SALAZAR

Inapoi la Sumar

PREFAŢĂ



 

Cartea aceasta de istorie politică este scrisă de un om care nu se îndeletniceşte nici cu istoria propriu zisă, nici cu politica. Ea s-a născut dintr-o nedumerire şi a fost scrisă pentru a răspunde la o întrebare, pe care autorul nu oboseşte să şi-o pună de zece ani: este posibilă o revoluţie spirituală?
Este realizabilă istoriceşte o revoluţie făcută de oameni care cred, înainte de toate, în primatul spiritualului? Portugalia de astăzi, Portugalia lui Salazar, este poate singura ţară din lume care a încercat să răspundă la asemenea întrebări. Studiul istoriei sale moderne este cu atât mai instructiv cu cât experienţa politică portugheză – inaugurată cu primele Constituţii liberale şi războaiele civile de la începutul secolului XIX – este astăzi încheiată. Salazar, reintegrând Portugalia pe linia destinului ei istoric, încheie un ciclu dramatic care a fost nutrit de toate influenţele şi toate conflictele ideologice ale secolului XIX, a cunoscut pregătirea latentă a revoluţiei şi proclamarea republicii, luptele între partide, anarhia politică şi, în sfârşit, contra-revoluţia de la 28 mai 1926; încheie acest ciclu şi începe un ciclu nou, orientat de cu totul alte principii şi validat de o altă tradiţie. Revoluţia morală şi politică a lui Salazar a reuşit; dovada cea mai bună este seninătatea şi rodnicia Portugaliei de astăzi, comparată cu haosul regimului trecut. Cine nu-şi aminteşte refrenul Encore une révolution en Portugal!, cu care se încheia acum vreo douăzeci de ani, un celebru cuplet parizian?...
Mi s-a părut interesantă istoria modernă a Portugaliei şi din alt punct de vedere. Cum s-a putut ajunge la o formă creştină a totalitarismului, în care Statul nu confiscă viaţa celor care-l alcătuiesc, şi persoana umană (persoana – nu individul) îşi păstrează toate drepturile sale fireşti? S-a vorbit şi s-a scris atât de mult despre funcţia şi limitele libertăţii – dar mi se pare că tot străvechea formulă creştină e cea mai aproape de adevăr; „iubeşte – şi apoi fă ce vrei”, a spus Fericitul Augustin. Dar, iubeşte întâi. Iubirea asigură omului o stare de har, în care cel puţin instinctele fiarei sunt adormite. Caritatea purifică, iar un
asemenea om, purificat, îşi poate exercita în voie toate libertăţile; ele nu vor primejdui liniştea semenului său şi nu vor păgubi colectivităţii. Libertatea precedată şi nutrită de caritate, este climatul optim îngăduit desăvârşirii omului.
Dar cât de departe este această libertate creştină în dragoste, de maxima rabelaisiană, „fais ce que tu vouldras!”, care a obsedat atâţia din visătorii doctrinari ai secolului XVIII!...
Statul salazarian, stat creştin şi totalitar, se întemeiază, înainte de toate, pe dragoste. Afirmaţia aceasta poate părea, în ochii competenţilor, o iresponsabilă exclamaţie de diletant. Dar ea nu e decât o reducere la elementele ei ultime a revoluţiei şi reformelor întreprinse de Salazar. Căci ce înseamnă înlocuirea individului (a „cetăţeanului”) prin familie, nucleu ireductibil al naţiunii, şi reîntoarcerea la corporaţii, considerate drept colectiv social organic; şi ce înseamnă: „nu discutăm naţiunea... niciodată un fiu nu doreşte să fie copilul altei mame”?... Toate acestea nu sunt altceva decât varietăţi ale aceleiaşi comunităţi organice de dragoste: iubirea, care creează, uneşte şi valorifică familia. Această unitate organică şi ireductibilă – iar, ca atare, singura care poate exercita drepturi politice – nu ia fiinţă decât printr-un act de dragoste, cu tot ce aduce el după sine: smerenie, jertfă, renunţare, creaţie. Întreaga concepţie socială şi statală a lui Salazar se întemeiază pe familie şi, ca atare, pe dragoste. Corporaţiile, municipiile şi naţiunea nu sunt decât forme elaborate ale aceleiaşi familii portugheze. „Naţiune unitară” înseamnă, pentru dictatorul Portugaliei, comunitate de dragoste şi comunitate de destin – termeni care definesc întocmai familia.
La lumina acestor precizări, se poate înţelege miracolul pe care l-a realizat Salazar: un stat totalitar şi creştin, construit nu pe abstracţiuni, ci pe realităţile vii ale neamului şi tradiţiei sale. Este cu atât mai extraordinară această creaţie, cu cât ea se împlineşte la capătul unei evoluţii politice violent antitradiţionale, anticreştine şi pasionat „europenizante”. Generaţii întregi de tineri portughezi – unii din ei de bună credinţă, alţii pur şi simplu din snobism sau secetă sufletească – au dorit să scoată
Portugalia din matca ei tradiţională şi s-o transforme într-o „ţară europeană”. Cartea de faţă istoriseşte eforturile acestor oameni şi rezultatele lor. Când Portugalia republicană şi democratică a voit să „intre” în Europa, mizeria morală şi haosul administrativ atinseseră proporţii nebănuite – şi prezenţa lusitanismului în capitalele europene se făcea remarcată prin cuplete. O sută de ani s-a zbătut Portugalia să devină o ţara europeană, împrumutând din dreapta şi din stânga, imitând îndeosebi modelele pariziene, şi mult sânge a curs ca să se pună capăt „spectrului reacţiunii”, care însemna tradiţie, monarhie, creştinism. Iar când ideile generoase triumfaseră şi Portugalia devenise o ţară, cel puţin prin Constituţie, întocmai ca celelalte ţări europene – singura recompensă a fost refrenul Encore une revolution en Portugal!...
Europa n-a început să ţină seama de Portugalia decât în clipa când aceasta a redevenit ea însăşi. Prestigiul de care se bucură astăzi în Europa această ţărişoară atlantică este pur şi simplu uluitor, dacă ne gândim la situaţia Portugaliei de acum 20 de ani. Se pare că „Europa” nu poate fi convenabil asimilată decât de elite; mai precis, numai câteva personalităţi îşi pot îngădui să asimileze geniul uneia sau mai multor culturi europene, rămânând ele înseşi şi continuând să creeze în spiritul neamului lor. (Ce a însemnat geniul spaniol pentru Corneille, cel italian pentru Ronsard sau Sa de Miranda, cel englez pentru Voltaire şi romantici, cel greco-latin pentru Goethe, cel german pentru romanticii anglo-saxoni – sunt lucruri bine ştiute). Dar când naţiunile în întregul lor încearcă (sau sunt silite) să imite una sau alta din ţările europene, împrumutând sisteme de gândire şi de guvernământ – atunci ori naufragiază, ori ajung la creaţii hibride, debile, forme standard, care înseamnă, în afară de propria lor sterilizare, şi moartea „Europei”.
Cred, astfel, că nu m-am depărtat prea mult de problemele neamului nostru, şi ale timpului nostru, dând la iveală această carte în care e vorba de istoria recentă a unei ţări din cealaltă extremitate a latinităţii. Adresându-se, cu opt ani în urmă, tinerilor portughezi, Salazar le spunea: „Timpurile devin din ce în ce mai aspre... Vă spun că sunteţi generaţia sacrificată, generaţia care trebuie să răscumpere...”. Marea încleştare de astăzi, în care mai ales tineretul se jertfeşte, răscumpărând greşelile atâtor generaţii bine intenţionate, se reduce insă tot la problema restaurării sau dispariţiei Europei; a acestei Europe care nu ţine seama decât de acele ţări care nu-şi trădează destinul şi nu-şi suprimă istoria. Salazar a încercat să salveze Portugalia printr-o revoluţie creştină, adică o revoluţie care pleacă întotdeauna de la lucruri mici şi bine făcute – dar care ajunge, firesc, la o reintegrare a omului în unităţile organice şi în ritmurile cosmice. A încercat – şi a reuşit. Experienţa aceasta istorică ne sileşte – ca şi creştini, ca Latini şi Europeni – să revizuim o serie întreagă de concepte: tradiţie, naţiune, libertate etc.
Cartea de faţă se întemeiază pe o cinstită şi, pe cât e omeneşte posibil, completă informaţie. Am lăsat să vorbească mai ales faptele; dar nu numai faptele care mi se păreau mie semnificative (deşi astfel se petrec lucrurile, chiar când nu o mărturisesc,
cu majoritatea istoricilor). Pentru a face totuşi o carte accesibilă, am renunţat la aparatul ştiinţific, mulţumindu-mă să tipăresc la sfârşitul lucrării o bibliografie a fiecărui capitol în parte. Poate mai târziu, dacă va fi nevoie, voi da la iveala şi o ediţie ştiinţifică, amplificată.
Cartea ar fi avut, fără îndoială, mai puţine lipsuri dacă aş fi putut profita la timp de admirabila La Revolucion Portuguesa a profesorului Jesùs Pabòn (Madrid, 1941). Din nenorocire, primele capitole erau redactate când a apărut monografia lui Pabòn.
Aduc mulţumirile mele conducerii Secretariatului Propagandei Naţionale din Lisabona, care mi-a pus la dispoziţie un mare număr de lucrări inaccesibile, precum şi d-lor Antonio Ferro, Dr. Tavares d’Almeida, Dr. Manuel Mùrias, Dr. Silva Dias, Pedro Correia Marques, Joâo Ameal þi Eduardo Freitas de Costa, care mi-au înlesnit – prin publicaţii, documente sau informaţii personale – redactarea acestei lucrări.
***
Mulţumesc şi pe această cale d-lui Ministru Victor Cădere, care a citit lucrarea de faţă în manuscris şi mi-a sugerat mai multe îmbunătăţiri ale textului.
Lisabona, mai, 1942 M. E.
 

                                                                                                                                                                                                      Pagina urmatoare>