a putut să ajungă și pănă la sfînta Duminică. Și sfînta Duminică a primit-o cu aceeași rînduială și tot așa de bine ca și surorile sale. Și, făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă, a strigat și sfînta Duminică o dată, cît a putut, și îndată s-au adunat toate vietățile: cele din ape, cele de pe uscat și cele zburătoare. Și atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă știe vreuna din ele în care parte a lumei se află Mănăstirea-de-Tămâie. Și toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-au întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată despre aceasta. Atunci sfînta Duminică a oftat din adîncul inimei, s-a uitat galiș la nenorocita drumeață și i-a zis:

- Se vede că vrun blăstăm a lui Dumnezeu, sau altăceva, așa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauți, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă și de mine, și oricît ai voi tu și oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputință.

Și atunci, numai iaca un ciocîrlan șchiop se vede viind, cît ce putea: și, șovîlc, șovîlc, șovîlc! Se înfățișează înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă și pe acesta:

- Tu, ciocîrlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea-de-Tămîie?

- Da’ cum să nu știu, stăpînă? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frînt piciorul.

- Dacă-i așa, apoi acum îndată iè pe această femeie, du-o numaidecît acolo, cum îi ști tu, și povățuiește-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocîrlanul, oftînd, a răspuns cu smerenie:

- Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă, deși este foarte cu anevoie de mers pănă acolo.

Apoi sfînta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană pănă la Mănăstirea-de-Tămîie; și i-a mai dat o tipsie mare de aur și o cloșcă tot de aur, bătută cu petre scumpe, și cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; și apoi a dat-o pe sama ciocîrlanului, care îndată a și pornit șovîlcăind. Și cînd ciocîrlanul pe jos, cînd drumeața pe sus, cînd ea pe jos, cînd el pe sus. Și cînd biata drumeață nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocîrlanul o pua pe aripioarele sale și o ducea. Și tot așa mergînd ei încă un an de zile, cu mare greutate și cu zdruncen, au trecut peste nenumărate țări și mări, și prin codri și pustietăți așa de îngrozitoare, în care fojgăiau bălauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cîte cu douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii înspăimîntătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească.

Și, în sfîrșit, după atîta amar de trudă și primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peșteri. Aici călătoarea s-a suit iarăși pe aripile ciocîrlanului, din care abia mai putea fîlfîi, și el și-a dat drumul cu dînsa pe o altă lume, unde era un raiu, și nu altăceva!

- Iaca Mănăstirea-de-Tămîie! zise ciocîrlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauți tu de-atît amar de vreme. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici?

Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atîtea străluciri, se uită mai cu băgare de samă și îndată cunoaște podul cel minunat din ceea lume și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin, și îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.

- Mai stăi! și nu te bucura așa degrabă, că încă ești nemernică pe aceste locuri și tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocîrlanul.

Îi arătă apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul; îi spune cu cine are să se întîlnească și ce să vorbească; o povățuiește ce să facă, rînd pe rînd, cu furca, cu vîrtelnița, cu tipsia și cu cloșca cu puii de aur, dăruite ei de cele trei surori: sfînta Mercuri, sfînta Vineri și sfînta Duminică.

Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. Iară nemernica drumeață, lăcrimînd, îl petrecea cu ochii în zbor, mergînd spre fîntîna ce-i arătase el.

Și cum ajunge la fîntînă, scoate mai întăi furca, de unde o avea strînsă, și apoi se pune jos să se odihnească.. Nu trece mult, și, viind o slujnică să ieie apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa și-i dă de veste!

Stăpîna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare strașnică, care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu știa hîrca: gîndul omului. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat, și, cum vine, o întreabă:

- Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ți-e de vînzare, și cît mi-i cere pe dînsa, femeie, hăi?

- Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.

- De ce nu? Dă furca încoace și rămîi aici pănă la noapte, cînd s-a înturna împăratul de la vînătoare.

Atunci drumeața dă furca și rămîne. Știrba-baba-cloanța, știind că împăratul are obiceiu a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus pănă a doua zi dimineață. Și cum a venit împăratul de la vînătoare și s-a pus în așternut, hîrca i-a și trimis laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeață în odaia împăratului, după cum avusese tocmală, și a lăsat-o acolo, zicîndu-i încetișor:

- Șezi aici pănă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te iau.

Hîrca, nu doar că șoptea și umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dînsul la vînat.

Și cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeață a îngenuncheat lîngă patul soțului ei și a început a plînge cu amar și a zice:

- Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit și să se nască pruncul tău!

Și, sărmana, s-a chinuit așa pănă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorîtă, a scos pe necunoscuta de acolo și i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. Și nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fîntînă și a scos acum vîrtelnița. Și viind iarăși slujnica la apă și văzînd și această mare minune, fuga la stăpînă-sa și-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vîrtelniță de aur, care deapănă singură și care-i mult mai minunată decît furca ce i-a dat. Atunci pohoața de babă o cheamă iarăși la dînsa prin slujnica, pune mîna și pe vîrtelniță, tot cu același vicleșug, și a doua zi des-dimineață o scoate iarăși din odaia împăratului și din ogradă.

Însă în această noapte, credinciosul împăratului, simțind ce s-a petrecut și făcîndu-i-se milă de nenorocita străină, ș-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei. Și cum s-a sculat împăratul și s-a pornit la vînătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. Și împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos și a început a lăcrima. Și pe cînd din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau șiroaie de lacrimi, la fîntîna știută, urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Și cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica știută iarăși o aduce Dumnezeu la fîntînă, și cînd mai vede și această mare minunăție, nici mai așteaptă să ieie apă, ci fuga la stăpînă-sa și-i spune:

- Doamne, stăpînă, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dînșii!

Babornița, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicînd în gîndul său:

“După ce umblă ea nu se mănîncă”.

Și cum vine străina, hoanghina pune mîna și pe tablaua cea de aur și pe cloșca de aur cu puii de aur, tot cu același vicleșug.

Dar împăratul, cînd a venit în astă-sară de la vînat și cînd i s-a adus laptele, a zis în gîndul său:

“Acest lapte nu se mai bè, și cum a zis, l-a și aruncat pe furiș, undeva, și pe loc s-a făcut că doarme dus.

După ce hîrca s-a încredințat că împăratul doarme, bizuindu-se ea și acum în puterea băuturei sale, a adus iarăși pe străînă în odaia lui, tot cu aceeași rînduială ca și în nopțile trecute; și, lăsînd-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeață, căzînd iarăși în genunchi lîngă patul soțului ei, se îneca în lacrimi, spuind iarăși cuvintele aceste:

- Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani cu osînda cea mai cumplită! Și întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul și să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nesuferită sarcină!

Și cînd a sfîrșit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mîna, ca prin somn, și, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, și ea îndată a născut pruncul, fără a simți cîtuș de puțin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povestește soțului său cîte a pătimit ea de cînd s-a făcut el nevăzut.

Atunci, împăratul chiar în puterea nopții, se scoală, ridică toată curtea în picioare și, poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. Apoi mai poruncește să-i aducă o iapă sireapă și un sac plin cu nuci, și să lege și sacul cu nucele și pe hîrca de coada iepei, și să-i deie drumul. Și așa s-a făcut. Și cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din Talpa-iadului bucățica, și cînd a picat sacul, i-a picat și hîrcei capul.

Hîrca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul, crescătorul lui Făt-Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul ogîrjit, răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ieie vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dînsa din bulhac. Iarca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lîngă dînșii l-au ținut pănă la sfîrșitul vieței lui.

Acum aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi dacă nu cumva s-a sfîrșit.

 

SFÎRȘIT

 

  Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania