Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

PARTEA A DOUA

XIV

Dimpotrivă, m-a stăpînit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa cînd am ieșit din casă. Orașul, sub soarele unei dimineți de august, parcă sărbătorea și el ceva. Era o proiecție a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigaș într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărît să se culce și să nu se mai scoale. Poate amînă totul pentru o zi mohorîtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanță, sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al orașului... Există în noi ceva autonom și mai puternic decît natura și locurile, de pildă am putea muri rîzînd, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare și, dimpotrivă, la nașterea copilului nostru să ne simțim doborîți de o tristețe de moarte. Mama de pildă, în chinurile facerii și chiar pîndită de primejdie, a pufnit-o rîsul, cică nu vroiam să viu pe lume decît cu mîna la tîmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios și mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit: "Ce faci, bă, a strigat medicul cu un astfel de glas încît mama a încetat pentru o clipă urletele și a pufnit-o rîsul, vrei să ne arăți că o să ajungi general, a continuat acela, ia mîna de la tîmplă", și m-a ciupit din nou, bineînțeles atît de tare încît mi-a pierit cheful s-o mai scot și am ieșit pe lume precum toți copiii... Mai curios era de unde știuse ginecologul, văzîndu-mi doar vîrful capului, că sînt băiat și nu fată...
Nu era o proiecție, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeași descoperire care îi încînta: orașul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, pașii pe trotuare sunau învăluiți parcă în vată, acoperișurile păreau aeriene, ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te privesc și clipesc, uriași ochi ai orașului care trăia ca un singur tot însușindu-și și topind în corpul său toate casele, piețile și bulevardele, împreună cu noi, cei vii. Gîngăniile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt și viu, răcoros și vesel: orașul nostru e așezat între dealuri înalte și împădurite care ne aduceau vara curenții de aer proaspăt, iarna zăpezi liniștite, ferite de crivățul de dincolo de lanțul Carpaților.
Îi găsii pe soții Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetau în rucsac fripturi, tacîmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care le aducea un cozonac rumen, auriu, care stîrni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm își găsi un pretext ca să se exprime (era entuziasmată dinainte). "Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea, c'est de tres beau cozonac, o dădu ea pe franțuzește, apoi imediat pe rusește, crasivaia, davai, nu știu cum și de îndată începu să cînte, tibiaaa..." (aveam să-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un laitmotiv al vieții ei care apărea cînd te așteptai mai puțin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracii însemna...). Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, cînd ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mult mai accentuată ca în alte dăți, aș putea să spun hiperumanistă...
Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, deținătoare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoțită de mai mulți "spasiba, Tasia, ocin spasiba", ai Matildei, Petrică se înhăma cu rucsacul, Matilda își luă pe braț o haină scurtă de vînt, din gabardină albicioasă, si pornirăm... Numai eu eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă stăpînea. Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea soțului, cu care proiecta excursii și nu înțelegeam ce mai căutam eu acolo. Totuși ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică față de mine: mă privea fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau și ele parcă în jos, ai fi zis că dacă mai continua așa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca și cînd ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cît mai am pînă termin, cum e acum o școală militară (vroia să spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcînd întortocheatele poteci ale dealului. "Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc și eu rucsacul." Mi-l dădu și o luă vădit înainte. Tot atît de vădit, Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă: "Poartă-te frumos cu el, îmi șopti, ține foarte mult la tine". Furios și drept răspuns trăsei o înjurătură grosolană la adresa ținutului lui Petrică la mine. "N-am nici o încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care bineînțeles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atît mai rău pentru el și pentru tine. Eu o să stau puțin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim și am să plec." "Te porți ca un copil, zise, e bine așa, îți spun eu că e bine, ai răbdare..." Petrică ne așteptă ca să ne arate o veveriță. Surîdea cu gura pînă la urechi. Matilda îl luă de braț și Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atît de tare se lipi și se făcu parcă mai mic lîngă umărul ei, deși era mai înalt. Pe urmă, după lungi minute se opriră să mă aștepte, tot la braț, dar de astă dată Petrică se desprinse și rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări îndepărtate, acel stupid olareti al excursioniștilor, rîsete gîlgîitoare de fete de pe alte poteci. "Să nu fii supărat pe mine, îmi șopti Petrică, știu că Matilda te iubește, știu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis și unde îmi
faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... Și Eminescu era minor pînă nu și-a dat măsura... Erai furios, te-am înțeles și aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunoști pe Matilda, deși ți-am povestit destule despre ea...''
Și cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie și mă îmblînzii. În același timp vedeam că figura lui nu mai era hiperumanistă, ca pînă atunci, ci doar umanistă. "Noi ne despărțim, reluă el văzînd că tac. Nu te lua după liniștea aparentă dintre mine și Matilda, o să ne despărțim, dar... dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă privește. Îți spun eu: nu vă potriviți, ea are cinci ani mai mult decît tine și e o fire... În fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi..." încheie el cu această prevestire obscură, pe care n-o luai în seamă... "Petrică, îi răspunsei, te rog să mă scuzi, țin la tine tot atît de mult ca și tine și sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situații, că o să rămînem prieteni...'"
El nu zise nimic auzind această declarație și în tăcerea care se lăsă ne așteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o lua încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi. "Ți-a spus?", mă întrebă ea. "Da, mi-a spus", răspunsei și tăcui. "Și ce ți-a mai spus?", insistă. ..Atît, că o să vă despărțiți, că să nu mă iau după liniștea aparentă dintre voi." "Da, așa este'", și tăcu și ea devenind gînditoare.
Și după acest repetat dialog cu unul și cu celălalt, urcarăm apoi împreună și curînd ne oprirăm în vîrful dealului. Era foarte frumos. Vîntul spulbera rochia și părul Matildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, cum se întîmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, cînd bolta uriașă a cerului, norii din zare, pădurile pline de măreție micșorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest chip nu se spală de o gîndire meschină, de un sentiment mărunt sau trivial. Matilda, trebuie să spun, era răpitoare, abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în schimb, o ignora de astă dată.. Credeam că o să-l văd în sfîrșit ridicînd fruntea spre cer, ca odinioară... Nu, stătea cu ea plecată, dar n-aș fi putut spune că reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din afara lui, totuși prezent, apropiat.
Ne plimbarăm cîtva timp pe coama dealului, tăcuți toți trei, apoi Petrică spuse că trebuie să coborîm puțin și să găsim o poiană unde să putem mînca, aici vîntul... Și găsirăm o poiană liniștită, în care printre brazii care o înconjurau se găseau și mesteceni înalți, cu coaja lor albă, te întrebai cum de crescuseră pe-aici acești arbori de cîmpie... Încetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea masa și scotea din rucsac pui fripți, mujdei de usturoi, ouă fierte, cozonacul și sticlele cu vin și cu apă, privirea mea se deschise în sfîrșit îndrăzneață și se holbă la chipul Matildei. Ea nu mă văzu la început, se uita flămîndă în jur, și cu toată puterea sufletului meu încercai s-o resping, s-o văd așa cum e, fiindcă trăind cu Nineta și Căprioara, și nu numai de la ele, ci prin simpla postură în care ne pune eșecul, învățasem că adevăratul chip al femeii nu apare cînd sîntem îndrăgostiți, ci, ca în basme, de astă dată în sens invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil, zace o tînără și răpitoare prințesă, ci într-o prințesă divină în frumusețea ei zace o cotoroanță urîtă și respingătoare. Că Matilda putea fi o cotoroanță îmi sugerase încă de la început Petrică, firește prin optica lui bizară, chiar și prin ceea ce omisese să-mi povestească, fuga lui alături de taică-său, vîrîtul lui în dulap, deci o anumită groază de ea, apoi generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui pentru ordine și mai ales pentru cărțile care îi dispăreau din bibliotecă și i se întorceau ferfenițite sau nu se mai întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să îngrozească pe cineva? Vedeam cu uimire că puritatea de care vorbea ea (și care mi se păruse ridicolă) exista cu adevărat pe chipul și în privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era frumos fizic, așa cum era al Căprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă fruntea și nasul ei erau cam mici, nu într-o proporție prea favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz și el mare și cam prea rotund, iar rădăcina nasului, separată de rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună? Țîșnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care hipnotiza. Putea o cotoroanță ascunsă să schimbe toate acestea? Nu într-o babă, firește, dar în ceva hidos, am văzut femei care, deși tinere și deloc urîte, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu știu ce este tandrețea...
Tot uitîndu-mă la ea, deodată privirile noastre se întîlniră și nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana și brazii și bolta cerului parcă se clătinară și, dacă n-aș fi întors, cu un efort de voință, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat totul cu mine. "Domnul Petrini e, ca întotdeauna, foarte supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse deloc, să bem cîte-o țuică, poate îi trece."
Și Petrică turnă și băurăm. O foame animalică, dar nu știu dacă tot atît de curată ca a animalelor, ne cuprinse, înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. În mod curios simțeam, adică mă uitam la puiul fript din mînă și gîndeam: îl mănînc. Și gîndul acesta rupse tăcerea: "Ei bine, Petrică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, cînd trebuie să răspundem la întrebarea pe care și-a pus-o încă demult un mare filosof bulgar: mîncăm ca să trăim, sau trăim ca să mîncăm?" ...Nu cunosc, zise el parcă mîrîind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el și bulgar, care să-și pună o astfel de întrebare cretină." Pleosc! vorba Matildei, s-a tîmpit Petrică, gîndii și rămăsei multă vreme chiar gînditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecînd acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc... "Petrică, ai uitat că sînt bine pregătit în filozofie, l-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ți mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?"... "Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este?" mîrîi el din nou, aruncînd un os în iarbă. Formidabil! Mă așteptasem să mă insulte din nou, cînd colo el chiar lua lucrurile în serios. "Ceea ce ți se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Și totuși te trezești că nu mai este." Da, iată, era mai rău decît o insultă, o lovitură bine dată. Am înțeles: vroia să ne maculeze, pe Matilda și pe mine, chiar în pragul idilei, și să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunoștință că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care ținea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totuși mă prinsese dezarmat, puțin tot crezusem. În astfel de situații femeile țin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile și te îndeamnă și pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, și nu-l poți lovi pe fostul soț sau fostul iubit. Și Petrică ar fi avut aceeași stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iată unde mă adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situație ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze și să mă ridic imediat și să plec, dar bineînțeles că n-o făcui. Petrică reluă: "Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lîngă filozoful ceh Ian Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbește despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcînd peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, știe că e o forță și o folosește cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o desvăluie, viața sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scoțînd din buzunarul vindiacului un plic pe care îl puse alături, se șterse pe mîini cu un șervețel și deschise o scrisoare în care de departe recunoscui propriul meu scris: «...În chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net...» Omul de jos, rînji Petrică, vorbește franceza... Și continuă: ...<altfel aluneci fatal într-o istorie în care cîștigă totdeauna cel care are mai multă răbdare, ale cărui sentimente pot suferi o puternică reviviere, care îți pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine și îți pot strecura teama că săvîrșești o eroare părăsindu-l...> După cum se vede, comentă Petrică, tînărul, deși are abia douăzeci și doi de ani, are experiența despărțirilor, precum și a duratei și eroziunii sentimentelor supuse răbdării celuilalt fiindcă el nu urmărește decît un scop, dar, imprudent, sigur de sine, își desvăluie involuntar ceea ce vrea să ascundă, puțina adîncime a propriilor lui sentimente, căci iată ce scrie mai departe: ...«Or, eu, Matilda,... (și aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te iubesc atît de mult încît...) trebuie să-ți mărturisesc temerea că răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între adorație față de tine și firele care îl atrag cu putere misterioasă înapoi lîngă tatăl său, vor fi mai puternice decît noi doi...» .Se exprimă eufemistic, comentă iar Petrică, în loc să spună că n-are răbdare să aștepte, o implică și pe ea amenințînd-o ca pe-o elevă de liceu... Și încă aici stilul e reținut, dar în altă parte originea lui roturieră iese la iveală cu violență, prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai citez și altele..."
Și se opri și vîrî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document prețios pentru el (în ce sens mai era prețios, după ce îl utilizase, nu înțelegeam), încheie adică cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos! Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în buzunar și, după ce mă anesteziase pe drum cu mărturisirea că se va despărți de Matilda, părăsise starea lui umanistă și mă lovise cu atîta abilitate încît rămăsei atît de uluit și în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic. Aș fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de funcționari, cu o înaltă concepție morală despre lume, mai nobilă decît aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?... Da, aș fi putut să-l întreb încotro și în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situație socială la fel de modestă ca și a mea. Atunci ce? Și deodată avui revelația: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mîna încă de la început... Pentru asta deci vroiam eu să trec peste cadavre... Ce nemernic! Înseamnă că el însuși se gîndise la asta împreună cu taică-său și renunțase tocmai la timp cînd ea le rîsese în nas! Și acum îmi atribuia mie același gînd.
"Bine, zise Matilda jovială, văd că ați terminat înalta voastră discuție despre filozofii bulgari și cehi, Stancio Stancev și Ian Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ți insinuările, și tu, Victor, cere-ți scuze că ai vrut să-l umilești primul prin cuvintele pe care i le-ai spus și să bem împreună un pahar de vin. Măi creștinilor, continuă ea văzînd că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanță au? E curios cum abia după mulți ani roșim că n-am rîs cînd trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creștinilor! așa se exprimase Matilda, adică mă punea pe același picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem "creștin". Și ne lua de sus, ironizîndu-ne pentru calitatea discuției noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plîngem și să ne îmbrățișăm: Victor Petro-vici, să exclame el cu glas gîtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborît, Piotr Nicolaevici, să-i răspund și eu strangulat de emoție, o iubim, o iubim amîndoi, să fim mîndri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie să facem, să fim demni de ea și să-i sărutăm piciorușele...
Brusc, mă ridicai... "Mă scuzați, doamnă, spusei eu rece, trebuie să plec." În aceeași clipă se ridică și el: "Nu, zise, te rog să rămîi, Matilda are să-ți spună ceva, plec eu, ne vedem acasă... Nu în mijlocul naturii superbe se discută astfel de chestiuni, continuăm între patru pereți, e mai potrivit, acolo se varsă toate murdăriile."
Și dădu să plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că intriga în care căzusem era atît de... Aveam să murim toți trei. "Știți ce spune Fortinbras, adăugă ei rînjind: ridicați de aici leșurile, care pe cîmpul de luptă sînt firești, aici vederea lor e sinistră." "Venim și noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, apoi mie, cu humor: n-o să mă lași singură prin pădure... Tu ești vinovat, continuă ea după ce pașii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, știi cît e de susceptibil. I s-a părut că îți bați joc de el și în fața mea n-a putut să suporte..." "Aha, zic, și atunci și-a pregătit scrisoarea de-acasă, știa că o să-l jignesc, și atunci ce și-a fi zis: ia să iau eu cu mine documentul..." "Bineînțeles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine... Ce te miri?" "Și atunci de ce mi-ai spus că ține la mine?" "Fiindcă ține! Ce, nu poți să concepi?" "Nu, e o prostie să crezi și să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărțirea sa cu alții, adică cu femeia care îl lasă și cu iubitul ei. Despărțirea se suportă, dacă nu, du-te și te spînzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relația cu tine un caz universal, povestindu-mi mie ce blestem ești tu pe capul lui și cum ar face să scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată mulțumit și echilibrat, eu iau drept bună și definitivă această schimbare (nu mi-aș fi permis să-ți scriu dacă n-aș fi crezut sincer că ruptura era reală) și apoi deodată se răzgîndește, se întoarce acasă și..." "Potolește-te, mă întrerupse Matilda. Îți repet, scrisorile tale l-au tulburat..." "Da?! strigai. Dacă erai convinsă de acest lucru și nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?"' "Nu eram convinsă, m-am lăsat influențată de torentul furiei tale... Îmi plăceau, cum să le rup?!"
Rămăsei posomorît, deși inima îmi bătea. Mă așezai alături. Aș fi vrut s-o îmbrățișez, dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu un țăran nestăpînit, care sărută "cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sărut? Și gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă și îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amîndoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur și o dorință inexorabilă de a fi în ființa ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum în brațe o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua mințile. Începui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzația că ea se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deși uimit nu era... "Ei, ei, ei!" Și se zbătu, rămînînd totuși întinsă, înțelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia și că voința ci de a se împotrivi era totală; nici nu se gîndise măcar. Ridică brațele relaxîndu-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta și ciocanul, n-aș fi reușit în cele din urmă decît să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorința neistovită, dar neputincioasă, de a mă afla în posesia bogăției ei ascunse. Trebuia găsit "pergamentul", descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în fața mea și cutia și codul și gîfîind exasperat îi șoptii: "Te omor". "Ei și?" răspunse ea și izbucni într-un hohot de rîs care, în cascadele lui, duse cu sine și vraja care mă stăpînea. Gîndii, și îmi văzui parcă și cu o mare claritate gîndul: "O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă." Și mă liniștii.
Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simțind în preajmă doar pădurea. Da, era și ea alături, dar mă aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sînt aproape... Înapoi. Înapoi mult, spre gradul zero al întîlnirii noastre... care nu mă mai interesa, îi spusei: "Din clipa aceasta te dau uitării...'" Ea se indignă: "Dar e firesc!!!! Cine sîntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie să aflăm totul, dar totul... "Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sînt amator", și izbucnii la rîndul meu în rîs, satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea își continua șoaptele. Că în fața acestui cer minunat... două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconștiente, și nu ajung la fel de pure ca și el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor cu acest drept și cu acest ars, vorbea aiurea, ca și cînd un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost înainte și nu și-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic... Da, vedeam și eu cerul și mă simțeam la fel de curat ca și albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică... "Petrică", îi șoptii Matildei, dar ea nu se ridică și nu tresări... "Da, zise, fără nici o sugestie, știam că n-a plecat..." Dar sugestia mi se transmise totuși: vezi? îți dai seama? atîta timp cît există Petrică...
Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poienei și deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimitoare, începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vîrful lui și de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă și se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorîndu-mă. Copacul se clătină cu el ca bătut de vînt, fiindcă animalul care se cățărase în el se ținea pur și simplu de vîrful lui, acolo ajunsese. "Nu te mira", îmi șopti Matilda. Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de iute cum se urcase, și cînd ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-și rupă picioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam să înțeleg mai tîrziu, prins de spaimă, semnificația fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, și aveam să gîndesc atunci că noi trei, eu, Matilda și el, protagoniști ai unei tragedii, trebuie să murim... Acum însă nu avui decît o tresărire buimăcită, străin, cum mă simțeam, părăsind-o pe Matilda.) Se ridică imediat și dispăru la vale în fugă, făcînd să-i trosnească sub pași crăcile uscate... "Ce e cu el?" o întrebai pe Matilda. Îmi stăruia în auz urletul, ceva de coșmar, urlet de cîine, dar și de berbec care îți apare în vis și behăie la tine apropiat, insistent, în față, cu amenințări de iad, ale cărui porți se deschiseseră și dracul era acum lîngă tine, dracul în care nu crezi, vîrît într-un berbec. Mă înfiorai: Ce era cu Petrică? Nu cumva înnebunise? Mă uitai la Matilda. Ea era liniștită. Începuse să vîre în rucsac tacîmurile și farfuriile și sticla de vin de care nu ne atinsesem...
Coborîrăm în oraș în tăcere. Soarele cobora și el cu noi, îl vedeam cum cu fiecare pas se mișca pe deasupra vîrfurilor pădurii de brazi. Nici nu știu cînd am coborît, sînt clipe cînd sufletul nostru mănîncă timpul fără să observăm: în fața mea vedeam spinarea și pulpele Matildei, ca o părere, și abia în amintire mi-a apărut chipul ei: și-a întors de cîteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întîlnit, ceea ce îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar să observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns. Nici măcar nu gîndeam că o dădeam uitării, ci o dădeam pur și simplu, fără să simt în ființa mea vreun regret. Îi vedeam de pildă rucsacul gol în mînă, care de fapt nu era chiar gol, și abia mai tîrziu, după ani, această coborîre mi-a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu acest rucsac, nu, i-l lăsasem să-l ducă ea, atît mi-era de străină...
 

XV

Clipe rare, de neuitat: nici nu știu cînd și unde ne-am despărțit și dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe minunate! Fără să știm ne cucerim în noi înșine un teritoriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în șir, cînd, după ce am fost înlănțuiți, căutăm în urmă, în momente de criză, libertatea pierdută. Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oraș, deși mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oraș! Credeți că e puțin lucru o plimbare? Urmăriți un om singur care se plimbă, de pildă pe mine. Întîi că... Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieșit să se plimbe, își va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai puternică decît ei... Sau plimbările în grup, cînd de cele mai deseori se povestește și se rîde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează plimbarea în libertate, fără gînduri și fără țintă și mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur... Cînd singura bucurie de care ești conștient constă în însuși faptul ca atare, că mergi, restul, că auzi, vezi și miroși, constituind doar, din cînd în cînd, o surpriză liniștită; vezi un om alunecînd și căzînd, surîzi sau chiar rîzi, cineva țipă, te întorci să vezi ce e, o boare de vînt îți aduce în nări miros de pîine caldă sau de ceva care se prăjește, ceapă în untdelemn sau jumări de porc, ți se face, pentru o clipă, foame... În noi înșine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda cînd am fost scoși din neant, acolo în pîntecul matern, și a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o știm, la maladie mortelle, de care vorbea danezul... gînd de oprire care nu e moarte, gînd intim acoperit zilnic de bătaia vulgară a ceasului genetic... E o stagnare, în timp ce electronii își continuă în noi viteza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest coșmar destinat ființei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios cenzurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? și cînd apare cum o putem reține?) și iată-ne liberi, descătușați... Îmi apărea neverosimilă violența pornirii mele împotriva lui Petrică... Cum de țîșnise din mine și mă ținuse înlănțuit atîtea luni? O iubeam pe Ma-tilda? Bineînțeles că nu, mi-era străină, dar altcineva de mine, un alt eu însumi îmi șoptise tot timpul că da. Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce rămîneam minute lungi în fața vitrinelor, a caselor frumoașe pe care mi se părea că nu le mai văzusem pînă atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare deși îmi erau necunoscute, în timp ce mă uitam la un cîine prost și fără stăpîn, care nu știa ce să facă, încotro s-o ia și de cine să se atașeze, oprindu-mă să mă uit la un copil tîmp și gălăgios care își chinuia niște părinți tineri, dar profund dezamăgiți de existență, atît de scîrbiți chiar încît li se părea inutil să-și corecteze odrasla, în timp ce mă întrebam întîlnind oameni foarte bătrîni dacă e bine să ajungi foarte bătrîn și ce-or fi gîndind ei de sfîrșitul lor foarte apropiat, asupra căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga gîndul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce întîlneam perechi înlănțuite prin parc, perechi tăcute, frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomenești, gîndeam, că această expresie oi fi avut-o și eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură, datorită căreia irupsesem în existența altora, vrusesem s-o dezagreg și să pun mîna pe femeie.
Soțul se urcase într-un copac și urlase. De ce ai făcut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu știu, mi-a răspuns. Trebuie să știi, am reluat. N-a fost o halucinație, a fost real. Ai fost violent! Și atunci s-a lăsat o tăcere și am gîndit împreună: așa este, ai făcut-o și să nu ne mai gîndim la asta! Ai fost împins de ei amîndoi, întîi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gînd al tău pe care ți l-a ghicit chiar din prima clipă cînd ai văzut-o pe stradă și soții nu s-au salutat între ei: ea ți-a surîs!... Alungă acel surîs!...
Era însă prea tîrziu, acel surîs, ca un grăunte biblic căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperiră și întoarseră pe dos acest cîntec al libertății mele... cînd am revenit, la o oră tîrzie, pe strada mea, am văzut-o pe Matilda plimbîndu-se prin fața casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că ființa aceea e în prada unei atît de mari nenorociri încît nu-i mai pasă de nimic și de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinși o clipă de un fior, și trec mai departe. M-a cuprins și pe mine un fior. Teritoriul pe care îl cîștigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adînc în ființa mea și de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvînt o luai înainte, deschisei ușa și îi făcui loc sa treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea tîrziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: arăta așa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie și cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceața veacurilor. "Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ți elibereze sufletul."
Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu știam că nu e al nenorocirii, în clipa cînd o văzusem plimbîndu-se parcă rătăcită prin fața casei mele: nu știa ce face, nu știa ce-avea să i se întîmple, cine poate să știe? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfârșită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gînd care îi apăruse, un sentiment chinuitor... Ca în vis și ca și cînd aș fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte încet, atins de o singurătate copleșitoare dar miraculoasă (fiindcă în același timp făcea și ea același lucru), singurătate în care întîrziam luptînd cu fiorul care creștea în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne îmbrățișarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: sîntem străini, ce urmează să se întîmple e în afara ființei noastre, o să ne prăbușim, e moartea care urmează, ceea ce ai și spus, că o să mă omori... Și ce-ai vrea să fie, gîndeam în timp ce ea se supunea fără să i se ceară, se întindea pe patul meu cu aceeași lentoare în mișcări cu care venise, ce altceva decît moarte... Și în clipa cînd dorința mea reprimată din pădure și care se născuse în mine din clipa cînd o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate furioasă, Matilda scoase un țipăt de spaimă, ca și cînd ar fi fost violată...
Acest țipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în șir în viața mea cu ea și adesea avea să se repete, sau mai bine zis avea să treacă cu timpul în fruntea dușmanilor cu care lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, dușmani, bizari din interiorul ființei ei și care îi chinuiau puternica ei forță vitală. În acele ore însă uitase de ei, îi biruise și venise la mine. Și numai o clipă violența mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului și la lumina lui îi văzuse foind și țipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel țipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Și aveam să trăiesc cu această amintire, tot așa, ani în șir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate...
Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, ținînd-o în brațe pe Matilda, și nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, așa cum spusesem în pădure, și dacă furia mea s-a topit. "Bineînțeles, i-am răspuns jubilînd în teritoriul meu cucerit și în care mă întorceam stăpîn, bineînțeles, te iubesc și nu te-am dat o clipă uitării..."
Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate aș zice diabolică la divorțul pe care tot ea îl intentă, nu fără întîrziere, tot sperînd că el va fi de acord și despărțirea va dura doar o lună. Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului 48...



<Pagina anterioara                                                                                                                                                       Pagina urmatoare>