Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

<Inapoi la Cuprins

Duiliu Zamfirescu

 

Viata la tara

Inapoi la Sumar


 

XX

 

Trecuseră mai multe săptămâni de când plecase Sașa și mai multe zile de când Matei primise scrisoarea din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care îl împiedica să urmeze mai departe planului de a se scăpa de Aglaia.

În adevăr, ultima scrisoare a Sașei cuprindea o destăinuire din cele mai mișcătoare; ea surprinse amorul băiatului pentru Tincuța, și, în loc de a-l privi ca pe un sentiment copilăresc și trecător, dânsa, cu firea ei caldă, îl socotea trainic și primejdios. Zicea scrisoarea:

"Am ajuns la Paris, după o călătorie destul de ostenitoare. Mihai era tot trist. Se lupta cât putea să biruie jalea ce-l cuprinsese chiar de la plecare, dar nu izbutea. Eu îl observam pe tăcute și îmi venea să plâng de mila lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărțirea de țară și de surori îl enervase prea mult, dar speram că, odată ajuns în mijlocul lumei dintr-un oraș mare, o să-și redobândească veselia naturală a vârstei lui. Ne-am oprit la Viena două zile. Parea că se interesează de toate, dar mai mult decât orice se interesa de mine. A-ți spune îngrijirea fină și delicată cu care mă înconjura, expresia cu care mă privea, iubirea cu care îmi lua mâinile într-ale lui și mă chema "maman dragă", îmi e cu neputință. Începusem să cred că știe ceva despre proiectele noastre... și-mi era rușine. Se uita la mine cu atâta înțelegere, încât mă făcea să roșesc. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o rostească și că nu îndrăznește. De multe ori aducea vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere. În sfârșit, mă întrebă... Am crezut că se cufundă pământul cu mine. Îmi bătea inima de nu mai puteam să respir. Ori de câte ori mă gândesc la momentul acela, simt că mă roșesc... Dar să-ți spun cum m-a întrebat. Treceam printr-o câmpie lungă, între Colonia și Strassburg; el se uita pe geam, preocupat. — "Maman, îmi zise din nou, înainte de a ajunge la Paris, aș vrea să te întreb ceva." — "Întreabă-mă", îi răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simțeam că mor. — "Aș vrea să te întreb ceva, dacă mi-ai făgădui mai întâi că nu te superi." — "Nu mă supăr"... El mișcă din cap cu nehotărâre.

— "Maman, adevărat că nenea Matei are pentru dumneata o admirație așa de mare?... că te iubește?" — "Ce prostii spui, Mihai!" îi răspunsei, încercând să zâmbesc. El nu râdea deloc. — "Iartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să te întreb un asemenea lucru; dar, dacă ar fi adevărat, eu aș fi așa de fericit!... Mi s-ar părea că te las mai puțin singură..." Ce era de răspuns la o întrebare care arăta atâta bunătate sufletească? Nu știu ce i-am răspuns. Cred că îmi venea să-l sărut ca pe copilul meu. De multe ori m-am gândit la soarta ce așteaptă pe Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit...

De-abia ajunși la Paris, l-am rugat să se culce. El nu prea vrea, zicând că ține să m-ajute să deschid cuferele. Dar osteneala îl biruia. Și, cum eram în cameră la mine, îl văd că se întinde pe pat, de-a curmezișul, și rămâne rezemat pe un cot, fără a mai zice un cuvânt... După câteva minute îl aud vorbind: "Tare îmi ești dragă". — "Știu că îți sunt dragă, fiindcă ești un copil bun." — Atunci îl văd că se ridică: "Ce-am zis, maman?" — "Ai zis că-ți sunt dragă... "Era aprins la față cum e focul. — "Maman, sunt foarte ostenit"; și, fără ca eu să-l mai rog, trecu în camera lui și se culcă. Din acel minut a început să aiureze. Două zile și două nopți eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecât un doctor care a stat lângă dânsul o jumătate de oră fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; delirul nu se mai oprea. După o jumătate de oră doctorul îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranță; era sau tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă osteneală și în care temperatura se ridică foarte repede. Dacă delirul continua era semn rău, dacă, dimpotrivă, înceta, era speranță că bolnavul să adoarmă, și după o bună odihnă să se scoale sănătos. Din fericire, delirul încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de ceasuri fără întrerupere. Doctorul era încântat, eu fericită. Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era tocmai Mihai. Și, aici vine explicarea acestei lungi scrisori, precum și a cauzei pentru care mă ocup atâta de fratele meu: în delir venea adesea un nume pe care la început nu puteam să-l înțeleg, dar pe care apoi îl ghicii: numele Tincuței. Mihai o iubește. Eu, proasta, nu m-am gândit niciodată la putința unui sentiment între Mihai și Tincuța. Ei erau pentru mine doi copii, deși Tincuța are astăzi pețitori. E o nenorocire că sunt prea apropiați cu vârsta și Mihai e prea tânăr. Tincuța are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele noastre, rămâne acolo. Dar unde și cum a început iubirea lor?... Nu știu. Probabil peste tot și nicăieri. Ochii mei egoiști vedeau numai pentru mine. Întâmplările din zilele din urmă îmi umpleau închipuirea de un singur lucru: fericirea mea. Eram atât de fericită, sunt încă atât de fericită, încât îmi pare că, dacă aș putea vorbi lui Mihai, i-aș încălzi și inima lui...

Acum e bine. Începe să se intereseze de noua lui viață. I-am găsit o familie unde să-l așez deocamdată, un librar, la a cărei mamă șezuse și tată-meu în pensiune. Cred că are să fie îngrijit bine. Iubirea lui o să-i rămâie în suflet neștearsă. Are să fie pentru dânsul o cauză de tristeță zilnică, dar poate și un refugiu de partea urâtă a acestui oraș. El a înțeles foarte bine că eu am surprins secretul lui, dar nu mi-a zis niciodată nimic. Ba, dimpotrivă, aducând eu vorba de Tincuța, dându-i o foaie ce căzuse din portofelul lui, și pe care era o poezie, el a plecat ochii în pământ și a luat foaia, zicând încet: "prostii, maman". Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, și ți-o trimit aci:

Astfel urma mai departe scrisoarea. Mișcat și singur, fără să poată cere povețe de la nimeni, Matei rămase pe gânduri. Mihai, care întotdeauna îi fusese simpatic, îi deveni deodată drag, atât pentru amorul lui, cât și mai cu seamă pentru vorbele ce ziseră Sașei.

Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu mai putea vorbi mătușe-sei despre relațiile Aglaiei cu Scatiu, fără să dea naștere la tot felul de explicații și mai cu seamă fără să amestece pe Tincuța în intrigile lor. Se hotărî să aștepte.

Era într-o duminică de octombrie. Timpul se schimbase: ploua și noroiul umplea drumurile de la un capăt la altul. Matei avea la dânsul pe Scatiu, cu care era în vorbă să-i cumpere caii și cabrioleta de la Otopeanu — când, uitându-se pe fereastră, i se păru că vede pe Micu, legănându-se beat mort. Nu zise nimic către Scatiu, care ședea în fotoliul lui de la birou, luându-și cafeaua, ci se uită la omul de pe drum ca să se încredințeze de era în adevăr baciul ori nu.El era. Matei își mușcă buzele de ciudă și așteptă să plece Scatiu ca să poată da ochii cu Micu: îi venea să-l bată. Auzi! să se îmbete, el, omul în care își pusese toată încrederea!...

De îndată ce Scatiu plecă, își trase o pereche de cizme lungi, își luă căciulița și desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinerețe, bătea caii nărăviți. Astfel, se duse la arman, drept la lăptărie. Aci, nimeni: ușa era închisă cu lacăt. Trecu alături, la casa văcăriței. Și aci părea că nu-i nimeni, dar ușa nu era închisă. Se uită pe fereastră și văzu pe Floarea, care se pieptăna. Ea, îndată ce-l văzu, se acoperi pe cap cu un ștergar și-i ieși înainte.

— Da' nu-i nimeni la lăptărie?
— Sărutăm mâinile, cuconașule, nu-i nimeni, că flăcăii sunt la oi.

— Unde-i baciul?
— Da' cine-l vede, vai de mine! Matei era încredințat că Micu era înăuntru.
— Cine-l vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-l dau afară, și pe el și pe tine, să sparg gașca asta de țiitori și de țiitoare!

— Să nu-ți faci păcatul ăsta, cuconașule, că dacă o hi băut o țiră mai mult e din supărare, că i-au otrăvit câinele, nu i-ar răbda Dumnezeu!

— Care câine?
— Câinele ăl mare, cuconașule.
— Pe Corcoduș?
— Păi dar cum. Și Floarea își duse mâna la gură, dând din cap și căinându-se. Matei, care venise furios împotriva baciului, se întoarse acasă tăcut, întrebându-se de nu cumva era și aci mâna Aglaiei. Acasă îl așteptau alte isprăvi de-ale baciului. Rezemați de stâlpii porții, doi țigani râcâiau cu bățul în noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, și cu fiul său Stoica, ieșit proaspăt din armată, venea să se plângă că-i bătuse Micu la cârciumă. Țiganii îndrugau o istorie fără de sfârșit, dându-se la o parte unul pe altul și zicându-și: "taci tu, să spun eu". Matei îi trimise acasă, făgăduindu-le că are să le facă dreptate. Era nerăbdător să afle cum se petrecură lucrurile, și chemă numaidecât pe grecul de la han.

Grecu istorisi că Micu venise de dimineață la cârciumă, văitându-se că i-au omorât câinele hoții. Era bun teafăr, dar plângea ca o muiere și striga în gura mare că de-acuma moare și el. După aceea se puse să bea rachiu, și bău până se îmbătă turtă. În vremea asta se afla la cârciumă și Dumitrache țiganul. Cum și ce fel, nu se știe, Micu dete o palmă țiganului de-l ameți.

— Așa faci, nea Micule?... zise țiganul ieșind... Lumea râdea de bietul țigan, care, furios, se duse la fiu-său, să se tânguiască. Fiu-său, Stoica, se întoarse numai de puțină vreme de la oaste, și era fodul de nu-l mai încăpea pământul. Când auzi el că s-a găsit un "rumân" care să îndrăznească să dea în tatăl lui, al lui, soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. Luă pe bătrân de mânecă și-l aduse din nou cu el ca cârciumă.

— Care-i ăla, mă, care a dat în tata? Oamenii râdeau și făcură cu ochii la baci. Stoica veni la el.
— Mă nea... ăsta, tu ai dat în tata, mă?
— Păi!
— Ia mai dă una, mă! zise el rânjind, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă îndrăznește un așa lucru în fața lui.

Micu se sculă în picioare cât era de lung, și când aduse din nou o palmă lui Dumitrache, văzu țiganul stele verzi. Stoica se dase la o parte, încruntat.

— Ia mai dă una, mă! Micu era gata: cârpi din nou pe Dumitrache. Atunci Stoica, supărat, luă pe tată-său de mânecă și-l scoase afară, zicându-i:

— Hai, tată, acasă; nu vezi că-i beat mort? În urma lor era un hohot în tot hanul. Huiduielile și cârâieturile însoțiră pe bieții țigani până pieriră din ochii lumii.

"Și-așa a muncatu trei scatolți în locu de una", zise grecul, ca morală.

Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o auzise de prin snoave. Dar asta nu explica pentru ce baciul, care nu bea niciodată, se îmbătase, și, mai cu seamă, cine-i omorâse câinele. Așteptă cu nerăbdare până a doua zi, să dea ochii cu el.

În adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o văzuse, ridicând perdeaua, fu Micu. El aștepta în curte, rezemat de scară. Matei îi bătu în geam și-l chemă sus la el. După câteva minute, ușa se deschise și baciul intră inăuntru.

— Cu multă plecăciune, bade Micule. Te-ai trezit? El plecă ochii în pământ, lipit de ușă, și nu răspunse nimic.
— Frumoase lucruri faci dumneata! te îmbeți ca cel din urmă ticălos, și te pui să bați oamenii, ha?!

Micu tăcea.
— Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încrederea!... Da' n-ai gură să răspunzi?
— Ce să răspund, coane?
— Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat. El tăcu din nou. Matei, supărat, îl dete afară:
— Hai, lipsești din ochii mei. Baciu se întoarse încet și puse mâna pe ivor să iasă. Dar, pe când ieșea, zise încet, parcă-i era frică:
— M-aș hi rugat la matale de o vorbă.
— De ce vorbă? întrebă Matei răstit.
— Păi, eu m-aș hi rugat să-mi dai drumul, coane.
— Te-ai supărat dumneata?
— Dară! să mă supăr, zise baciul domol: eu știu că sunt vinovat.

— Atunci ce vrei de la mine?
— Nu pot sluji, mi-au omorât câinele, s-a isprăvit și cu mine.

Era un accent de așa adâncă descurajare în vorbele acele, încât Matei se uită lung la el.

— Închide ușa, îi zise. Cine ți-a omorât câinele?
— Nu pot să știu.
— Pe cine bănuiești?
— Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vâr sufletul în păcate.

— Unde l-au omorât?
— L-am găsit mort la ușă, coane. A venit de la târlă până la lăptărie, ca să mă caute, săracu de el și a murit la ușa mea...

Aici Micu își înghiți nodul de supărare ce i se urca în gât și-și trecu mâneca sumanului peste ochi. Matei se uita la el, mișcat.

— Și unde-i câinele? aș vrea să-l văd și eu.
— D-apoi l-am îngropat, coane... L-am îngropat la capătul târlei, că măcar că nu-i suflet de creștin, da-i făptura lui Dumnezeu și el.

— Era împușcat ori lovit cu ceva?
— Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase săracu cât niște foale...

Și tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era parcă întors pe dos, de milă și durere. Matei se îmblânzi detot.

— E foarte cu putință să fi fost otrăvit: să cercetăm cine a putut să-l omoare și-ți făgăduiesc să răzbun pe bietul Corcoduș.

Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt toți țăranii, când e vorba de dreptatea boierului.

— Ce fel, n-ai încredere în vorba mea?
— Ba am, coane — da' de-acuma pentru mine totuna este.
— De ce?

— Așa; mi-a murit câinele, mor și eu. Matei se uită lung în ochii lui: era treaz și tocmai de aceea expresia de durere și descurajare ce se citea în ei îl atinse mai mult.

— Micule, vino-ți în simțiri. Ce are a face moartea unui câine cu viața ta?

— Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. Mi-l adusese bietul boier, Dumnezeu să-l ierte, de la niște mocani din Bărăgan, de când n-avea nici ochi... Și eu m-am trudit cu el, l-am hrănit cu lingurița ca pe un copil, l-am tămăduit de câte alea toate, și-l făcusem hiară sălbatică, nu câine. Când l-am dat la lup, alergam cu el în urma hăiticului, ca să-l deprind, până cine știe unde, de era să ne mănânce într-o iarnă, pe mine și pe el. Apoi, când i-am pus cheptarul, piii... omora lupul din fugă, coane; că de se izghea cu cheptarul în el, îl da la pământ și îl umplea de sânge cu cuiele... Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!... Încaltea despre mine, ce să mai zic? Că eu mă duceam cu el și-n gură de șearpe, și când era Corcoduș la oi, nu mai aveam grije de nimic. Că de m-aș hi culcat în mijlocul pădurii, ori cu ușa vraiște, eu habar n-aveam, că el, crișu, făcea de patrulă.

Își ridicase fruntea în sus, ca un om care istorisește izbânzile unui erou. Când se opri, gâfâia de osteneală și de inimă rea:

— Acu, făr' de câine, ce mă fac eu?...
— Crești un altul.
— Dară!... să mai găsesc eu un câine ca el! Și vorba "ca el" părea că se raportă la un căpitan mare sau la un frate iubit.

— Da cum să nu găsești! Îți port eu de grijă: o să mă duc la Irimia Mocanu, la Șindrilita; și ți-aduc unul, c-am auzit că are o prăsilă de câini, de s-a dus vestea.

Baciu da din cap, nemângâiat.
— Crede-mă, Micule. Să vii cu mine să ți-l alegi tu singur.

— S-a sfârșit cu mine, coane: mi-a omorât câinele, mă duc și eu.

Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El părea că se supune unei fatalități oarbe, care legase soarta lui de viața câinelui.

— Bine, baciule, da' începi să fii copil: gândește-te că chiar de ar fi îmbătrânit la ușa ta, tot el era să moară înainte și tu pe urmă, că așa e lăsat de Dumnezeu, ca omul să trăiască mai mult și câinele mai puțin.

Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lângă ușă, ca mainainte. Matei se gândea în ce chip să-i vorbească mai bine ca să-l convingă că nu are dreptate. Se uită la el mai lung, dar trebui să se încredințeze că nu era de scos la cale cu baciul.

— Și ce vrei de la mine, Micule?
— Apoi m-aș ruga de matale să-mi dai drumul, coane.
— De ce, măi băiete? El își mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar fi venit mai greu decât orice să se despartă de stăpânul lui.

—Eu știu c-o să mor în curând, coane, și aș vrea să-nchid ochii la bârlogul nostru.

Matei se foi pe scaun, nemulțumit, și după aceea se sculă în picioare și începu să se primble prin casă. Apoi s-apropie de el și-l atinse cu degetul de braț.

— Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuțit vreodată la vorbă și te-am supărat fără să vreau. Dar socot că tu mă cunoști bine, și de acum și de altădată. Suntem tovarăși vechi, bre, și mi-ar veni greu să mă despart de tine... Mai gândește-te până mâine. De ți-o fi de ducă cu hotărâre, vino, de mă vezi și-om pune lucrurile la cale cum e bine.

 

  Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania