Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A CINCEA

XIX

Protectorul meu de la sfat, Istrate, mă reţinu într-o dimineaţă şi mă "detaşă" la altă muncă. "Alege-ţi, zise, un om din echipă, pe cine vrei dumneata, şi luaţi-vă în primire sarcina." Ce fel de sarcină? Să dăm cu var, adică să facem un brîu de var la toţi arborii oraşului. Chestie de igienă sau de estetică? Şi una şi alta, ceea ce e necesar e şi estetic. "Pe Vintilă!" zisei. "Auzi, Vintilă! zise Istrate. Eşti de acord?" Mare democrat şi ăsta, el nu dădea ordine, cerea acordul salariatului. "Sînt de acord, dom' şef", zise Vintilă parcă i-ar fi părut rău că trebuia să părăsească echipa. Şi mie parcă îmi părea rău fiindcă mă temeam că, lipsit de oamenii lui, care îi incitau verva, adică de Bacaloglu şi grasul Calistrat, dar şi de strelitul Pantelimonescu (famenul avea acest nume bizar), Vintilă se va plictisi, şi eu cu el. Dar, gîndii, nimeni nu ne putea împiedica să-i găsim, în jurul orelor prînzului, adunaţi la bufetul "Tîmpa".
Luarăm cu noi din aceeaşi magazie un sac cu var, două găleţi şi bidinele (sacul, bineînţeles, Vintilă, şi eu cele două găleţi şi bidinelele) şi pornirăm. "Faceţi întîi centrul, ne spusese Istrate, pe urmă, treptat, restul oraşului. Da' vedeţi să nu vă apuce iarna!" Nici vorbă, oraşul nu era mic, dar nu toate străzile şi bulevardele aveau arbori. "Dom' profesor, zise Vintilă, aţi auzit, să nu ne-apuce iarna! Dar toamna poate să ne apuce! Pentru mine n-are nici o importanţă, dar pentru dumneavoastră... mai bună munca asta de feşteleală a copacilor decît să trageţi toxic pe nas... Este, dom' profesor? E mai curat!" Aşa că s-o luăm mai încet. Cine poate să ne controleze? E, vii tu după mine, Istrate, să vezi cîţi copaci... şi să-i numeri? Îi numeri, ei şi?! Cîrnaţi!..."
Şi ca să pună şi în practică această teorie, dispăru într-o curte cu găleţile şi se întoarse după vreo oră cu ele pline cu apă. Ce dracu făcu el acolo atîta timp? "Te pomeneşti, îi spusei rîzînd, că ai tras şi un pui de somn!" "Eu somn!? se miră el. Cum să las aşa o fată simpatică singură acasă?" "...Te pomeneşti, zisei, că..." "Nu, dom' profesor, rîse şi el, întîi o cafeluţă, un pahar cu vin, şi (şi-mi atinse delicat coasta cu degetul), ce drăguţă eşti mata, ce înfăţişare frumoasă ai, pe urmă, alo! (şi iar mă împunse cu degetul lui gros), da' bărbatul unde lucrează? N-am bărbat, zice, şi eu, cînd am auzit aşa (şi se vaită ducîndu-şi palma la cap), aaau! N-are bărbat... Şi, zic, ai camera ta aici? Am! Aaau! Domnişoară, şi pot să viu şi eu diseară aşa pe la orice oră să mă onoraţi cu prezenţa dumneavoastră?! (Aceste cuvinte mi le adresa mie, ca şi cînd eu aşi fi fost acea domnişoară.) Ea că să vedeţi că să nu afle stăpînii, e? Parcă ştie ei, tam-bleam, pe cine primeşti tu în vizită? Da' rude n-ai? Un cumnat, un frate?!..." "Şi?" zisei văzînd că se oprise. "Cum şi? Diseară mă bărbieresc, îmi pun discret un costum de vizită şi, dragă nevastă, nu ţi-am povestit eu de dom' profesor cu care m-am împrietenit? Ba mi-ai vorbit. Ei, are o sărbătoare în familie. Sînt invitat. Eşti invitat? se văită iar Vintilă, aaau, pune-ţi şi tu o cravată mai frumoasă... Ţineţi şi dumneavoastră minte, dom' profesor, ce mi-a spus şi mie un avocat, unul Buzdugă, buun avocat, dar pe toate clientele le... Dom Buzdugă, zic, dar cu doamna ce faceţi? Cu cine, cu nevastă-mea? Mă Vintilă, zice, nevasta nu se părăseşte, nevasta se înşeală şi se păstrează!" "Deci, zisei, diseară..." "Păi cum, se indignă el. Credeţi că o iert? Nu trebuiesc iertate, dom' profesor, sînteţi băiat tînăr, ia să am eu anii dumneavoastră, n-aşi ierta nici una!..."
Desfăcu sacul şi începu să pună var nestins în căldări. Şi în timp ce apa începu să bolborosească: "Dom' profesor, eu, la vîrsta dumneavoastră, nici pe soacră-mea n-am iertat-o! N-aveam eu ştiinţa de-acuma, da' nici prost nu eram. Să vedeţi! Pînă să-mi facă un copil, mierea lui Dumnezeu. După aia, observ eu la ea tot felul de tendinţe: să-mi numere banii din buzunar, ba chiar să-mi şterpelească aşa, două-trei sute, cinci sute, o mie... Mi-ai luat tu... Eu?!? Ascultă, fă, te smintesc dacă te mai prind. Am convenit ca leafa ta să faci ce vrei cu ea (era vînzătoare la «Dermata», acum e la un chioşc de pîine), banii mei au o socoteală, comerţul are legile lui, nu te băga. Se făcea că n-aude! Da' unde să pun portofelul? Pe urmă mă-sa! Toată ziua-bună ziua se invita la noi la masă! Alo! Eu dacă o mai văd pe-asta pe-aici, te trimit la ea. Eu nu m-am angajat să-ţi întreţin ţie familia! Cum, dar e mama, începe să strige la mine... Da? Şi îi ard una! Atunci o văd că îmi bagă ghearele în gît, uite-aşa nişte dungi mi-a făcut pe grumaz. Atunci m-am desfăcut şi eu la curea şi trage-i pe buci... Ce vorbiţi, dom' profesor!? Păi loviturile astea de curea îi plăceau, scotea nişte ţipete nu de durere, ci de veselie, chiuia, dom'profesor, ca la nuntă, adăugă el cu duioşie şi regret... Arunc eu cureaua şi îi trag un svung de dreapta, nimic! pe urmă altul de stînga, aiurea! pe urmă un upercut! E, aici a căzut jos leşinată. Făcea pe moarta, nu mai mişca! Da? Stai că te trezesc eu, şi mă duc în bucătărie, mă întorc cu o găleată de apă şi harşti, o arunc peste ea. A sărit în sus ţipînd că de ce am inundat-o! Tu-ţi gura mă-tii, i-am spus şi am luat-o iar la bătaie. N-a mai leşinat şi nici nu mai ţipa, îşi ferea faţa cu coatele şi încasa, şi atunci am lăsat-o şi am luat-o la ..." (şi Vintilă spuse numele popular al organului, rîzînd şi acum de acea amintire). "Bine, zisei, şi ce-a ieşit de-aici? S-a potolit?" "Nooo, s-a plîns maică-sii, că am violat-o în timp ce era leşinată. Ascultă, fă, i-am spus acestei soacre (eram numai noi doi în casă), dacă te mai amesteci în chestia asta, te..." "Şi soacra ce-a zis?" "Cu atît mai bine, am auzit-o că zice. Atunci am răsturnat-o în pat!" "Era tînără?" "Tînără, rîse Vintilă, patruzeci şi cinci de ani, aşa grasă, o sută de kilograme, dar..." Şi începu să-mi dea detalii despre şarmurile ei, mai picante, după cum mă asigură el, decît ale unei fete de douăzeci. "Şi în felul ăsta, dom' profesor, le-am pus cu botul pe labe pe-amîndouă." "Şi, zic, nu te-a ameninţat că pleacă de-acasă cu copilul?" "Cu copilul? Ba da, mi-a spus că nu e copilul meu şi că se duce cu el la ăla cu care l-a făcut. Da?! zic. Tu-ţ' gura mă-tii, fă-ţi bagajele şi pleacă!" "Şi a plecat?" "Cum să plece? Păi asta e tactica lor, dom' profesor... Dacă eşti impresionabil, zici: stai, dragă, nu pleca, te iubesc, nu pot trăi fără tine, bîm-bîm, chestii de-astea, şi te-a încălicat! Şi încălicat rămîi!..."
În acest timp varul se stinsese şi Vintilă dispăru iar în curte şi se întoarse cu o coadă de mătură veche cu care, meşterind în găleţi, făcu un fel de ciorbă albă. "Gata, dom' profesor, putem începe. Luaţi dumneavoastră sacul cu var, că e mai uşor, şi eu duc găleţile." Ne oprirăm la primul copac, puserăm mîna pe bidinele şi îl feştelirăm cam la o înălţime de un metru şi ceva. "Plăcut, nu? zise Vintilă. Agreabil!" "Da, răspunsei. Foarte agreabil!" "Muncă în aer liber, nu ca toxicul ăla. Periculos, dom' profesor!" "Vorbeai de toamnă, zisei, dar pînă atunci nu intri în comerţul de stat?" "Aţi reţinut ideea, zise, dar pînă la realizare mai durează. Te iau, mi-a spus, dar nu imediat, să treacă un oarecare timp de la condamnarea ta, şapte-opt luni."
Pornirăm spre copacul următor. "Deci, aşa e cu muierile", zisei înmuind bidineaua şi albind cu ea scoarţa bătrînă, crăpată şi înnegrită a castanului. "Da, dom' profesor, aşa este: bătaie şi... altă cale nu există." "Şi de ce-or îi avînd ele tendinţele astea? îl întrebai folosindu-i vocabularul. De ce, de pildă, n-ar dori ele să fie egale cu bărbatul? N-ar fi mai bine?" "Păi credeţi dumneavoastră, dom' profesor, că pot ele renunţa la plăcerea asta, care li se oferă, să te înhaţe în gheare?" Vintilă rîse şi, aşa rîzînd cu găleţile în mînă, o luă înainte şi ne oprirăm la alt castan. "Unele au alt procedeu, observă ele că bărbatul e aşa, mai slab, n-are proprie iniţiativă decît cînd vor ele. Ei, ce poţi să-i faci? S-o iei cu sila? Şi chiar dacă o iei, stă ca un lemn, şi atunci şi tu, bîm, bîm, te-ai dat jos şi îţi rămîne aşa în suflet o tristeţe. Ei, dar cînd începe ea să te sărute şi să te mîngîie şi să-ţi zică puiul meu, Georgică al meu, iubitule, devine Georgică armăsar?!" "Devine!" "Păi devine, dom' profesor, dar s-a zis cu el. Vine o chestiune cînd ea are interes să fie ca ea, şi nu ca el, credeţi că ţipă la el sau îi spune vreun cuvînt urît? Nici vorbă. Se uită doar aşa o dată, într-un anumit fel, îşi schimbă faţa, zice chiar bine, dar el a văzut, dom' profesor, exclamă Vintilă cu imensă milă şi înţelegere, şi s-a terminat: e pe-a ei! N-aţi auzit dumneavoastră cînd se povesteşte cîte-o chestie mai grea... Că el n-a vrut, nu era în interesul lui, e, i-a pus aia atunci p... pe gură şi gata, a tăcut!" Şi era atîta jale şi tristeţe în felul cum spuse Vintilă aceste cuvinte, încît pentru întîia oară uitai cu totul de mine şi izbucnii într-un rîs înalt şi fără reţinere. Căci imaginaţia mea vedea aievea un bărbat vorbind, povestind, dînd din mîini, declarînd indignat că asta nu se poate, ameninţînd chiar... şi deodată îl vedeam cu chestia-aia pe gură: gata, nu mai putea scoate un cuvînt! "Rî-deţi, ai!? zise Vintilă rîzînd el însuşi, dar mai potolit, pe sub mustaţă. Păi nu-i aşa, dom' profesor? Ce poţi să le faci? Ăsta e darul lor, pe care îl au ele de la natură, cum să le convină egalitatea? Credeţi că eu sînt stăpîn pe deplin la mine acasă?" "Nu?!" "Nu e posibil, dom' profesor! Păi numai cînd o văd cum îi sticlesc ochii şi face anumite gesturi, şi, aaau, gata, zic, acum o să înceapă... Te roade cu anii, dom' profesor, şi începe să ţi se facă lehamite! Dai totul de pe tine, şi cămaşa, numai să n-o mai vezi că-ţi face întuneric în casă. Olteanca mea (fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj, sau Gorj, mă-sii, că le încurc mereu judeţele astea) a fost şi e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la ea cînd e ea bine dispusă. O să-mi permit să vă invit odată pe la noi, să bem un pahar şi s-o cunoaşteţi. Văd că vă place să ascultaţi, sînteţi atent cu mine, nu vreau să vă flatez, dar mă bucur aşa în inima mea. Sînteţi un om de calitate. Ei, dom' profesor, într-o zi pe stradă am văzut un african. Era un om, nu un animal, bine, dar de ce capul lui, aşa, pe unde trecea, făcea un fel de întunecime? Ei, uite, aşa face olteanca mea cînd i se năzare ei cine ştie ce. Parcă se face întuneric în casă! Şi mie nu-mi place. Trebuie să cedez? Cedez, dom' profesor, înaintea muierii, voinţa mea e anihilată." "Bine, zic, dar cum i-ai cîştigat încrederea de îţi înnoadă ea singură cravata la gît ca să te duci s-o înşeli? Nu te simte?" "Ba mă simte, dar şi eu ştiu s-o desmint. Numai o dată, reluă el visător, era s-o păţesc..." Nici acuma nu uită olteanca şi mă întreabă cîteodată, aşa posomorîtă, ştiţi cînd?" "Ei, cînd?" "Cînd o iubesc eu, aşa, ataşat. (Nici asta nu e bine, dom' profesor, că o faci să-şi aducă aminte de te miri ce; mai bine e s-o ţii la distanţă!) Mă, zice, ce-a fost cu chestiaia în garaj! Şi chestia aia s-a petrecut acum cincisprezece ani şi ea te întreabă taman cînd o ţii, ca o bleandă îndrăgostită, în braţe! Uiţi ce i-ai spus atunci şi te ia de proaspăt, începi să te bîlbîi! Da' ea n-a uitat şi te surprinde cînd te-aştepţi cel mai puţin. Femeia nu uită nimic, dom' profesor, ea doar se preface că uită, din veselă ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti cu ea în vizită la rude sau la un prieten, odată o trăsneşte gîndul care a stat pitit în mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate clipele fericite pe care ea ţi le-a dăruit..."
Cuvintele din urmă sunară patetic în gura lui Vîntilă şi începînd să ghicesc în el mai limpede acest amestec de afecţiune şi cinism priapic faţă de femei şi care îmi stîrnea o mare veselie şi în acelaşi timp o împăcare neaşteptată cu lumea, izbucnii iar în hohote şi punîndu-i mîna pe umăr îl împinsei mai încolo cu o neascunsă simpatie. "Rîdeţi, ai? zise, tot aşa, rîzînd el însuşi pe sub mustaţă. Ce vă înveseleşte aşa, dom' profesor?" mă întrebă curios. "Cum, răspunsei, veselia ta!" "Deci mă găsiţi un om vesel?" "Da, foarte vesel, cunoşti femeile." "Cum să nu le cunosc, zice, dacă am avut de-a face cu ele. Şi de fapt tot nu le cunosc..."
Gospodar, puse mîna pe găleţi şi o luarăm agale spre alt copac. Centrul oraşului nostru parcă aţipea sub soarele de iunie. Era atît de liniştit şi somnolent, încît vrăbiile îţi păreau că fac o gălăgie asurzitoare. Sau poate totul era în mine somnolent şi numai prezenţa şi istorisirile lui Vintilă mă ţineau treaz şi mă făceau, în mod straniu, să simt că oraşul, deşi era dimineaţă şi locuitorii lui demult împrăştiaţi în uzine şi fabrici, prin şcoli şi instituţii, se înţeleseseră între ei să rămînă toţi în paturi? Da, iată universitatea! Pare pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primăriei începu să bată: erau orele unsprezece.
"Şi cum a fost cu chestia-aia în garaj? îl întrebai pe Vintilă. Cînd ziseşi că era s-o păţeşti?" "Aveam un prieten, un şofer, începu Vintilă. Era o întrecere mai veche între noi să-l fac eu pe el, sau el pe mine, să crape cînd mă vede sau cînd îl văd cu una mai grozavă! Şi într-o zi mă pomenesc cu el că îmi zice: Vintilă, vino diseară pe la restaurantul «Hailaif», pe la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea târziu? zic. Eu mîine dimineaţă la ora cinci trebuie să fiu în piaţă. Nu, zice, că n-o să stai mult. M-am mirat eu de vorba asta, că n-o să stau mult, dar fără să înţeleg semnificaţia, staţi să vedeţi. Îi spun nevestei, mă Tanţo, mă invită şi pe mine Petrache să bem o bere la «Hailaif» (de unde bere, că ăsta era un restaurant de lux, nu servea la masă decît vinuri), du-te, zice nevastă-mea, dar nu sta mult, că mîine dimineaţă... Tocmai, zic, n-o să stau mult! Nici n-am stat, dom' profesor. Intru eu acolo şi dau de Petrache, într-un separeu. Mă îmbrăcasem eu elegant, dar ăsta şi mai şi, era aşa (că acum nu mai e, s-a îngrăşat şi a chelit, nu mai dai pe el nici o ceapă degerată) suplu, costum negru cu batistă în buzunarul din stînga, care ieşea uşor afară, aşa discret, cu vîrful ei triunghiular, cravată în culori, şi blond cum era, şi cu ochii albaştri, ziceai că e actoru-ăla Rudolf Valentino, şi cum sta cu ţigarea în colţul gurii! Şi în faţa lui, cu o blană pe umeri dar cu coatele goale şi cu jumătate din sîni desgoliţi, o domnişoară... dar ce domnişoară! Aaaau! Cu păru-ăla lung, brunetă, cu ochii-ăia mari şi cu gura aia fragedă şi cu dinţii ăia ca nişte perle de mărgăritare, am crezut că leşin!..." "Era frumoasă?" zisei. "Frumoasă, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o admiraţie rămasă, după atîţia ani, proaspătă. Asta, Petrache, se uita la mine cu ţigarea în colţul gurii şi nici nu vroia să mă prezinte, simţea ce e în mine. Pardon, domnişoară, zic, n-am venit să stau, eram în trecere pe-aici şi l-am văzut pe prietenul meu, sărut mîna, petrecere frumoasă... La bleanda aia de Petrache nici nu m-am uitat şi m-am cărat scos din sărite! Avusese dreptate că n-o să stau mult." "De ce n-ai stat mult?" "Cum să stau? Eram furios, dom' profesor, aşa fată nu mai văzusem în viaţa mea. Vă amintiţi întrecerea: îl făcusem şi eu de vreo două ori să crape, ei, acum crăpăm eu, dar ştiţi cum? Nici nu mai vedeam pe unde calc..." "Era vreo vampă!" zisei. "Ce vampă, cu gura-aia drăgălaşă şi cum sta ea cu blana pe umeri, prinţesă, dom' profesor, cu mîini fine, cu unghiile tăiate scurt şi nedate cu roşu, cunosc eu vampele astea cu unghiile lungi şi ai zice date cu sînge şi pe buze ruj de două degete..." "Astea sînt vampele vulgare, zisei, există şi vampe de înaltă calitate, care arată altfel." "Se poate, nu vă contrazic, dar astea care ziceţi dumneavoastră caută oameni mari, dom' profesor, care le dau bani, le cumpără garsoniere, apartamente, bijuterii... Or, ăsta ce să-i dea ei, Petrache? Un şofer! O masă, două la "Hailaif" şi pe urmă, cîn, uită-te în portofel, că nu mai ai nici un chior. Or, el a trăit cu ea cîteva luni... Era profesoară de pian, nu cum aţi putea crede, vreo fluşturatică, vreo besmetică... După cîteva luni, Petrache nu prea mai arăta el aşa de mîndru. Rîdeam. S-a terminat, mi-am spus, i-a dat paşaportul... Într-o după-masă trece pe la mine şi, Vintilă, zice, am o stricăciune la motor, trebuie să umblu la el, vii să mă ajuţi? Îmi făcea plăcere, nu era prima oară cînd îl ajutam, fiindcă pe vremea aia vroiam să mă calific mecanic auto. Plecăm noi, ajungem la garaj, ne punem salopetele şi începem să lucrăm. Era duminică, a doua zi lui îi trebuia să fie Fordul gata. Mă, zice, nu pleci pînă nu terminăm... Gata, domne, sînt om de cuvînt, n-o să te las în pană dacă am promis. Cît să fi lucrat noi? Vreun ceas, două? Şi cine intră pe uşa deschisă a garajului? Fata, pianista, dom' profesor! Că nu vă deranjez, zice, stau şi eu şi mă uit... Vă daţi seama, ea venise din proprie iniţiativă, n-avea întîlnire cu Petrache. Şi se aşează pe o bancă de lemn de lîngă perete şi începe să schimbe picioarele. Credeţi că mai ţineam eu minte şuruburile şi mai nimeream bine cu patentul şi cu cheile? Asta, Petrache, începe să se enerveze. Cum eu stăm întins pe spate sub motor, de-acolo de jos beleam ochii pe dedesubt şi cînd vedeam că iar îşi
ridică un picior şi-l pune peste celălalt, aaau... Nu s-a mai putut face nimic, s-a dus dracu lucru la motor, l-am lăsat aşa cum era, cu piesele brambura şi, rugînd-o pe domnişoara să iasă puţin afară, ne-am îmbrăcat... Petrache îmi şopteşte: Vrei să rămîi cu ea aici? Uite, îţi las cheile, încui garajul şi ne vedem mîine după masă, să continuăm cu motorul. Eu mă uit la el: vorbeşti serios? Foarte serios! zice, şi fără alte vorbe ieşim şi Petrache îi spune fetei, dar adresîndu-se mie: dragă Vintilă, eşti atît de bun să ţii puţină companie domnişoarei, pînă mă întorc eu să aduc o piesă? Cu plăcere, zic, dacă şi domnişoara binevoieşte să stea în compania mea, care mă voi strădui să fie cît mai plăcută. Da, zice ea, de ce nu, dacă zici că nu întîrzi mult... Nuuu, face Rudolf Valentino fără să fie ironic, acuma mă întorc şi te iau şi mergem la plimbare. Rămîn eu singur cu fata, îşi coborî Vintilă vocea făcîndu-mă atent cu degetul în coastă, să-l urmăresc bine. Domnişoară, zic, prietenul dumneavoastră v-a trădat. De ce? zice. Fiindcă nu se mai întoarce, aşa că dacă prezenţa mea vă cauzează o neplăcere, eu vă conduc pînă unde doriţi, sau dacă vreţi nu vă conduc şi puteţi să plecaţi. Păi unde să mă duc, zice, abia am plecat de-acasă! Am înţeles, dom' profesor! Am încuiat garajul pe dinăuntru. Credeţi că i-am zis eu ceva? Singură şi-a aruncat pantofii din picioare şi rochia de pe ea. Aaaau! Pe unde n-am fugărit-o şi n-am prins-o! Unde nu şi-a pus fundul! Pe capota maşinii, în spate pe portbagaj, înăuntru pe banchetă, pe scîndura unde îşi schimba mereu picioarele şi eu simţeam că îmi cade motorul pe mine. Ne-am hîrjonit noi aşa pînă spre seară şi odată o aud că îmi spune! Mi-e frică! să nu dea cineva peste noi. Gata! Eu plec. Nu mă conduce, e mai bine! Şi a rămas să-i dau un telefon şi să ne vedem iar. Dom' profesor, ce instinct au femeile, ea c-a plecat cînd a simţit că trebuie să plece, nevastă-mea că trebuie să vie după mine. În privinţa asta noi sîntem orbi şi surzi, n-auzim şi nu vedem nimic. Nici n-a trecut aşa un sfert de oră pînă m-am îmbrăcat eu şi m-am pieptănat, şi hop olteanca! Ce faci tu aici singur! zice. Cum singur, zic, am lucrat pînă acuma cu Petrache, el s-a dus pînă colea să ia o litră de ţuică să bem şi noi un păhărel şi ne întoarcem acasă. Ia cară-te, ce ţi-a venit? Ba nu mă car deloc, hai acasă. Bine, zic, merg şi-acasă... Şi mă îndrept spre comutator să sting lumina şi să ieşim. Ia stai aşa, o aud că zice. Ce e chestia-aia acolo pe perete? Ce chestie? Vino încoace şi te uită. Mă apropii eu, mă uit, şi ce văd? În dreptul scîndurii, pe perete, două urme foarte bine imprimate de tălpi de picioare de femeie, aşa, cam îndepărtate una de alta, şi îngheţ... Am înţeles imediat. Cînd o pusesem pe scîndura aia, fata se proptise cu picioarele în perete şi cum alergase de colo pînă colo prin garaj, luase ulei pe tălpi şi tălpile ei se desenaseră perfect pe zidul: cu călcîie, secul piciorului, degetele, ce mai, dom' profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc că nici femeile nu-şi duc simţul lor pînă la capăt, altfel n-am mai avea scăpare. Şi ce mă întrebi pe mine ce năzbîtii face Petrache: în garajul lui, i-am spus, şi am început s-o înjur şi am ieşit repede să plecăm. Ce, e garajul meu, treaba lui ce desenează pe pereţi. Aşa sînt şoferii şi marinarii, îşi fac muieri goale pe burtă, pe mîini, dracu să-i pieptene! Asta îşi face pe pereţii garajului! Bine că nu-şi face pe nas! Două lucruri puteau să mă dea de gol, dar olteanca nu le-a exploatat. Să vadă dacă Petrache se întoarce, cum am spus cu o litră de ţuică şi al doilea să se uite mai aproape la tălpile alea şi să le studieze mai cu atenţie amplasamentu! şi vechimea. Amplasamentul arăta că nu de fantezie erau ele aşa de îndepărtate una de alta, şi dacă te uitai mai aproape puteai, dom' profesor, ca la poliţie, cînd se studiază amprentele, să constaţi că sînt proaspete, n-aveai decît să le încerci cu degetul. Ea a simţit că am scos-o repede de-acolo, şi cum vă spusei, au trecut anii şi tot n-a uitat... Că ce-a fost cu chestia aia din garaj! E! cîrnaţi! Prinde acuma orbul după cincisprezece ani şi scoate-i ochii! Dar tot nu uită!" "Şi ce-ai făcut pe urmă cu pianista?" "Pianista? M-a secat, dom' profesor! După trei-patru luni mă făcusem galben ca turta de ceară. Şi eram şi eu băiat tînăr, nici nu împlinisem treizeci de ani. Ce simţiţi dumneavoastră după ce beţi un pahar de apă? strigă deodată Vintilă la mine (întrebare retorică, încît nu-i răspunsei). Că v-a fost sete, nu? Şi că nu vă mai e! Ei, fata asta te făcea să simţi că setea era şi mai mare. Te duce la cimitir, dom' profesor. Da' ţineam la ea, mi-era foarte dragă şi i-am găsit eu un oltean (şi aici Vintilă rîse unui gînd pe care îl ştia numai el), un inginer urît ca dracul, client de-al meu, care cînd aflase că şi nevastă-mea e olteancă, venea numai la mine şi cumpăra... însurat, dom' inginer? Nu! Păi de ce, bărbat în toată puterea... Nu mă plac femeile, mă Vintilă, adică alea care îmi plac mie nu mă plac ele, şi viceversa, alea care mă plac nu-mi plac mie. Vă prezint eu, zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, ştiţi, dom' inginer, privirea ei e aşa de sfioasă, că ţi-o milă să-i spui şi un cuvînt, să n-o jigneşti fără să vrei. E o clientă de-a mea, profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, că s-au luat?" "Chiar?" "Pe cuvînt de onoare!" "Şi s-au înţeles bine?" "Perfect! Au şi-un copil, urît şi el, ca şi tat-său... După ce s-a măritat, venea la piaţă şi, alo! îi şopteam. Aşa, într-o zi, noi doi... Fiindcă mă ardea iar gîndul la ea. Aţi văzut vreodată cum răspunde un surd? Cum să răspundă dacă el n-aude! Gata, mi-am zis, ce-a fost, a fost nimic! Sărut mîna doamnă, salutări domnului inginer, mai poftiţi! Asta e viaţa noastră, dom' profesor. Aşa se scrie istoria!"
Ca şi la început, la deratizare, această primă zi în noua mea muncă fu bogată. Tocmai mă gîndeam în tăcere şi pentru întîia oară, ce făcuse Matilda înainte de a se căsători? Evreul ei o luase de fată mare? Cînd o voce familiară mă strigă: "Petrini! Noroc! Ce e cu tine, n-ai mai dat nici un semn de viaţă!"
Recunoscui glasul, era al lui Ion Micu, dar îmi văzui de copac şi nici nu-i răspunsei, nici nu-mi întorsei privirea. "Am vorbit cu nevastă-ta la telefon şi am întrebat-o, eşti supărat pe mine? continuă el. N-am înţeles! Tocmai vroiam să te invit să mergem într-o zi la braserie şi să mai stăm de vorbă: sînt totuşi aproape patru ani de cînd nu ne-am văzut, şi ea mi-a spus că eşti foarte ocupat. Ocupaţi sîntem toţi, totuşi o prietenie trebuie şi ea alimentată, nu sînt alte valori mai mari ca s-o sacrificăm..." Fără să-l iau în seamă, apucai sacul cu var şi mă îndepărtai fără grabă cu Vintilă după mine. Ion Micu ne însoţi. În raza vederii mele îmi dădui seama că fostul meu prieten se îngrăşase foarte tare şi că, deşi noi mergeam încet, el răsufla greu. Ne oprirăm şi Vintilă puse găleţile jos. Eu înmuiai bidineaua în laptele de var şi începui să albesc cu mişcări calme scoarţa copacului. "Eu nu-mi aduc aminte, reluă Ion Micu reflexiv şi simulînd o candoare senină, să te fi supărat cu ceva. Sper că eşti informat că Vaintrub a făcut un anumit referat sub presiunea mea. I-am demonstrat de ce era necesar să rişte. Şi cred că n-a fost lipsit de consecinţe favorabile..."
La fiecare idee a sa, în mintea mea se formula un răspuns: hai sictir! Fără vreo ranchiună, fără mare resentiment! Absent şi liniştit, în timp ce mîna mi se mişca cu grijă, să pătrundă bine varul prin scoarţa castanului. "Ştii că am plecat şi eu din Universitate... sînt redactor-şef la Luceafărul literar. Nu e o problemă să intri şi tu în presa literară, n-ai vrea să ne întîlnim şi să discutăm chestia asta? (Nu, hai sictir!) Eu zic să te gîndeşti, dă-mi un telefon... Dar nu întîrzia, fiindcă n-are rost... Lucrez cu tot felul de cretini în timp ce valorile se complac în aventuri care nu sînt neapărat obligatorii... Mai sînt oameni care ştiu să înfrunte...'' Cuvintele lui aveau în ele ceva prea trivial, prin nefirescul şi lipsa lor de sinceritate, ca să vină din inimă. Era adevărat, însă, că nici eu n-aveam chef să tresar la auzul cuvîntului prietenie şi să-l ajut să fie mai convingător. Dimpotrivă, mîna mi se opri deodată si mă auzii întrerupîndu-l cu dispreţ: "Vinitilă, tu îl cunoşti pe acest domn?" Vintilă ghici intenţia mea şi răspunse: "Nu-l cunosc, dom' profesor!"' "Păi nici eu nu-l cunosc, exclamai, deşi el are pretenţia că m-ar cunoaşte!" "E o copilărie, zise Micu, de astă dată cu un glas în care o vagă urmă de umilinţă ar fi trebuit să mă facă să tresar. Dar nu tresării. "Îmi menţin propunerea", mai spuse şi se îndepărtă.
O lungă tăcere se aşternu apoi între mine şi Vintilă, timp în care feştelirăm vreo zece-cincisprezece copaci. "E o propunere serioasă?" zise el în cele din urmă. "În intenţie"', îi spusei. "Adică?" "Nici el nu ştie ce spune şi ce poate." "Aşa e, dom' profesor! Şi mie mi s-a părut că e un fel de terchea-berchea! Ar vrea el să facă ceva, dar nici el nu e convins că o să reuşească. Dar îi place să credeţi dumneavoastră că nu mai poate de prietenia pe care vi-o poartă. Că vrea să vă invite la braserie! Cîrnaţi! V-a invitat?!" "Nu!" "Ei, păi vedeţi?? I-aţi răspuns bine: îl cunoşti pe individu-ăsta? Nu-l cunosc! Ei! Nici eu! Bravo, dom' profesor!" "Mergem şi noi acasă?" zisei uitîndu-mă la ceas. Vintilă se uită şi el în căldările goale. "Mergem!" zise. Şi rîzînd, apucînd sacul de var şi căldările în care aruncarăm bidinelele, adăugă cu un regret visător şi melancolic: "mai dă-i în''... Şi ne despărţirăm...

"Deci nevasta se înşeală şi se păstrează", gîndii deodată pe drum, surprins. Era o chestie aici, o soluţie a blestematei chestiuni insolubile: ce faci cînd nu te mai iubeşte nevasta, nici tu n-o mai iubeşti şi e la mijloc un copil? Al dracului Buzdugă! E mai mult ca sigur că la el chestiunea se punea astfel chiar dacă nevasta îi iubea! Ca şi la Vintilă! Ei, da, dar ce te faci dacă nevasta te urăşte! E un sentiment activ, ce zic eu, destructiv, nu mai ai tu margini de manevră prin garaje cu nimfomane cu chipuri drăgălaşe de prinţesă, sau cu cliente care îţi intră în cabinet cu un proces. Fiindcă odată sentimentul de ură instalat între mine şi Matilda, însoţit de certitudinea despărţirii, care mă purtea de această ură şi să mă simt împăcat, mă pomenisem că uitasem tot timpul ele fetiţa mea. Da, plecăm, dar Matilda avea să se remărite (cine o putea împiedica?). Şi mai ales cine putea pretinde că n-avea dreptul s-o facă? Şi în casă avea să vină un individ care nu era tata şi avea să stea la masă cu Silvia; individul, ca s-o cîştige, o să-i spună ghiocelule, sau îngeraşule, sau Silviuţa, mama ei avea să-l iubească pe acest individ, şi seara, după ce avea s-o culce pe Silvia în pătuţul ei, să se retragă apoi cu ei în dormitor şi să adoarmă unul în braţele celuilalt, încleştaţi. Bineînţeles că individul o să dorească şi el un copil al lui, Matilda avea să i-l facă, iar Silvia va fi cea oropsită, fiindcă mama ei va iubi şi pe acest...
Mintea mi se întuneca şi o ură năpraznică se svîrcolea în sufletul meu amorţit împotriva Matildei, a cărei imaginaţie stearpă nu vedea nimic din toate astea şi da busna cu capul înainte fără să presimtă, să-i adie cîtuşi de puţin aerul otrăvit al unei asemenea vieţi viitoare. Pentru mine începea să fie clar: Silvia avea s-o iubească pe mama ei (cu sufletul împărţit între ea şi bărbat), cu o gelozie care avea să-i rănească de timpuriu mica ei inimă. Desigur, eu aveam s-o văd, dar cît de des? Şi ea nu va întîrzia sa mă întrebe: de ce nu vin acasă? De ce altul trebuia să stea mereu acolo şi să se plimbe prin faţa ei în pijama? Sau şi mai rău, Silvia să aibă un suflet prea fragil şi să înceapă să ţină la acel individ şi, deşi n-avea să uite că are un tată, cei mai curaţi ani ai ei să şi-i trăiască totuşi mai mult cu el, şi nu cu mine? Imaginaţia mea o vedea jucîndu-se şi rîzînd cu acel intrus, care o putea ispiti cu frumoase cadouri, cu mîngîieri şi cuvinte sincere de dragoste şi de ocrotire, în care ea să nu vadă nimic rău. Şi, într-adevăr, ce rău putea fi în toate acestea? Era cu atît mai rău cu cît Silvia îmi semăna total, adică leit, n-avea nimic dinspre partea maică-sii, şi asta în loc să-mi dea certitudinea că orice-ar fi, copilul va rămîne al meu, dimpotrivă, mă neliniştea adînc. Cum adică, mă întrebam, această parte din mine, acest copil care eram eu însumi, să nu trăiască împreună cu mine, să-şi înghită în fiecare zi supa cu ochii la un străin care stătea în faţă pe scaunul tatălui ei, alături de maică-sa, cu expresia ei de triumf pe chip, care n-ar fi simţit nimic din nedumeririle fetiţei, nimic din sciziunea clipelor în gîndirea ei inocentă, sciziune însă care cu timpul avea să devină traumă, umbră peste copilărie şi adolescenţă, scepticism în viaţă, cînd ea însăşi vrea să se mărite? Există ceva curat în iubire? De ce se mai iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce mai fac copii dacă pe urmă îi părăsesc?
Mă hotărîi să rămîn în oraş, să mă plimb, să văd cerul, să văd poate oameni fericiţi, să scap de tristeţea care cînd rămmeam singur începea să se infiltreze din adîncuri în ritmul totuşi liniştit al inimii mele...

XXI

Da, gîndii mai departe, iată deci că despărţindu-mă de Matilda nu rămîneam deloc liber. Crezusem că puteam opera prin reducere la o idee: că n-am cunoscut-o niciodată pe Matilda, că n-am iubit-o, că n-am avut nici un copil, că n-am fost închis, ba chiar că nici nu m-am despărţit de ea! Să-mi imaginez, îmi ziceam, că timp de cinci-şase ani am suferit de o amnezie şi am dormit tot timpul, şi poate doar în vis mi s-a părut că am fost profesor la şcoala normală şi am cunoscut pe un oarecare Petrică Nicolau şi pe o anume Matilda, soţia lui, cu care am trăit o istorie turbure. Ei? Ce era rău aici? Era chiar totul? Această ură pe care tinerii mei ani mi-o făcuseră cadou trebuia aruncată peste bord! Trebuia, de îndată ce mi-am dat seama că Matilda nu mai e Matilda, să încetez să mai sper în reîntoarcerea ei, chiar din prima zi, din clipa cînd intrînd la rudele ei, la acea faimoasă petrecere, cînd se făcuse că nu mă cunoaşte, să părăsesc casa ei blestemată şi să plec imediat. Revelaţia mea fusese atunci profundă, dar n-o urmasem. Sîntem uimiţi cînd auzim cum doi inşi se despart îndată ce au început să trăiască împreună, fără să ne dăm seama că unul din ei a auzit la celălalt o notă nebănuită, o notă profundă şi rău prevestitoare, care turbura deodată marele cîntec care pînă atunci îl vrăjise. Nu mai pierduse vremea cu speranţa că această notă discordantă era întîmplătoare şi că putea fi făcută să tacă, fugise. Ba chiar fugise şi din acel oraş, ale cărei străzi îi aminteau de ea, în ale cărui parcuri se plimbaseră împreună, al cărui soare avusese o anumită lumină care le scăldase chipurile într-un anumit fel, printre copaci, colţuri de clădiri, poetice treceri prin linişte şi fermecătoare grădini, poteci de dealuri printre turburătoare păduri! În altă parte! Departe, unde totul e nou şi goneşte amintirea şi aduce uitarea. Revelaţia mea însă nu mă îndemnase la fugă. Deşi adînc turburat, sufletul meu fusese greoi, robit unei puternice reprezentări, cu toate că iubirea mea pentru ea nu era totală, sau poate tocmai de-aceea... încă de la începutul trezirii mele la viaţa afectivă o pornisem greşit, gata să mă căsătoresc cu Nineta, şi apoi reprimind-o pe trădătoarea Căprioară, care cel puţin îşi plătise cu viaţa deruta... N-aveam însă de ce să mă plîng, fiindcă avusesem totuşi la timp revelaţia disarmoniei vieţii în care eram atras. Putea fi şi mai rău, ba chiar răul total, adică să nu am nici o revelaţie, să trăiesc într-o perpetuă nedumerire şi suferinţă şi să mă trezesc prea tîrziu, cînd n-aşi mai fi avut douăzeci şi şapte de ani, ci patruzeci sau şaizeci. Se poate oare muri cu gîndul că viaţa ta a fost un lung şir de eşecuri? Numai dacă ai compensat-o printr-un cinism priapic, ca Vintilă, nexertind nici o femeie care ţi-ar fi ieşit în cale, plus concepţia despre căsătorie a numitului Buzdugă. Poţi atunci arunca în urmă un lung hohot de rîs, viaţa e o comedie! Da, dar pentru asta trebuie să fii un comedian, s-o trăieşti adică doar în suprafaţa ei, care, desigur, e plană, lăsînd să ricoşeze pe deasupra ei orice fel de lovitură: nu te atinge şi la bătrîneţe poţi rîde şi să faci cu ochiul... Ce-ar fi să părăsesc şi eu oraşul? mă întrebai. Dar nu descoperii în mine nici un ecou care să mă facă să tresar şi gîndul să prindă aripi. Am fost, în el, fericit cu Matilda, apoi nefericit. Ce vină au frumoasele lui case tencuite cu medievalele lui nuanţe de roşu stins, de galben-vernil, cu streaşinile lui de ţiglă şi cu turlele lui cu acoperişurile din plăcuţe verzi amestecate cu altele, culoarea aurului? Micile şi întortocheatele lui străzi, totdeauna bine pietruite şi niciodată murdare, pe lîngă trotuarele
cărora, cînd ploua, apa susura curată la vale ca nişte mici pîrîiaşe de munte? Minusculele lui prăvălii cu vitrine cu cadre de neon de toate culorile în care găseai doar cîteva lucruri de vînzare, dar de a căror calitate nu se îndoia nimeni? Cu liceul în care mi-am petrecut... cu Universitatea... Da, iat-o, frumoasă clădire... Un doctorat, luat aici, nu era mai prejos, dacă nu mai presus decît... (Ah, da, şi treeerea mea prin Universitate fusese un vis?) Ce vină avea oraşul meu că nimerise în el o femeie turbulentă, străină de tradiţiile lui vechi, în care familiile se desfăceau greu şi cultul copiilor trăia pe deasupra oricăror căderi? Şi ca tocmai cu această străină vrusesem eu să întemeiez una?
Neîndoielnic. Universitatea existase, fusesem în ea, student, apoi asistent la Filozofie, în ea cunoscusem şi mă împrietenisem cu un coleg numit Ion Micu. Dar acea braserie existase oare? Ia să verificăm... Da, ce bizar, a existat, iat-o... Ia să intrăm, poate chiar o să găsesc în colţul ştiut pe acest fost prieten la care ţinusem atît de mult şi pe micuţa lui damă, sa petile femme, cu trăsături de statuetă veche, care învăţa sanscrita. O fi învăţat-o? O fi făcut progrese?
Intrai şi dintr-o ochire îi zării acolo, în stînga, aşezaţi pe bancheta roşie, care făcea un colţ cu peretele sub două aplice cu patru lumînări galbene şi văzul de departe pe masa albă sticle de bere şi filtrul lui Ion Micu. Însemna că îşi mîncase halca sa sîngerîndă de carne, le genie du christianisme, şi ajunsese la filtru. La al cîtelea? Fără ezitare, dar fără vreun interes, o luai într-acolo printre mese şi mă apropiai: "Deranjez? îl întrebai. Tresăriră amîndoi cu putere, de surpriză, chipul mat al Clarei deveni stacojiu, Ion Micu se zbătu să se ridice în picioare, cît pe-aci să răstoarne filtrul, se ridică, îmi întinse mîna: "Petrini, cum să deranjezi, ia loc, de cînd te aşteptăm... Am venit special de la prînz şi tocmai discutam şi cu Clara, vine sau nu vine? Nu mai ştiam sigur dacă ţi-am spus să vii chiar azi, mi s-a părut că ţi-am spus, dar fiindcă m-ai luat tare, m-am zăpăcit şi"...
Mă aşezai şi rămăsei tăcut. Fără s-o privesc direct, Clara mi se păru insignifiantă, iar mintea, gîndurile ei, în care desigur se amestecau cuvinte din sanscrită, fără noimă. Doar zăpăceala fostului meu prieten, cînd ridicase privirea şi mă văzu, stîrni în mine un vag interes, o îndepărtată întrebare: chiar se bucură că mă vede? S-a întîmplat ceva cu el după acea convorbire telefonică în care surpriza îl făcuse lamentabil? Cînd se arătase mirat că sînt liber? Mirat, adică, fiindcă îmi auzea glasul, ca şi cum ar fi auzit cum o fantomă a cuiva demult dispărut îi vorbea în receptor? Curiozitatea e cea din urmă care ne părăseşte, ba chiar nu ne părăseşte deloc, ne însoţeşte pînă în ultimele clipe ale vieţii, cînd sîntem curioşi să vedem: ei, cum murim...?! Ce ni se întîmplă, ei, ia să vedem, chiar e adevărat, murim?! Da, văzusem acest lucru, înţepeneala, nemişcarea, forma fără viaţă, gura tăcută a poetului care încetase să ne înjure, avînd doar viziunea nasului său mare de care noi aveam să rîdem după moartea sa şi iubita la care se gîndea ca un borfaş la ceasul unui lord, şi cum se ciocneau în carnea lui drezine şi caii aveau atac de cord... "Mai ţi-aduci aminte? zise Ion Micu prins de o intensă dorinţă de a reînvia întîlnirile noastre. Berea cămăşuieşte! Şi ce face atunci filtrul?" "Destupă, zise Clara, şi mi se păru că disting în glasul ei ceva nou, o nădejde proaspătă că apariţia mea, încărcată de grele experienţe, va schimba, poate, viaţa monotonă a bărbatului ei, prinsă între această cămăşuială şi destupare de care nu se săturase, dar ar fi vrut, dacă se putea, s-o schimbe, cu toate că legea ei, dibuită în vechile rostiri sanscrite, îi spunea că schimbările nu sînt în bine. Hai, zise ea, să-l ascultăm pe Victor."
Micuţa statuetă, care chiar îmi plăcuse odată, vroia acum să-l asculte pe Victor! Destupă! Eu spusesem asta pe-atunci, şi iată, în mod naiv vroia să redevin vesel, să potenţez adică iarăşi prin prezenţa mea afecţiunea ei bleagă pentru bărbatu-său, care, desigur, îi spusese că sînt liber şi totuşi nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să-mi dea un telefon... Avusese dreptate Matilda! Era doar o aparenţă a ceva care putea fi idealizat, nimic mai mult, fiindcă nu găsise în ea nici măcar o cît de vagă putere care s-o îndemne să facă un gest şi să ridice un receptor... Desigur, discutaseră între ei şi probabil că el îi dăduse un consemn, pe care ea nu îndrăznise să-l calce. Ei, ce consemn? Să evite, adică, un ins care la un moment dat dispăruse. Dispărut să rămînă ! Biată aparenţă, vrei acum să-l asculţi pe Victor! S-a întîmplat ceva între timp? Mă uitai la ea direct şi mă mirai că avusesem cîndva visul diafan s-o ţin vreodată în braţe. Ce să ţii în braţe? Mă ispitise gîndul că întreaga ei fiinţă e numai spirit şi că dacă aşi fi iubit-o m-aşi fi spiritualizat şi eu... Izbucnii în rîs la acest gînd şi ei se uitară la mine alarmaţi, derutaţi chiar, chipul bucălat şi alb al lui Ion Micu se făcu liliachiu. De ce rîdeam?!
"Rîde, zise Clara, cu farmecul ei discret de altădată, cu liniştită autoironie, probabil că am spus ceva ridicol!" "Nu poţi aşa, stanţe pede, să-i ceri unui om să-ţi vorbească despre un lucru a cărui oroare el vrea, poate, s-o uite", confirmă Ion Micu. "Îmi cer scuze, se bîlbîi Clara (şi roşi la rîndul ei), sînt o proastă, dar eu totdeauna am văzut în Victor un om puternic, care ştie să-şi apere ceea ce e mai de preţ în el în faţa torţionarului...", "Epoca noastră, o întrerupse Ion Micu, cu un glas liniştit şi protector, să n-o jignească, a dovedit că perfidia torţionarului e diferită de a brutei de altădată, care, hă: punea aşa mîna pe gîrbaci şi dă-i! Acum el gîndeşte şi asta îi vine dintr-o prise de conscience că reprezintă şi el ceva, nu numai tu, ba chiar crede că îţi e superior, fiindcă el e cu masele, care nu l-au pus acolo de florile mărului, ci tocmai ca să te stîrpească pe tine... (Domnu Jenică, ceru el chelnerului care se apropiase, mai adu un filtru, o ceaşcă şi bere...) Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în faţa tunurilor. Iar eu spun că nu există idei care să reziste în faţa unui torţionar conştient. Mie nu mi s-a întîmplat, dar s-a întîmplat altora, ai citit... Ai o mamă pe care o iubeşti, sau un copil. Tu rezişti. Dar cînd te ameninţă că o să-ţi împuşte mama sau copilul (şi tu ştii că sînt în stare s-o facă!), ei, ce idee mai poate rezista în faţa unei asemenea viziuni coşmareşti! Tunul poate să strivească o mulţime în agitaţie revoluţionară (cum a făcut Napoleon aşezîndu-le, aceste tunuri, pe acoperişuri), dar nu mor toţi, şi ideea rezistă, e amînată pentru mai tîrziu. Dar cînd tu, marele Buharin, îţi recunoşti singur o vină imaginară în faţa tribunalului, ce se mai alege de ideile tale? Nimic, neantul, mori fără idei..." Şi zicînd acestea se zbătu să-şi tragă picioarele de sub masă, se ridică greoi şi cu o expresie crispată, clipind des, stăpînit de o iritare plictisită, ca totdeauna cînd nu înţelegea sau se prefăcea că nu înţelege ceva, şi o luă încet spre perdeaua roşie din fundul braseriei. "Are dreptate, zise Clara după ce ramaserăm singuri, totuşi... Vreau să spun, reluă ea fără să mă privească, văzînd că tac, nu toţi oamenii sînt nişte buharini... în sensul că nu sînt toţi mari personalităţi politice şi..."
Şi mai ce? Vroia să spună că oamenii de rînd erau cruţaţi, că în orice caz lor nu li se aplicau astfel de metode radicale? De pildă, mie; mi se aplicaseră?! Tăcui mai departe. "Şi ce mai faci? zise ea, şi privirile ni se întîlniră o clipă, apoi a ei se deturnă. De ce nu ne-ai dat şi nouă un telefon?" "V-am dat", zisei. "Da, ştiu, zise precipitată, dar Ion mi-a spus că i-ai vorbit într-un mod straniu. E explicabil, a zis el, să-l lăsăm să se reînveţe cu ideea că e liber...", "Da, da", îngînai eu, gîndind: statueta a învăţat să mintă. "Trebuie să-ţi fie foarte greu că nu mai poţi preda la Universitate!" "Da, foarte greu!", "Dar probabil că te compensezi lucrînd acasă!" (Deci Ion nu-i spusese unde mă văzuse lucrînd? Sau îi spusese şi statueta trecea discret peste asta? Sau credea că după aceea mă înfundam în vechile mele studii? Desigur, eram un om puternic, care ştia să-şi apere ce avea mai de preţ...) "Da, da, mă compensez acasă", îngînai mai departe. "Ai glasul schimbat", zise, de astă dată cu o umbră de afecţiune. "Nu, zisei, ţi se pare". "Ba nu, insistă, îţi cunosc glasul, e ceva schimbat." "Ce este?" zise Micu, revenind şi zbătîndu-se iarăşi să se aşeze. Era curios de ce îi trebuiau lui atîtea mişcări pînă intra pe banchetă. Nu ştiu ce tot făcea cu picioarele, parcă ar fi găsit sub masă cîini, sau miei, sau purcei, care i se svîrcoleau sub tălpi, şi el ridica genunchii, îi lovea, şi trupul şi mîinile participau svîcnind şi trecea mult pînă ce totul se liniştea... "Zic că Victor are glasul schimbat, îi răspunse Clara. Ţie nu ţi se pare?" "Să mori simţind că odată cu tine îţi mor şi ideile, iată o ruptură între existenţă şi esenţă pe care martirii celor două milenii ale erei noastre n-au cunoscut-o", zise Micu în sfîrşit instalat înaintea filtrului şi a scrumierei sale pline de mucuri şi cenuşă.

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa