Testamentul lui Ioan Otetelișanu

Inapoi la Sumar

Otetelișenii sînt cunoscuți ca patrioți ai Țării Românești și de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrîn averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurînd un Otetelișanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipărește repertoriul său, nepretențios și cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelișanu. Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelișanu, reprezentînd o rentă de 150 pînă la 200 de mii de lei noi, rămîne după testament la dispoziția soției sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora – zice testamentul – li se va da învățătura și creșterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenții și fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza și va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decît de două sute de galbeni.

D-nii Ioan Cîmpineanu și Ioan Kalinder sînt numiți prin testament administratorii bunurilor lui Otetelișanu. Ei vor stabili programul de studii al institutului, repartiția veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administrație și să mănție unitatea de direcție a fondațiunei Otetelișanului. În acest bărbat recunoaștem generația trecută a Țărei Românești; binevoitoarea, patriotica generație care forma floarea Țărei Românești înainte de 1848. De la anul acesta începînd, românii au pierdut simțul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoșilor, instituții nepotrivite cu trebuințele modeste ale țăranului dunărean au înăbușit frumoasele și spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr românești, ale unui naționalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradițiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufletești și materiale a poporului românesc, oameni mai vechi s-au dat uitării, încît abia se mai auzea de ei, și că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmași nedemni prin tristul și ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament. Fie-i țărîna ușoară și amintirea neuitată!

16 iunie 1876