Ecuilibrul

Inapoi la Sumar

În fine, ceea ce am zis noi, s-a împlinit. Cehii cer autonomia țărei lor; galițienii, tirolezii, triestienii cer aceeași esență sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriți, Pester Lloyd, are inspirațiunea de a recomanda guvernului austriac o deplină îndreptățire a naționalițăților. Adecă, cu astuția ce le e proprie, vor a localiza reforma Austriei și uită intenționat că este și o Transilvanie care cere aceeași autonomie pre care o care Boemia ori Galiția. Opiniunea publică a Austriei s-a pronunțat pentru căderea constituțiunei, pentru răsturnarea complectă a dualismului, care nu are nici o rațiune de a fi. Dacă suveranul s-ar învoi să-și cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecință să reprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei.

Afară de ceea ce crează arbitraritatea omului nu esistă nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e. Cauza acestei trebuințe e rațiunea lui de a fi, și aceasta trebuie să fie neapărat o rațiune, nu o combinațiune răutăcioasă ori esaltată, ci un rezultat neapărat, neînlăturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a două cifre certe iese un rezultat neapărat, ce nu se poate shimba fără amestecarea unui element arbitrariu, nerațiunal. Acest element arbitrariu, nerațiunal și de aceea barbar e asemenea sabiei lui Brennus din cumpăna cu aur.

Să vedem rațiunea de a fi a dualismului. Sînt cauze ce au trebuit să-l producă; sau această formă e numai o ficțiune diplomatică, o variantă a eternului ,,divide et impera”, o formă arbitrarie care să nu rezulte din ideea ce naturalmente o conține în sine materialul ei – popoarele.

Condițiunea de viață a unei legi, geranția stabilității sale e ca ea să fie un rezultat, o espresiune fidelă a trebuințelor unui popor și tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuințe în articole și paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-și legiui trebuințele și tranzacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale, într-un cuvînt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decît din el însuși. Alt element, străin, esențial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; și dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualității sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influență pacinică, pre carea cel pasiv o primește cu buburie, cu desprețul său propriu, fără de a judeca cum că din asta să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din cerințe ale omenerei, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel preoțimea evului mediu esplica evangheliul asfel încît făcea ca popoarele să îngenunche și sub jugul unui rege rău; astfel credința cea adîncă către unitatea Austriei și către tron a fost cauza indirectă, deși principală, care i-a făcut pre români să primească tacînd, cu o rezistență mult mai pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deși cel mai greu și mai nedrept. Ți-arogi cu insolență drepturile altuia și te susții în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul, și să vadem dacă vreunul din ele pote fi rețiunea atitudinei escepțiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li dă în mînă domnia asupra unei națiuni esențial diferite de a lor, tot așa de meri la număr și nu mai înapoiate în cultură. Întîia rațiune prin care un popor poate egemoniza pre altul e superioritatea morală.

Măsurariul civilizațiunei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră și aptă de a esprima prin sunete – noțiuni, prin șir și accent logic – cugete, prin accent etic – simțăminte. Madul de a înșira în fraze noțiune după noțiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noțiunilor în sine, toate astea dacă limba e să fie națiunală, sînt ale limbei, căci de nu va fi așa, e prea lesne ca un om să vorbească nemțește, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizațiunea unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere cari sînt neapăretetuturor oamenilor, fie aceștia mari ori mici, săraci ori bogați, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viața și a toată activitatea omenească. Cu cît aceste cunoștințe și principie cari să li fie tuturor comune sînt mai dezvoltate, cu atît poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizațiunea, carea e și trebuie să fie comună tuturor păturelor populațiunei. Sînt popoare ce posed o respectabilă inteligențănaltă, fără de a fi ele civilizate; sînt altele cari, fără inteligență naltă, întrunesc toate condițiunile civilizațiunei. Științele (afară de ceea ce e de domeniul public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale națiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea și înaintarea omenirei; ățile și literatura frumoase trebuie să fie oglinzi de aur ale realității în carea se mișcă poporu, o coardă nouă, originală, proprie pre bina cea mare a lumii. Legislațiunea trebuie să fie aplicarea celei mai înalte idei de drept pusă în raport cu trebuințele poporului, astfel însă încît esplicarea ori alicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a națiunei aceleia și păzită de concurință; iar purtătoriul ei, comerțul s-o schimbe pre aur, dar aurul, punga ce hrănește pre industriași și îmbracă pre agricultor, trebuie asemenea să fie în mînele aceleiași națiuni. Declarăm a înțelege, deși nu concedem, ca cineva să fie aservit vrunei națiuni viguroase ce te supune cu putere brută,ori unei alteia, ce te orbește cu lustrul civilizațiunei sale. Dar să fim servitorii…. cui? Celei mai decăzute populace din Europa, a cărei vanitate nu e decît o lungă și scîrboasă donquixotiadă. Căci ce au acești oameni ca să ne superiorizeze? Au ei limbă? Au științe? Au arti? Au legislațiune? Au industrie? Au comerț? Ce au?

Limba? Ar trebui să li ife rușine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construțiunea, modul de înșira cugetările, de a abstrage noțiunile, tropii, cu un cuvînt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germănește cu material de vorbă unguresc.

Științe? Ce au descoperit ei nou în științe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirei? Istoria civilizațiunei a înregistrat numai o nulă.

Lagislațiune? Drepturi și legi sînt într-o eternă contrazicere. E o compilațiune răutioasă și nerumegată a principielor celor mai contradictorie, principie care se escludunul pre altul. Alături cu o constituțiune nedreaptă și parțială, liberală însă pentru unguri, găsești legi din evul mediu mai barbare decît barbaria.

Arte și literatură? O traducțiune rea din limba germană, și știe toată lumea cît de rea poate să fie o traducțiune. Industria? Germană. Comerțul? În mîna evreilor.

Va să zică nu au nimica acești oameni prin ce să ne superiorizeze pre noi românii, și vom arăta numaidecît cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pre lume o singură inteligență care să fie o mai rea espresiune a poporului ei decît cea maghiară. Să ne silim puțin a analiza spiritul, nu al poporului maghiar, pre care din inteligența lui nu-l vom putea cunoaște niciodată, ci al acestei coterie care-l guvernă, guvernîndu-ne totodată și pre noi prin o ficțiune diplomatică. Ieșită din niște școli mizerabile, a căror singură țintă e propagare minciunei, în care n-au învățat nimic alta decît fanatismul, primim o educațiune care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generațiuni june și de aceea docile niște principie sistematice, în flagrantă contradicțiune cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, acești oameni au devenit transcedentali. Aceste principie sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepțiunea esagerată a națiunei lor, din noțiunea falsificată a dreptului, - ce puteau fi ele decît pure minciune? În viața publică însă ei judecă consecuent pre baza acelor principie mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecințele pe care le trag din principie falsificate nu sînt, nu pot fi, decît însăși false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiele cele mai mari ale popoarelor din viața publică a popoarelor astfeli cum le aplică; pentru că ei le-au înțeles pre dos, pentru că țesătura falselor noțiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu știe acuzațiunea care ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dînșii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea gravă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineși croiește o virtute! Tot ce constituie viața lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beție, bătaie și omor? Să nu ne mirăm dacă toate noțiunile au cu totul altă semnificație pentru că sînt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poți înțelege cu un om a cărui limbă și noțiuni diferă astfel de ale tale încccccit el rămîne el rămîne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noțiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: - tocmai așa nu te poți înțelege cu inteligența maghiară. Împăcare sau tranzacțiune nu se încap aicea, căci divergența noțiunilor fundamentale și a principiilor sistematice conditiunează o eternă divergință a deducțiunilor din ele. Va să zică aceia nu se încape acest mijloc dulce și pacific, care va fi etern neînțeles. Tu-i spui că națiunea româna vrea cutare și cutare lucru, el [î]ți răspunde că națiunea română nici nu esistă. Apoi înțelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decît cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcedentali, cu cari ne-a lipit un ucaz al tronului și de cari un decret drept ne poate tot așa dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generațiunea ca atare nu are vina falsei direcțiuni a spiritului său. Vina acestei discrețiuni o au descreerații lor de magnați, a căror vanitate i făcea să creadă cum că în această țară, ce e mai mult a noastră decît a lor, ei vor putea maghiariza pînă și pietrele. Magnați cari și-ncepeau viața cu scrieri fanatice și esaltate, spre a o sfîrși în vreo casă de nebuni ori în drojdiele vieților beției și ale desfrînărei; copii bătrîni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm uităm deplin sub zdreanța de purpură ce o pun ei pre profunda lor mizerie și vedem cum faptele concrete izbesc în față acele abstracțiuni statistice ce ei le prezintă lumei și cum toată viața lor publică e o parodie. Cele șasesprezece milioane de unguri cu care înșeală Europa sînt o mincină. Și cine nu-și aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încît bieții locuitori nemțești nu știau în urmă cum îi chiamă. Astfel, cu aparența, cu numele maghiar, ei vor să mintă ființa germană ori română. Din nefericire, încercarea, pre lîngă aceea că e perfidă, apoi e și eminamente vană. Acești oameni, ei înșii, cu statutul lor, cu parlamentul lor, cu ministeriul lor nu sînt decît o minciună, o ficțiune. D.es. e acest ministeriu îndreptățit de a fi ministeriul poporului românesc? Nimica mai puțin decît asta, căci îndreptățirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; și acel popor neci a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament espresiunea poporului românesc? Nu …. Neci espresiunea acelui maghiar măcar; căci atuncea am trebui să uităm bătaiele și omorurile la alegeri, influințărilemeschine ale guvernului și ale coruptei sale partide, starea escepțională a Transilvaniei, punerea sub acuzațiunea candidaților opozițiunali ori de altă națiunalitate, intimidarea poporului prin amenințări, toate acestea am trebuit să le uităm pentru a zice cum că această minciună ce se numește parlamentul Ungariei e o espresiune a popoarelor. Și-apoi cîte mijloace nu vor găsi acei oameni care țin punga țărei în mînă pentru ca să influințeze și să corumpă și mai mult? La ce-și votează ei oare fonduri de dispozițiune?

Ungurii nu sînt superiori în nimica națiunilor cu cari locuiesc la un loc; și acest palat de spume mincinoase cu care au înșelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretențiuni ridicole. Kant numește ridicolul risipirea spontanee a unei așteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiant montes, nascitur ridicutus mus. Și cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedește că definițiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o națiune ce se află încă în evul mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o națiune mică la număr și fantastică în aspirațiuni căreia o apucătură politică i-a dat neînțelepțește supremația asupra unor națiuni tot așa de mari la număr și în nimica mai înapoiate. Ficțiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie și trebuie risipită această valoare nominală, care uimește și care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la punctul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru cînd a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bunomia de a crede cum că în legile și măsurele lor ne obligă creațiunile unor creieri turburi ungurești, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pre noi ne obligă pur și simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, și pentru noi el e personificarea națiunei române. Noi sîntem amici ai unității Austriei și tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deși legi pre cari nu ni le-am făcut noi înșine nu ne obligă.

Ele sînt făcute în flagrantă contradicțiune cu convingerea noastră, fără consimțămîntul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false și nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din rațiunea de mai sus, e o măsură pre care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e și mai sigur, pentru că nu punem pre un teren fals și recunoaștem legalitatea esistenței lor, cînd ele a priori prin abținerea noastră sînt nelegitimate în sine, în esență, și legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pre care noi trebuie s-o respectăm pînă cînd respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, - iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competinți de a ni dărui lucruri pre care domnul [le] dăruiește servului? Sîntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sînt acești reprezintanți din Dietă reprezintanți fideli ai națiunilor? Dar toată lumea știe că ungurii chiar în Ungaria proprie sînt în minoritate și că numai prin influințări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relațiune de domn și aservit, neci putem intra în tranzicțiuni cu oameni cari pentru noi nu sînt competinți neci de a da, neci de a lua ceva, decît doar prin puterea brută ce le-o pune la dispozițiune imperiul, nu însă prin esența dreptului. Puterea esecutivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea carea ni impune legi străine și căreia nu știm ce nume să-i dăm. Și apoi tranzacțiuni cu astfeli de oameni, cari în faptă n-au ei înșii nimica, a căror esistință e iluzorie, nu prezintă neci o garanție de durată, ba încă te compromiți pactînd cu ei asupra unor lucuri cari nu sînt ale lor. Atitudinea națiunei române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcționa. Funcțiunea lui e în el, în destinațiunea lui, și numai o împregiurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea și noi românii. Drepturile și legile ce au de-a ne guverna pre noi ni-s imanente nouă, căci sînt imanente trebuințelor noastre, vieței noastre, noi nu avem a le cere decît de la noi înșine. Aceea cum că ni se oprește esercițiul lor nu schimbă nimica din ființă.

Să cercetăm mai de aproape rațiunea semnăturei și dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decît sigiliul pre o sentință, care nu oprește ca sentința să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului și al sancțiuneai și dacă acestora amîndouă li e permis de a fi în contradicțiune cu voințele, singure valabile, ale popoarelor ca atari. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul și legislațiunea purced de la el, el și le crează cînd și cum i trebuiesc, astfel încît, într-o normală stare de lucruri, sancțiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancțiunate. Vom proba că e așa. Pentru ca un lucru să esiste trebuie să se întrunească mai multe condițiuni. Astfel, legea rezultă din trebuința poporului, din voința lui și din legiuire liberă, neintimidată, a acelei voințe. Este sancțiunea, acuma, o condițiune de esistență a unei legi ori nu? După noi, nu – cel puțin putem constata că legal poate rezista poporul voinței domnitorului, domnitorul voinței poporului, ba. Va să zică, sancțiunea nu e condițiunea de esistență a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancțiunea e un simbol, precum domnitoriul însuși e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din națiuni, vîrful întîmplărilor istorice, titlul ce se pune pre o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancțiunea are un înțeles grav, căci ea sînțește și dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalității naționale, înădușirea unuia prin cellalt, și individele din popoare, deși nu recunosc în conștiința lor acele legi, deși nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea “asupră-le fără ei”, totuși prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sînt obligați cu corpul, deși nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăși ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai esistă. Ideea asta însă pînă azi a fost o credință, o religiune, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuințele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deși fiecare în concentrațiunea sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religiune poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprie. Astfeli federațiunea garantează pre de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pre de alta e gagiul cel mai sigur al unității Austriei. Repetăm că simbolul nu-și poate disprețui ideea ce o conține, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort și fără înțeles. Simbolul nu ne poate obliga decît pînă cînd ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu și prevederea celor mari ca să nu ni devină odioasă. Ideea – pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decît un abuz cu credințele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere esistența unei Ungari[e] cum este ea astăzi. Ungaria cum este nu e condițiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura rațiune care are respectul nostru și care ne obligă. Legi, măsure, anexări siluite: astea toate, deși nu le putem respinge cu brațul, noi nu le recunoaștem, și la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata și dintre cei dintîi. Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voința noastră chiar și noi nu trebuie decît să anunțăm puterea ce se întîmplă a fi esecutivă că le vom esersa. Dacă acea putere se va simți dispusă de a avea o altă voință decît cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă neci nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituțiunal guvernului nu-i e permis de a avea o voință proprie și neci trebuie să fie altăceva decît brațul legilor ce ni le facem noi înșine. Așa trebuia făcut cînd cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arete o cauză și o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvînd însă comitetul Adunărei fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor și comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu știrea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-și dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decît o iluziune. Adunarea de la Miercurea și comitetul ei putea să lucreze pînă azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, pînă ce legislațiunea nu va fi pusă în mîinile tuturor popoarelor ca atari pînă atuncea sancțiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă și neprimibilă; cum sigiliul pus pre o sentință nu constituie dreptatea ori revocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze națiunilor. Rolul care rămîne pre sama tronului e încă foarte mare. El e stînca neclintită și neinfluințată a dreptății, personificarea fiecăreia din națiunile ce privesc cu mîndrie la el. De aceea, regele Belgiului e așa de iubit, căci poporul e în el și el e în popor! Trebuie ca domn și popor să se identifice; cel întîi să fie espresiunea celui din urmă, astfel ca voințele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susținerei în niște drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decît egala îndreptățire a tuturor, măsure brute nu-și au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică și sîngeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuși în armată proporțiunea germanilor și maghiarilor față cu slavii și românii e cea de “2:8”. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate că timul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pre cînd ieri încă era numai o masă. Și să nu se uite că inteligința tuturor popoarelor din Austria e eminamente națiunalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră cîtuși de puțin ce acea a ungurilor. Pentru că sîntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pre acești oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepțiunale, cu torturele lor ca în evul mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate. Ei nu sînt competinți ca să nu dea nimica; și, de ne-ar da, e dătoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanța adevărată: “la tron!”

Toate națiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, și cînd vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare și secular ce se numește: Istoria Austriei!

În reconstrucția Austriei trebuie ca sanțiunea popoarelor ca atari să premeargă sancțiunea suveranului.

Toate popoarele sînt setoase de viață proprie, și numai din egala îndreptățire a tuturor se va naște ecuilibrul. Atunci numele “Austria” va fi sinonim cu “pacea”.

22 și 29 aprilie 1870