Epigonii

Inapoi la Sumar

Cānd privesc zilele de-aur a scripturelor romāne,
Ma cufund ca īntr-o mare de visari dulci si senine
Si īn jur parca-mi colinda dulci si māndre primaveri,
Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori īn frunte, verzi dumbravi cu filomele,
Cu izvoare-ale gāndirii si cu rāuri de cāntari.

Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere,
Chichindeal gura de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea īntoarsa, Daniil cel trist si mic,
Vacarescu cāntānd dulce a iubirii pimavara,
Cantemir croind la planuri de cutite si pahara,
Beldiman vestind īn stihuri pe razboiul inimic.

Lira de argint, Sihleanu -- Doinici cuib de-ntelepciune,
Care, cum rar se īntāmpla, ca sa mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomata?
S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale neturnata.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb.

Eliad zicea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sānte, profetiilor amare,
Adevar scaldat īn mite, sfinx patrunsa de-nteles;
Munte cu capul de piatra de furtune detunata,
Sta si azi īn fata lumii o enigma nesplicata
Si vegheaz-o stānca arsa dintre nouri de eres.

Bolliac cānta iobagul s-a lui lanturi de arama;
L-ale tarii flamuri negre Cīrlova ostirea cheama,
Īn prezent vrajeste umbre dintr-al secolilor plan;
Si ca Byron, treaz de vāntul cel salbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sānta candel-a sperarii,
Descifrānd eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lintoliu zace lebada murinda,
Zace palida vergina cu lungi gene, voce blānda --
Viata-i fu o primavara, moartea-o parere de rau;
Iar poetul ei cel tānar o privea cu īmbatare,
Si din lira curgeau note si din ochi lacrimi amare
Si astfel Bolintineanu īncepu cāntecul sau.

Muresean scutura lantul cu-a lui voce ruginita,
Rumpe coarde de arama cu o māna amortita,
Cheama piatra sa īnvie ca si miticul poet,
Smulge muntilor durerea, brazilor destinul spune
Si bogat īn saracia-i ca un astru el apune,
Preot desteptarii noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrāne,
Caci pe mucedele pagini stau domniile romāne,
Scrise de māna cea veche a-nvatatilor mireni;
Moaie pana īn culoarea unor vremi de mult trecute,
Zugraveste din nou iarasi pānzele posomorāte,
Ce-aratau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

S-acel rege-al poeziei, vecinic tānar si ferice,
Ce din frunze īti doineste, ce cu fluierul īti zice,
Ce cu basmul povesteste -- veselul Alecsandri,
Ce-nsirānd margaritare pe a stelei blonda raza,
Acum secolii strabate, o minune luminoasa,
Acum rāde printre lacrimi cānd o cānta pe Dridri.

Sau visānd o umbra dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca doua basme mistice, adānce, dalbe,
Cu zāmbirea de vergina, cu glas blānd, duios īncet,
El īi pune pe-a ei frunte māndru diadem de stele,
O aseaza-n tron de aur sa domneasca lumi rebele
Si iubind-o fara margini, scrie: "visul de poet".

Sau visānd cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adānce si a stāncelor carunte,
Visul selbelor batrāne de pe umerii de deal,
El desteapta-n sānul nostru dorul tarii cei strabune,
El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.

................................................................................

Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrāne, urāte,
Masti rāzānde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
Īn noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati īn scrisul vostru, noi nu credem īn nimic!

Si de-aceea spusa voastra era sānta si frumoasa,
Caci de minti era gāndita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere īnca, desi vpi sunteti batrāni.
S-a īntors masina lumii cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;
Noi īn noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!

Voi, pierduti īn gānduri sānte, convorbeati cu idealuri;
Noi cārpim cerul cu stele, noi mānjim marea cu valuri,
Caci al nostru-i sur si rece -- marea noastra e īnghet.
Voi urmati cu rapejune cugetarile regine,
Cānd plutim pe aripi sānte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéti.

Cu-a ei candela de aur palida īntelepciune,
Cu zāmbirea ei regala, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vietii voastre drum de roze semanat.
Sufletul vostru: un īnger, inima voastra: o lira,
Ce la vāntul cald ce-o misca, cāntari molcome respira;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutatoare ce nimica nu viseaza,
Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza,
Privim reci la lumea asta -- va numim vizionari.
O conventie e totul; ce-i azi drept, māne-i minciuna;
Ati luptat lupta desearta, ati vānat tinta nebuna,
Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar.

"Moarte succede vietii, viata succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte;
Oamenii din toate cele fac icoana si simbol;
Numesc sunt, frumos si bine ce nimic nu īnsemneaza,
Īmpartesc a lor gāndire pe sisteme numeroase
Si pun haine de imagini pe cadravul trist si gol.

Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncālcita,
Ce mai mult o īncifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Īnger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarāna cea grea.

Ramāneti dara cu bine, sfinte firi vizionare,
Ce faceati valul sa cānte, ce puneati steaua sa zboare,
Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi īn noi, māni īn ruina,
Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina --
Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dānsa suntem noi.


*
Selectie de: Nicoleta Toma, 14 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania