Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

<Inapoi la Cuprins

 Duiliu Zamfirescu

 

Viata la tara

Inapoi la Sumar


 

XIV

 

Matei se ducea la Comănești mai în toate zilele. Se obișnuise așa de mult cu drumul acesta, încât, când își mai aducea aminte de vorbele mame-sei și încerca să mai puie frâu plăcerei de a vedea pe Sașa, i se părea că-i lipsește ceva. Dar atunci își zicea că e dator să se ducă, tocmai ca s-o cunoască mai bine.

Într-una din aceste zile de cumințenie, pe când rătăcea singur, călare, pe marginea moșiei, se opri la bostănăria unui lipovean.

Așezată în mijlocul câmpului, pe malul unui iaz de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzându-și umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. Lipoveanul cu femeia și cu două fete încărcau un car cu fân. Îndată ce-l văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol și cu cămașa roșie peste pantaloni, se apropie de el și-i sărută mâna; femeile de asemenea. Apoi una din ele alergă înăuntrul colibei și veni cu un fund curat și un ștergar, pe când lipoveanul scotea dintr-o groapă un pepene enorm, pe care-l tăie pe fund. Pepenele era minunat. Cu custura înfiptă în miez, lipoveanul i-l așeză dinainte, și apoi se dete la o parte.

El rămase singur, uitându-se pe câmp. Soarele apunea în dosul colibei, luminând pieziș miriștele roase. Cât vedea cu ochii, nu întâlnea decât pete gălbui de oarze secerate, ori suhaturi bătăturite, pe care ici și colo rămăseseră în picioare curnuți zgribuliți și tufe de târtani. Departe, pe drum, un vălătuc de praf părea că vine spre colibă, cu cine știe ce cărăuși în mijloc.

Un sentiment de pace nețărmurită, de oarbă supunere vremei ce trece și îngălbenește pustiurile, da priveliștea locului. Parcă așa trebuia să fie. Deprins acum cu firea țăranilor, înțelegea mai lesne natura după oameni, decât pe oameni după natură. Fluierul drumețului ce noaptea se întoarce acasă, și în câteva note chinuite spune înduioșarea omului, era harfa pustietăței aceleia; chipurile liniștite ale cosașilor răsfrângeau lumina oarecum târzie a soarelui apunând. Și se simți el însuși cuprins de descurajare, uitându-se înainte. "O fi", această vorbă atât de românească îi veni în minte. Și de la vorbă îl prinse gândul soartei țăranilor: ce buni erau că o primeau așa cum era!... Își aduse aminte de hotărârea de a le face școală, pe care era departe de a o aduce la îndeplinire. Înfipse cuțitul într-o felie de pepene și se puse a scoate semințele din alveolele lor îmbrumate de zahăr; ia, așa te ia viața, cum ia o apă adâncă un pai și-l poartă domol de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, înceată, și tu curgi cu ea, fără să poți face ceva.

Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniștit la drum. Era o trăsură cu doi cai. Când ajunse în dreptul colibei, i se păru că recunoaște trăsura Sașei, și, fără să se mai gândească, sări de unde se afla și făcu semn vizitiului să oprească. În același timp, de sub coșul trăsurei se ivi capul Sașei, care nu-l vedea și, mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru care se oprea. Când însă recunoscu pe Matei, se dete jos repede și veni la el cu mâna întinsă.

— Ce te faci pe aicea, omule? El dete din cap, neștiind ce să răspundă.
— Uite, mâncam un pepene.
— Ce bună idee! Mi-e așa de sete... Și fără să mai aștepte altă poftire, se așeză pe bancă, își ridică până la vârful nasului vălul des cu care era acoperită, și se puse să taie bucăți mici de pepene și să mănânce. Era încântătoare. Ochii, privind spre el, râdeau de fericire. Mâna, strânsă în mănușe, apăsa ușor și elegant pe mânerul bietei custure.

— Cum ai ajuns pe locurile astea?
— Uite așa. Da' vezi ce bun pepene? nu mai mănânci?
— Mulțumesc, am luat numai ca să-mi treacă de sete...
— Da' ia spune, cum te găsești pe aici?
— Apoi, cum să mă găsesc... îmi era urât și am ieșit să mă mai plimb.

— Așa?... Va să zică la noi nu vii, fiindcă ești ocupat, și pe altă parte umbli singur pe câmp, să-ți treacă de urât.

— Umblu să-mi treacă de urât și să-mi cunosc bine moșia.
— Da?
— Da. Apoi, "să-mi treacă de urât" e o vorbă. Eu, ca mulți oameni, fug de urât, dar în același timp am nevoie câteodată de singurătate.

Ea se uită la el, clipind des și părând că vrea să pătrundă înțelesul vorbei.

— Asta e adevărat, zise ea, după un moment de tăcere.
— Nu-i așa?
— Da. Dar tot ar trebui să vii la noi mai des.
— O să viu. Îți spun drept că aș veni și mai des, însă mă tem să nu fiu supărător cu vizitele mele.

— Matei! El ridică repede ochii spre dânsa, surprins de a o auzi chemându-l pe nume. Sașa se-nroșise și se uită în pământ.

— Mihai o să plece în curând, și dorește mult să te vadă, adăugă ea cu anevoință.

— Pleacă?... O să-l însoțești și dumneata?
— Păi ce să fac?... El rămase cu mâinile încrucișate pe genunchi, gândinduse. Sașa pleca!... Era pentru el o vorbă nouă și aproape fără înțeles. Se uita la dânsa lung. Ea, cu vârful umbreluței, mișca un pai, jos, pe pământ.

— Nu iei niște pepeni să-i duci acasă? tot ești cu trăsura.
— Ba da. Lipoveanul alese ce avea mai bun în groapă. Matei îi așeză cu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse să-și dezlege calul.

— Vin după dumneata.
— Cum! vii cu mine, sper. El stete un moment la îndoială.
— Vin, dacă vrei, dar aș fi aprins o țigară.
— Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ți calul lângă ai mei și hai să mergem, că apune soarele.

Matei voia să urmeze povețele ei, dar nu izbutea cu nici un preț să dezlege căpăstrul de la gâtul calului. Sașa se uita la el cum făcea lucruri pe care nu le învățase și o bufni râsul.

— De ce râzi?
— Tare mai ești stângaci!... Lipoveanul se repezi de unde era, și într-o clipă desfăcu căpăstrul și legă calul lângă ceilalți.

El, cu mâinile în vânt, a treabă, se urcă în trăsură râzând.
— Dacă n-am făcut niciodată meșteșugul ăsta!...
— Știu... de aia m-am mirat și mă mir de hotărârea dumitale de a rămâne la țară... Dar, în sfârșit, bine faci, zise ea, așezându-se comod în colțul trăsurei.

De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, și roatele tocară mai departe pe pământul țelinos al câmpului. Îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, soarele dispăruse, aruncându-se întrun ocean de purpură. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu al cerului, părând niște stropituri enorme. Se simțea cum vine noaptea. O geană vânătă de lumină se închidea prelung spre apus. Dunga dealului, pe care era satul, se îneca încetul cu încetul în clarul obscur al amurgului.

— Ce moment încântător!... zise el. Vezi? te miri de ce am rămas la țară... Iată de ce.

Ea tăcea, pierdută cu ochii în pânza orizontului.
— Ce frumos e!... Nu-i așa?
— Da, răspunse ea cu glasul tremurător.
— E așa de frumos că te răsplătește de toate ostenelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. Numai soarele, în răsărit și-n apus, pare a-l însemna pe cer.

— Mai cu seamă în apus. El tăcu un moment. După aceea, înțelegând ce gândea ea, o întrebă:

— De ce?
— Așa. În răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă de speranță. Și în fericire nu se numără ceasurile. Pe câtă vreme în apus, sufletul întrevede un sfârșit, clipele cele din urmă ale unui foc ce se stinge...Nu-i așa?

— Da... În sfârșit, astăzi mi se întâmplă un lucru ce rar se împlinește în viață.

— Care?
— Acela de a vedea schimbându-se o dorință puternică, în realitate, și de a fi tot așa de încântat de realitate cât eram de dorință.

— Adică, vorbind în proză?
— Nu-i destul de limpede?
— Ba da... dar ce vrei să zici?

— Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din lumea ideală în cea fenomenală fără să nu piardă din farmec. Astăzi mi se-ntâmplă contrariul, pentru întâiași dată.

Ea începu să râdă.
— Din ce în ce mai limpede. Închipuiește-ți că sunt foarte proastă... De ce nu vrei să spui lucrurile în bună și curată limbă românească?

— Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme visam la scena asta la țară, la câmpul întins; de mult vream să mă întorc aici, să trăiesc în pământul nostru, să răsuflu din plin și să mă arză soarele... Mi s-a împlinit dorința, și sunt tot așa de fericit acum, precum eram înainte de împlinirea ei.

— Îmi pare că e natural să fie așa.
— E o părere. Noi nu suntem deplin fericiți decât numai în iluzia fericirei noastre.

Ea tăcu un moment. După aceea adause timid și încet:
— Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în realitate.
— Da, se poate. Dar mă prind că dumneata ești persoana cea mai visătoare...

— Eu?!...
— Da, dumneata. Nu visătoare în înțelesul vulgar, ci meditativă, răsfrântă înlăuntru, trăind prin propriile forțe ale sufletului dumitale și cerând foarte puțin de la lumea din afară.

— Eu nu știu; știu atâta, că viața îmi pare interesantă, lumea în general bună și, cu un ideal în suflet, aș trăi un veac fără să mă plâng.

— A!... va să zică ai un ideal?
— Negreșit... Cine nu are un ideal?
— Cine nu are... Foarte multă lume. Ea dete din cap și nu mai răspunse. Începea să se cam întunece. Se auzea ropăitul cailor pe întinderea câmpului, și nu se vedea decât linia dealului ce se apropia.

— Aș putea oare să te întreb ce ideal ai? Ea mișcă ușor din vârful unui picior, zâmbind.
— Mă așteptam să mă întrebi.
— De ce?
— Așa.
— Atunci răspunde-mi.
— Nu pot să-ți răspund. Acum îi veni rândul lui să tacă.
— Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aș fi îndrăznit să te întreb, dacă te-aș vedea bine.

Ea începu să râdă.
— De ce râzi?... Îmi pare rău că râzi. Dar ea râdea și mai tare. El tăcu cu totul. După câtva timp tăcu și ea, și iarăși nu se mai auzi decât mersul trăsurei.

— Iartă-mă, zise dânsa, atingându-l ușor cu mâna.
— De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic.
— Da, dar am râs prostește... Mă ierți?
— Cum să nu te iert. El îi luă binișor mâna într-ale lui și nu mai zise nimic. Erau atât de fericiți amândoi, în amurgul vremii, încât ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe și tot mai departe fără țel.

— Eram pe drumul arzător al confidențelor, zise el încet și parcă s-ar fi gândit la lumea din mintea lui. Alături de dorul meu de țară, sta dorul de cineva, iubit dar necunoscut. Îmi părea că trebuie să te întâlnesc. M-ai însoțit întotdeauna și peste tot și, cu toate astea, nu știam cine ești.

Ea se lipise de umărul lui, tăcută și tremurătoare.
— Și acum, cunoscându-te, îmi pare că ești aceea pe care o doream, întocmai, aievea, mai dulce și mai bună decât cum o visam...

O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Până acasă nu mai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul lui, Sașa închidea ochii pe jumătate și vedea linia dealului, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe cer. În ultima tremurare a luminei apuse înota o stea. Ea părea că iese din adâncul timpului și vine, vine spre orizonturile noastre, purtătoare de vești bune.

Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, încet.
— Ce rău îmi pare!... Sașa îl strânse ușor de mână.
— Vii mâine?
— Da.
— Vrei să-mi spui, când vei veni, ce stea e aceea?... Ea îi arătă cu mâna spre cer.
— E a speranței și a fericirei.
— Știu... pentru noi.
— Pentru noi.
— Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă?
— În apusul soarelui, în august, îmi pare că se ivește constelația Fecioarei. Îți spun mâine cum se cheamă... Noapte bună.

— Noapte bună.

 

  Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania