Inger si demon

Inapoi la Sumar

 Noaptea 'n Doma întristata, prin lumini îngalbenite
A facliilor de ceara, care ard lânga altare -
Pe când bolta 'n fundul Domei sta întunecoasa, mare
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lânga arcul în parete
Genunchiata sta pe trepte o copila, ca un înger,
Pe-a altarului icoana in de raze rosii frângeri
Palida si mohorâta maica Domnului se vede.

O faclie e infipta într-un stâlp de piatra sura,
Lucii picaturi de smoala la pamânt cad sfârâind
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind,
S-a copilei rugaciune tainic un soptit murmura.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce marmurita,
Într-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza,
Ochii cufundati în capu-i, fruntea trista si-ncretita.

Si barbia lui s-apasa pe al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei ros-alb
Blând o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.

Ea un înger, ce se roaga - El un demon, ce viseaza;
Ea o inima de aur - El un suflet aposat;
El în umbra lui fatala sta-ndaratnic razimat -
La picioarele Madonei trista, sfânta Ea vegheaza.

Pe un mur înalt si rece de o marmura curata
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrânge ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenunchiata.

Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu mâinile de ceara,
Val - o negura diafanta mestecata-n stele, clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire -

Ce-ti lipseste sa fii înger? aripi lungi si constelate?
Dar ce vad? Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurânde,
Doua aripe de umbra catra ceruri ridicate.

O nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de paza,
Lânga marmura cea alba vad fiinta-i aeriana,
Peste viata-i inocenta viata lui cea sfânta plana,
Lânga dânsa el se roaga, lânga ea îngenuchiaza.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însa aripele-i albe lume-a le vedea nu poate;
Muri sfinti de-a omenirii rugaciuni îndelungate
Vad aripele-i diafane si de dânsele dau veste.

Te iubesc! Era sa strige demonul în a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinaciune el genunchi-si încovoaie
Si asculta, dus din lume, a ei dulci si timizi soapte.

..............................................................................

Ea? -- O fiica e de rege blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie, --
El - rascoala în popoare a distrugerii scânteie
Si în inimi pustiite seamana gândiri rebele.

Desparititi de-a vietii valuri, între el si între dânsa -
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor;
Uneori - desi arate - se-ntâlnesc si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa.

Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi,
Cu adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi,
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc - si ce departe sunt deodata amândoi!

A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta mica.

Dar nu - mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima-i în pieptu-i, mâna ei trase-ndarat.
În a sufletului taina ea iubea. Clar si încet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.

Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete.
Ce puternic e! gândi ea cu-amoroasa dulce spaima,
El prezentul ei rascoala cu-a gândirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.

El ades suit pe-o piatra cu turbare se 'nfasoara
În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.

....................................................................

Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfârâind în aer bolnav - nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra odihnii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astazi toate-s îndreptate
Contra inimei murinde -- sufletul vor sa-i sugrume!

A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? -- Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marele-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele, caror nu te poti opune,

C-opunându-te la ele tu viata-ti risipesti -
Si când mori, sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud, nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.

Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa:
Cum a intrat el in viata! Cat amor de drept si bine,
Câta sincera fratie adusese el cu sine!
Si rasplata? -- Amarârea, care sufletu-i apasa.

Dar prin negurile negre, care ochii ai acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri
Ea-i saruta; de pe dânsii negurile se descopar -

Este Ea - Cu-o multumire adânca, ne mai simtita,
El în ochii ei se uita. Mândra-i de înduiosere,
Ceasul ultim a împaca toata viata-i de durere.
Ah! sopteste el pe moarte, cine esti ghicesc, iubita.

Am voit viata-ntreaga sa pot rascula poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis -
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pe un înger, sa ma-mpace, si-mpacarea - e amorul.


*
Selectie de: Catalina Burga, 10 ani
Scoala Nr. 10, Focsani, Romania