Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul II

PARTEA A CINCEA

XXV

A doua zi se prezentă iar cavalerul ei şi îi spuse nu ştiu ce nou secret. Că, mi-l desvălui Silvia de îndată, s-o las şi pe ea să se ducă şi să se joace cu copiii. Cum s-o las? Dacă se pierdea? "Nu mă pierd, tată!" îmi răspunse cu atîta siguranţă de sine, încît şovăii. "Bine, îi spusei, merg şi eu cu tine. Unde sînt copiii?" Băiatul îmi arătă direcţia havuzului. De astă dată cumpărasem de la un chioşc Luceafărul literar, curios să văd şi eu ce publica Ion Micu. Începui să-l răsfoiesc ridicînd din cînd în cînd privirea neliniştit spre fetiţă cînd n-o zăream de îndată în droaia de copii care se zbenguiau printre copaci.
Revista condusă de Ion Micu, în afara unor traduceri din lirica germană semnate de marele poet şi filozof şi de note polemice al căror sens îmi scăpa fiindcă autorii şi cărţile la care se refereau îmi erau necunoscuţi, era aproape ilizibilă. Totuşi, mă hotărîi să citesc pînă la capăt o nuvelă, să văd şi eu ce se scrie... Autorul descria un conflict interior al unui ţăran care tocmai se înscrisese în gospodăria agricolă colectivă. Ce se întîmplase? Se înscrisese el, dar în prealabil îşi vînduse boii şi acum avea mustrări de conştiinţă. Nu putea să doarmă: auzi, ei îl primiseră cu braţele deschise şi el îi înşelase! Dar ce era de făcut? Banii primiţi pe boi îl frigeau, cum să înceapă el o viaţă nouă cu o astfel de amintire? Şi după mai multe zile de frămîntări îi veni un gînd; autorul însă nu-l desvălui, ca să-i urmărim eroul cu răsuflarea tăiată şi să-i urmărim şi gîndurile (monolog interior!), ce-o să zică preşedintele cînd o să audă, ce-or să zică ceilalţi, care negreşit se vor adund buluc în curtea gospodăriei cînd o să-i dea drumul... Cui, la ce? Ei, suspense, oricum va fi mare turbureală şi el va putea apoi să umble cu fruntea sus şi să doarmă liniştit. Pînă la urmă aflăm în sfîrşit că vroia să cumpere un motor şi să-l predea, gratis, bineînţeles, gospodăriei. Ce fel de motor? Nu se spunea, de tăiat lemne, de scos apa, cumpărat de la cine, de la un magazin de stat sau de la un particular. Începe apoi o mică odisee a transportului, ba într-o căruţă de ocazie, ba în spinare, gîfîind şi asudînd. Şi iată-l cu el în curtea gospodăriei. Şi aici autorul deveni deodată foarte realist şi în acelaşi timp foarte modern, eroul nu triumfă (eroii moderni acţionează riscînd şi încheind printr-un eşec), numai că prin curtea gospodăriei erau doar cîţiva oameni, preşedintele lipsea, iar motorul, ca să stîrnească turbureală, trebuia întîi de toate să meargă. Ei, nu mergea, pufăia îngrozitor, tuşea, exploda învăluindu-l pe erou într-un fum negru şi înecăcios. Da, viaţa e un fum, dar merită să lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămîi în această luptă cu conştiinţa curată. Asta era sensul pe care îl sugera acest final neaşteptat. Prinsei gust să mai citesc o nuvelă, inventivitatea falsului e şi ea atrăgătoare, şi de astă dată autorul chiar reuşi să-mi descreţească fruntea. Eroul, un ardelean dintr-o bucată, tot un ţăran, intră în biroul preşedintelui sfatului popular, îşi ia căciula din cap, o izbeşte de podea şi strigă: No, preşedinte! Apăcă eu fac reclamaţie la Comitetul Central! No, ce e!! zice şi acela alarmat. No, zice ţăranul, eu vreau să dau mai mult, şi ăla de la baza de recepţie nu vrea să primească. Eu fac reclamaţie, merg pînă sus! No, ce să dai, mă Toadere? Că nu înţeleg! Apoi, no, cote, mă! zice ţăranul. Cotele aferente? întreabă preşedintele. No, lasă-le pe-alea, zice ţăranul neaoş cu o mîndrie vînjoasă, peste alea eu vreau să dau mai mult, mă! Şi începe conflictul între eroul cu înalta sa conştiinţă patriotică (fiindcă predarea cotelor către stat era o datorie patriotică, iar el vroia să predea mai mult!) şi inerţia eternă a birocraţilor, conflict care se rezolvă în favoarea celui dintîi. Era, cumva, în publicarea acestor nuvele, ascunsă, ironia sarcastică a lui Ion Micu? Desigur, fiindcă nu puteam să-mi închipui că i-ar fi plăcut aceşti ilari continuatori ai lui Slavici şi Rebreanu, dar asta numai pentru că eu îl cunoşteam, ce trebuiau să creadă însă cititorii care nu ştiau că redactorul şef al acestei publicaţii e un om atît de subtil încît publica aceste texte ca să-i înveselească? Ce-ar fi trebuit să fac eu acolo dacă m-ar fi angajat în redacţie, cum îmi dăduse de înţeles? Dacă astfel se scria, sau dacă, oricum, numai lucruri din astea puteau apărea, care ar fi fost rolul meu? Să caut, adică, să aleg texte mai bune? Nu mă simţeam calificat şi nici adaptabil, nu aveam "ironia" de a face pe micul diavol, să acţionez adică într-un fel şi în acelaşi timp să fac cu ochiul că trebuie să se înţeleagă altfel. Cum să se înţeleagă? Cititorul e un om serios, şi era, practic, imposibil să-l iniţiezi într-o parodie care nu purta acest titlu... Nu era "om de litere"' pe care să-l inviţi la braserie şi să-i explici că... el era doar cititor, adică un ins care dacă deschidea o revistă căuta în ea contactul cu marile probleme ale lumii în care trăia şi al căror înţeles adînc fie că îi scăpa (lupta lui grea pentru existenţă îi închidea adesea orizontul), fie că, dimpotrivă, intuia acest înţeles şi dorea să-i fie confirmat de spiritele alese care puteau scrie şi publica. Ion Micu, cu sarcasmul şi umorul său denaturat, era, ăhă, departe de determinările eterne ale cititorului de totdeauna, care căuta în artă atît uitarea (căci ficţiunea artistică este, pe un plan desigur superior, un drog), cît şi iniţierea într-un univers superior, care să-i reamintească verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkegaard, cînd viaţa ne pune adesea în genunchi... Nu, nu voi lucra într-o astfel de redacţie... Erau mai interesanţi Vintilă, Bacaloglu, Calistrat... chiar şi famenul de Pantelimonescu, prin plictisul inexplicabil pe care ţi-l inspira de îndată ce deschidea gura... Nu, n-aveam chef să învăţ formele de simulare şi disimulare a gîndirii ca să-mi creez iluzia că rămîneam liber cînd hotăram publicarea unor texte de a căror stupiditate eram conştient. Cel puţin cînd albeam cu var trunchiul unui copac puteam gîndi că sînt grădinar. Dar acolo ce puteam gîndi că sînt? Cel mult un regizor de circ care dădea spectacole într-o arenă goală...
"Ta-taaa", mă trezi Silvia din aceste reflecţii. Mă uitai la ea cum se aşează pe scaun alături de mine cu aerul că n-are nimic de spus, deşi nu numai glasul, ci şi mişcările ei, mimînd o discretă nepăsare afectată, arătau că părăsise joaca cu un anumit gînd... "Ei, ia zi-i!" "Ta-taaa, hai să căutăm ci nişte flori..." Acest ci era la ea, pe lîngă expresia extremei tandreţi, şi a dominaţiei unei idei pe care o dorea negreşit să fie împlinită. "Da? zic. Bine, hai să vedem pe unde le putem găsi!" Pornirăm în căutarea lor, dar nu se vedeau decît prin ronduri, şi de-acolo n-aveam voie să le culegem. Silvia însă nu era de aceeaşi părere şi nu se arătă deloc convinsă cînd îi spusei că aceste flori nu erau puse să fie rupte. Îmi răspunse printr-o tăcere care avea viziunea unui alt adevăr. "Da' ce vrei tu să faci cu florile?" Se uită la mine cu ochii mari şi îmi şopti:"Ci sînt flori pentru mireasă!" "Mireasă?! Care mireasă?" o întrebai, ghicind că pesemne o făcuseră pe vreo fetiţă mireasă şi porniseră toţi să caute flori. "Ci vin să-ţi arăt", zise, şi îmi apucă mîna, şi mă duse undeva alături de cîrdul de copii, printre care însă nu zării nici o mireasă. "Uite, ta-taaa", îmi spuse. Lîngă un copac văzui un buchet mare de garoafe, dar care nu mai erau foarte proaspete, iar prin preajmă flori de rînd împrăştiate, petunii, trandafiri, cîrciumărese, astea însă rupte de curînd.. "Da, tată, zisei, văd, dar unde e mireasa?" "Vine", zise. "Dar unde e? Care dintre voi?" "Nu e dintre noi!" "A, nu e dintre voi? Dar unde aţi văzut-o?" "Ci, n-am văzut-o!" "Atunci de unde ştiţi că vine?" Nu-mi răspunse. "Şi cine v-a spus vouă că sînt pentru mireasă? Cine le-a adus aici?" Dădu imperceptibil din umerii ei mici. "Ci le-am găsit aici, zise, şi copiii au cules altele, şi eu n-am cules, că mi-a spus un om că nu e voie..." "Păi sigur că nu e voie..." "Da' vreau să pun şi eu, ta-taaa", spuse cu un regret neaşteptat, care îmi aminti că ritualurile pe care le cere un eveniment care se produce în lumea copiilor nu mai sînt simplă joacă, ci reprezintă participarea totală a simţirii lor la misterele existenţei. Ce era o mireasă? Hm! Un fel de zînă care putea fi văzută... "Bine, îi spusei, luăm de la noi din curte trandafiri şi..."
Credeam că are să uite, dar a doua zi îmi reaminti şi trebui să-i fac un buchet. Îi străluceau ochii şi se duse direct la copac, se aplecă şi le aşeză cu mişcări reculese lîngă garoafele veştejite. Apoi se ridică şi se uită vrăjită la grămada aceea de flori care între timp mai crescuse... "Şi cine a spus, tată, că sînt flori pentru mireasă?" o întrebai. Nu ştia! Bineînţeles unul dintre ei, pe care dacă l-ai fi întrebat s-ar fi arătat şi el nedumerit şi n-ar fi confirmat că el spusese. Mitul miresei care trebuia să vină ţinu cîteva zile şi se stinse în propriile lui flori iniţiale, care se veştejiră atît de tare, încît întreţinerea lor îşi pierdu înţelesul: mireasa aşteptată nu venea... Rămînea însă o enigmă nedeslegată: cine aruncase acolo garoafele?...

XXVI

Din mitul inocent al copiilor mă smulse Matilda cu o violenţă neînfrînată. Se întorsese parcă de la Bucureşti cu o falcă în cer şi una în pămînt. Ce era cu ea? Nu-i merseseră bine treburile pe-acolo? Că de ce n-am lăsat fetiţa să se ducă la Tasia? Tot nu m-am învăţat cu gîndul că acest copil nu mai e al meu? "Nu, îi spusei cu simplitate, cu atît mai liniştit cu cît era ea mai deslănţuită, nimeni nu se poate învăţa cu gîndul că un copil al tău nu mai e al tău. Şi adăugai: tot nu te-ai învăţat cu acest adevăr indestructibil?''
Se uită la mine şi avui sentimentul că tot ceea ce e într-o fiinţă umană nedeterminat şi insondabil se urcase la suprafaţă şi fierbea. Mi se transmise net o senzaţie de nelinişte, ca în faţa unei primejdii nedefinite, dar iminente. Nu eram pregătit să-i fac faţă, fusesem fericit în această săptămînă cît lipsise, îmi aminteam că totuşi gîndul la caietele mele, chiar dacă nu resuscitase în conştiinţa mea stinsele elanuri de altădată, o mişcare a inerţiei tot produsese, o vagă curiozitate de a le răsfoi, deşi presimţeam că în clipa cînd aşi face-o o greutate ca de plumb îmi va apăsa mîinile. Ceva îmi spunea însă că a doua oară s-ar putea ca această greutate să fie mai mică. Vroiam să-mi protejez această licărire de speranţă şi evitai ciocnirea cu Matilda. "Nu pleca nicăieri, ridică însă ea glasul, cu o tonalitate parcă de tuci. Stai şi ascultă: fă-ţi toate socotelile, în două săptămîni divorţăm şi eu am părăsit acest oraş. Mircea mă aşteaptă la Bucureşti..." "Care Mircea?" tresării eu după o lungă tăcere. "Mircea, căruia îi duceţi voi pancartele cu portretul lui la 1 Mai şi la 23 August." "Aha! Ţi-a găsit el la Bucureşti un post mai bun..." "Nu, dragă, mă mărit cu el!" preciza ea cu un glas sarcastic. "Aha! Deci la el ai fost săptămîna asta cît ai lipsit?" "Bineînţeles!" Dar parcă era o ironie, ca atunci cînd sugerezi unui naiv exact contrariul a ceea ce afirmi: o absurditate, cum să se mărite cu acel Mircea şi ce să fi căutat la el? Astfel primim ştiri despre noi, drept incredibile, ca să le diminuăm forţa de şoc. "Mda, zisei, deci e chestie veche!" "Aha, zise, destul de veche!" "Şi de ce aţi întîrziat atîta?'' "Mă priveşte!", "Mda! Cam de cînd?" "Vrei să ştii?!"
Şi se uită la mine cu aerul că nu mă sfătuia să fiu atît de curios. Puteam să am o surpriză. Mă uitai într-o parte şi o lungă tăcere se aşternu între noi. Ştirea nu mă lovi din pricina revelaţiei care îmi cutreieră amintirea ca un şarpe de foc: aşadar, acel telefon cînd o surprinsesem vorbind cu o expresie atît de fericită era exact ceea ce intuisem, cu un bărbat vorbea ea, cu mine în casă, şi nimic nu era înscenat, nici încercarea de a fugi, cînd îşi făcuse bagajele, dacă aşi fi lăsat-o chiar s-ar fi dus. Da, ar fi plecat să nască în casa altuia copilul făcut cu mine. Îl iubea deci de pe atunci pe acest Mircea. Şi atît de străin îi devenisem eu şi atît de repede, în mai puţin de un an de viaţă în doi? Dacă Silvia nu mi-ar fi semănat, astăzi aşi fi crezut că fetiţa nu e a mea. Încercai să-mi amintesc chipul acestui om şi descoperii un gînd care îmi venise atunci cînd intrasem în biroul lui şi care pierise în aceeaşi clipă din lipsă de interes pentru vîrsta sa reală; nu arăta atît de bătrîn pe cît îmi spusese Matilda ("nu fi gelos, are copii cît noi"). "Cum o să aibă? gîndisem. Doar dacă i-a făcut la douăzeci de ani." Da, gîndii acum, iată secrete ale celor de aceeaşi vîrstă. Mircea ăsta trebuie să aibă patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, mai aproape de Matilda decît mine, mai protector decît nepăsătoarea mea tinereţe. Iar copiii lui, dacă există, nu mai au mamă, trebuie să fi murit şi nu pot avea mai mult de cincisprezece ani. Se îndrăgostise deci de Matilda cu toată puterea vîrstei lui mature, sentiment care, amplificat şi de puterea reală pe care o avea în această lume (şi cine ştie dacă nu şi de conştiinţa unui mare destin), plăcuse atît de tare Matildei? Deci de atunci? "Ştiu de cînd, îi spusei, deci arestarea mea v-a prins bine!" "Să nu îndrăzneşti să insinuezi că de aceea nu te-a salvat, fiindcă ar fi avut interes să scape de tine! strigă ea ameninţătoare. Crezi că ar fi avut nevoie un om ca el? Dimpotrivă, a făcut totul să te scape de aceste caiete, a riscat mari bănuieli şi cred că şeful Securităţii n-a întîrziat să-i trimită un raport la Bucureşti, care s-a pus la dosarul lui."
Abia acum resimţii lovitura şi mă copleşi dorinţa înspăimîntătoare de a i-o înapoia. "Şi tu cum ai îndrăsnit să-l pui pe amantul tău să mă salveze? îi şoptii. Aşi fi preferat să fac zece ani puşcărie decît să păstrez în minte o asemenea amintire. Cum ai îndrăsnit? repetai. Cum ai îndrăsnit să gîndeşti despre mine că pot fi salvat cu acest preţ? Cum ai îndrăsnit să mai trăieşti cu mine în timp ce mă trădai cu copilul în burtă!?" Mă ridicai alene, cu o nesfîrşită lentoare, să n-o sperii şi în acelaşi timp să-mi domin furia care mă zguduia. Mă simţeam bucuros de forţa urii care mă zgîlţîia. Da, iată, sufletul meu nu era inert, şi odată cu focul urii care se mişca în adîncuri îmi simţeam toate puterile revenind, simţeam în mine forţa de a-mi reface viaţa, de a o relua de-acolo de unde fusese întreruptă... Şi o voi face, îmi spusei, şi viziunea unei singurătăţi fertile, trăind într-o odaie în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, îmbogăţit de experienţa totală a timpului în care trăiam, aproape că mă ameţi şi începui să mă plimb visător şi paşnic prin hol. În sfîrşit, muntele de inerţie care mă strivise şi de sub greutatea căruia ea credea că n-o să mă mai eliberez niciodată mă părăsise, se dădea la o parte şi inima îmi bătea iarăşi cu puterea de altădată. În acelaşi timp murmuram ca într-un vis cu o stranie duioşie: "Cum ai îndrăsnit, Matilda?... Cum ai putut îndrăsni?" Aşteptam să-mi răspundă: Am îndrăsnit fiindcă pe atunci nu era nimic între mine şi Mircea. Dar ştiam că n-o să răspundă, fiindcă aşa cum îi cunoştea ea pe oameni ştia că eu n-o voi crede. Totuşi, aşi fi crezut-o! Aici e aici! Aşi fi crezut-o, aşi fi crezut cel puţin în dorinţa ei de a se împăca cu mine, de a scăpa de ură şi pentru acest lucru aşi fi iertat-o. Pentru ea însă, după cum credea ea, asta ar fi însemnat să se umilească, şi de ce ar fi făcut-o?
Paşii mă duseră ca din întîmplare lîngă fotoliul ei. Repetai: "Matilda, îi şoptii, nu mai ai gură? Răspunde, cum ai îndrăsnit?... Ai îndrăsnit să-mi faci un bine în timp ce mă trădai! Nu te-ai gîndit? Măcar dacă nu mi-ai fi spus-o cînd am revenit de-acolo, dacă nu mi-ai fi povestit totul cu atîta satisfacţie, cu atîta lux de amănunte, n-aşi fi aflat-o niciodată, n-aveam de unde. E genul de adevăruri care nu folosesc la nimic şi cu care nu te poţi împăca. Şi m-ai pus şi sub protecţia lui la ieşire, da, fiindcă eu aveam nevoie să fiu protejat! Şi încă ce protecţie, bine că a simţit el ceva şi nu mi-a «aranjat» nimic. Pentru asta îl respect! Dar pe tine nu! Pînă şi cea mai umilă femeie ar fi spus lasă, măi omule, o să trăim şi noi cum o să putem, nu durează el binele pe lumea asta, dar nici răul! în timp ce tu mă trimiteai la amantul tău să mă ajute! Fiindcă era amantul tău, ai trăit cu el în lipsa mea, ştiu totul, Matilda...".
Ar fi trebuit să strige: nu e adevărat! Dar nu strigă. Era adevărat? Bineînţeles! Sau nu era adevărat şi accepta riscul urii mele, ca să-şi justifice propria-i ură? Da, aşa era, totdeauna urmărise să-mi întreţină ura, iubirea mea o deruta. Dar asta putea să însemne că mă ura fiindcă era culpabilă? Poate de aceea în cei trei ani cît lipsisem crescuse fetiţa în cultul tatălui? Nu îndrăsnise să-mi facă un rău atît de mare şi să mă dea mort, dispărut şi s-o regăsesc divorţată şi recăsătorită, cum li se întîmpla adesea în acei ani celor închişi? Şovăise? Iar căderea mea la întoarcere i se păruse insuportabilă?
Tăcea cu o expresie care îmi amintea o scenă veche, cînd tot astfel se aflase sub tirul acuzaţiilor lui Petrică şi asculta cu surîsul celui care nu vrea să spună ce gîndeşte, sugerînd unui al treilea, adică mie, adevăratul mobil al comportării ei, pe care dacă l-ar fi exprimat ar fi riscat să fie ucisă. Acum acest al treilea nu era prezent, totuşi îi surîdea. Eu înţelesesem atunci că Petrică n-o domina pe această femelă ca bărbat, nu sufleteşte, ci cînd se culcau împreună. Tirul lui era departe de ţintă. Mă înşelam. Cum era al meu? La fel de departe, secretul îl deţinea acum acel Mircea şi ea îi surîdea complice, deşi el nu era de faţă! Aha! Care o fi? Poate o virilitate mai potolită, cu care să-şi poată amesteca ea elucubraţiile cu tentă teozofică şi să fie admirată şi în casă, şi în pat, şi nu numai la serviciu şi în societate? Avea şi această expresie, puţin îndîrjită: cel care e absent mă ascultă şi mă respectă pentru ceea ce sînt eu, aşa cum sînt, parcă îmi spunea. Acela e un bărbat, şi nu...
"Dacă ştii totul, atunci trebuie să ştii şi cum am îndrăsnit", rupse ea tăcerea. "Nu, Matilda, zisei, văzînd că s-a oprit (şi în clipa aceea simţii o intensă dorinţă să-i pun mîna pe cap s-o mîngîi şi apoi s-o strîng de gît), îţi cunosc faptele, dar înţelesul lor îmi scapă. N-o să spui, Matilda, că nu mă cunoşti, sau mai bine zis m-ai cunoscut, dar ai refuzat apoi în sinea ta să crezi că pot fi aşa cum eram. În cei doi ani de dinainte de căsătorie ai avut timp să mă cunoşti... Ce-ai făcut după aceea e un secret al tău, care îmi scapă. Dă-ţi pe faţă secretul tău, Matilda, e ora marilor destăinuiri!..."
Şi mă lăsai jos pe vine la poalele ei şi o privii fascinat. "A fost o mare dragoste, Matilda, pe care după căsătorie, aşi putea spune că chiar din primele zile cînd am venit la tine în casă, ai început s-o sapi cu îndîrjire la rădăcină şi s-o distrugi. Ce s-a întîmplat, Matilda?" Mă ridicai foarte vesel, atît de vesel, încît izbii ca din întîmplare cu piciorul şi dădui peste cap măsuţa rotundă dintre fotolii, martoră a atîtor încercări ale mele de a smulge secretul care o făcuse pe această femeie să se căsătorească cu mine, deşi dragostea ei tocmai se stinsese. Acum însă nu mă mai interesa, şi nepăsarea îmi dădea o astfel de jubilaţie, încît răsturnai cu o altă lovitură de picior şi fotoliul în care mă aşezasem atîţia ani, martor şi el al atîtor scene din care ieşisem totdeauna micşorat în propriii mei ochi, şi acceptînd mereu şi mereu această micşorare, tot sperînd că visul meu de fericire poate fi apărat. Îi surprinsei privirea urmă-rindu-mă cutreierată de o multitudine de sugestii ale dispreţului şi ale unei jubilaţii proprii, pe care surîsul complice cu cel absent îl accentua. Privire vie, ascuţită, victorioasă, plină de viaţă şi de sfidare, care răscolea în mine vechi tandreţi reprimate, vechi elanuri respinse, zile de fericire neîmplinite... "Bine, Matilda, continuai, văd că nu vrei să vorbeşti, călătorie sprîncenată (şi mă apropiai din nou de ea, îi luai mîna şi i-o sărutai, ea şi-o retrase ca şi cînd i-ar fi atins-o o viperă, căci o bruscă repulsie îi apăruse pe chip), ai grijă de fetiţă şi vezi să nu ajungă acolo în noua ta familie o biată făptură vitregită, fiindcă n-o să fie bine, te avertizez, oricît de mare e ştabul cu care ne-ai trădat, pe mine şi pe ea, încă înainte ca ea să se fi născut..."
Şi o luai încet spre biroul meu, deschisei uşa, o închisei la loc şi rămăsei singur. Vroiam să verific dacă siguranţa mea de sine, reînvierea mea neaşteptată nu erau o simplă excitaţie, o simplă reacţie de apărare împotriva loviturii pe care o primisem, căci ştiam că foarte adesea singurătatea spulberă certitudini adînci, născute de prezenţa altora, în faţa cărora sîntem siliţi să bravăm, stăpîniţi de o dorinţă obscură de a stîrni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu mai foloseşte la nimic... Mă aşezai la birou şi-mi pusei picioarele pe cristalul lui, altădată plin de cărţi şi caiete, şi el martor al visului meu de a răsturna filozofia modernă atacînd aşa-zisa conştiinţă tragică pe care ar avea-o omul despre viaţă, născută din boala mortală a dualităţii ei. Da, voi face acest lucru, da, îl voi face, şi repetînd această gîndire. Îl voi face, da, acest lucru trebuie să-l împlinesc, îmi dădui seama că nu mă încurajam pe mine însumi, ci eram încurajat de mine însumi, împotriva suferinţei care trebuia cu adînc dispreţ alungată. Suferisem destul!
Distanţa incomensurabilă care se crease, cu anii, între noi era atît de mare, încît reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, dovadă a expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de big-bang-ul iniţial. Nu cumva, mă întrebai, asta e şi legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment, a fugii lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-au dat naştere? Mai degrabă sminteala e în adîncuri, în micul şi nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi efect, unde se crede că nu mai există nimic şi totuşi există, unde gîndul încetează ca gînd îndată ce s-a manifestat şi se transformă în stare... Fiindcă Matilda nu era un animal inferior care să nu-şi dea seama că nu are împotriva mea nici o probă de vinovăţie (istoria cu Căprioara nu putea fi o astfel de dovadă), totuşi că avea o stare din care ţîşnise gîndul că, oho! şi încă cum eram vinovat... Strîns cu uşa, acest gînd poate că s-ar îndepărta în sinea ei de persoana mea, dar ar reveni asupra omului în general. Şi aici cum ai putea să nu-i dai dreptate? Rămînea doar că eu ajunsesem pentru ea un om în general, şi nu eu, Victor, bărbatul cu care făcuse un copil, şi Petrini, care fusesem asistent universitar, nume care devenise şi al ei... Bine, sînt un om în general, capabil de toate crimele pe care el le-ar putea săvîrşi şi pe care le şi săvîrşise în acest sinistru secol. Nu omorîsem eu un om în mină? E adevărat că mă apărasem, ei şi? Că mă apărasem o spuneam eu, dar care era adevărul? Nu cumva folosisem doar pretextul care se lipea perfect pe... Cine îmi spusese mie că gardianul chiar vrusese să mă omoare? Faptul că alţii muriseră? Erau bătrîni, slabi, în timp ce eu eram tînăr şi rezistent şi găsisem şi trucul cu puloverul pe sub cămaşă. Era chiar atît de sigur că după încă trei-patru zile gardianul n-ar fi renunţat? Ar fi trebuit să risc să-i acord o şansă, or eu, din dorinţa mea obscură de a ucide, riscasem cu adevărat să fiu prins şi să fiu la rîndul meu omorît. Nu-i auzisem eu glasul limpede de nevinovăţie în clipa cînd îi astupasem gura şi îi şoptisem: duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?... Spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că te omor! Dom' şef, şoptise şi el (deci nu strigase ca un animal prins în capcană!), îmi şoptise cu simplitate şi omenie (adică sîntem oameni, nu mă omorî): dom' şef, n-am vrut să-ţi fac nimic! Care fusese răspunsul meu? Ei, da, te cred! Mă înduioşezi, o să am remuşcări! Şi îl aruncasem în tunelul răsturnat şi negru al morţii. (Cele mai rele supoziţii asupra comportamentului nostru se fac totdeauna cînd sîntem smulşi din universul in care alte determinări decît cele fireşti ne-au împins să acţionăm într-un anumit fel şi sîntem judecaţi după cele normale, opunînduni-se un cod moral şi chiar juridic care acolo unde am săvîrşit o anumită faptă nu mai există; fiindcă în nici un regulament al detenţiilor nu scrie că un gardian are dreptul să bage pe un condamnat la carceră, iarna, desculţ şi în cămaşă; cît despre codul moral, să nu mai vorbim, încît mă trezii rîzînd sălbatic la gîndul că destinul vrusese ca fapta mea să nu fie descoperită; iată codul moral care mă apărase: călăii îşi merită pedeapsa; cît despre o aşa-zisă dorinţă a mea obscură de a ucide, trebuie să spun că în fiecare seară trăiam clipe de groază cînd eram smuls din aşternut şi trimis între cele patru scînduri, în acel sicriu în picioare printre crăpăturile căruia şuiera adesea vîntul: dacă mă prinde că am un pulover pe dedesubt şi mi-l ia? dacă cineva m-a turnat? s-a zis cu mine! Cît despre ultimele lui cuvinte, atît de umane, bineînţeles că ştiam că în acele clipe erau sincere, da, în acele clipe, desigur, îşi adusese aminte că e om, dar pe urmă, dacă l-aşi fi cruţat, ar fi uitat de această fulgerătoare iluminare a conştiinţei lui nici măcar abrutizate, ci rele din naştere, din firea lui infamă, şi nu m-ar fi cruţat el pe mine, cu atît mai mult cu cît n-o făcuse înainte, cînd eu, ca om, nu-i făcusem nici un rău, dar el avusese revelaţia lui acolo, la gura sobei, cu vătraiul în mînă, că tocmai ca om nu trebuie să fiu curăţat...)
De cîte ori nu încercasem s-o determin pe Matilda să nu mai vadă în mine un om în general, ci omul ei, care o iubise atît de tare şi de soarta căruia nu trebuia să se despartă. Dar şi-o legase vreodată? Nu, era răspunsul ei, nimeni nu-şi poate lega soarta de-a altuia. Ştiinţa despre soartă, despre care gînditori români au afirmat că o avem mai mult decît alţii, nu se confirma în comportarea Matildci. Da... Ar fi şi plictisitor să trăieşti cu o astfel de ştiinţă, cînd numai dezordinea te pune în armonie cu murmurul surd, înfundat a ceea ce ne scapă. Fusese mai puternică decît mine, acţionase ca o forţă a naturii, nici un gînd n-o speriase. Mă văzuse rău, n-avusese îndoieli că se putea înşela. Mă iubise doi ani, nu se dăduse îndărăt. Sentimentul începuse să-i fugă: nu numai că nu-l oprise, îl biciuise să fugă mai repede. Fusesem închis, mă aşteptase, deşi trădîndu-mă, deşi poate că nu! dar căzusem, mă părăsea... Şi totuşi, despărţirea aceasta era împotriva mea, o luptă pe care Matilda vroia s-o cîştige. Să cîştige ce? Nu înţelegeam, cînd eu abandonam totul...
Ce e o despărţire? O simplă separare de corpuri. Interese superioare însă ar trebui să ne împiedice să transformăm un lucru atît de simplu (şi ce e mai simplu şi mai firesc decît să te desparţi de cineva dacă înţelegerea nu mai e posibilă?) într-o ruptură totală şi definitivă luînd în stăpînire o a treia fiinţă, un copil, care s-a născut într-o lume în care acest copil trebuia să aibă în preajma lui pe cei care l-au făcut. Eşecurile noastre în ideea pe care ne-am făcut-o despre fericire trebuie să cadă pe planul doi... Ce zicea însă Matilda? Şi ca şi cînd ar fi auzit de dincolo această întrebare, uşa biroului meu se deschise şi ea intră...

XXVII

"Ei, zise, ai reuşit să deslegi «enigma» comportării mele?" Pusese cu sarcasm cuvîntul enigma în ghilimele, vrînd parcă să spună că nu există nici o enigmă şi nu dădea, după cum nu dăduse nici pînă atunci, nici un ban pe gîndirea mea, incapabilă să înţeleagă în mod firesc ceea ce e atît de firesc... Firescul ăsta era ea, vocea ei sfidătoare, ochii ei care străluceau ca un diamant verde, surîsul ei adresat altuia... Se aşeză pe canapea şi îşi acoperi bine genunchii cu rochia ca pentru a-i feri, ca o pudică fată, de nişte priviri concupiscente. Acei genunchi nu mai erau ai mei, altcineva va avea de-aici înainte dseptul să se uite la ei şi să-i mîngîie. Îşi puse bărbia în palmă şi cotul pe picior. "Te-ai gîndit vreodată, continuă fără să mă slăbească din ochi şi fără să clipească, să te uiţi la tine, aşa, ca dinafară, şi să te vezi aşa cum eşti?"
Înţelesei că tirul blînd şi totodată primejdios al întrebărilor mele dinainte se oprise, sau că nu le mai puteam relua, şi acum începea al ei. Nu trebuia s-o întrerup, încît tăcui, întins cum eram în spatele biroului şi cu picioarele pe cristal, hotărît să rezist ispitei de a-i răspunde. I-auzi! O să spună ea cum sînt, văzut dinafară, ochiul ei fiind al adevărului, eram ferm convinsă. Auzisem? Că în prima clipă a întîlnirii noastre, atunci pe stradă, pe ninsoare, ochii mei i se lipiseră de ceea ce i se mai putea zări din picior sub haina de blana şi deasupra cismei. Că mă uitasem la ea ca la o curvă... Purtarea mea faţă de Petrică, pe care îl făcusem să urle prin copaci, Căprioara pe care o omorîsem, Tamara... şi aşa mai departe...
"Ai ştiut că mi-a fost scîrbă de tine de la început? Te-ai văzut vreodată cu ochii ăştia? Îţi amintesc eu nişte fapte, continuă Matilda, nimeriseşi odată la noi peste o ceartă de-a mea cu Petrică. Eram insultată şi înjurată. Ce-ai făcut tu? În loc să pleci, cum ar fi făcut orice om normal şi civilizat, te-ai aşezat în fotoliu şi ai început să asculţi cu o plăcere sadică. Şi după ce Petrică m-a umplut bine cu noroi (şi asta a făcut-o la îndemnurile tale diabolice, el singur mi-a povestit mai pe urmă) v-aţi ridicat amîndoi şi m-aţi lăsat singură ca pe-o cîrpă murdară de care ţi-ai şters picioarele. Şi mai pretindeai ulterior şi pretinzi şi acuma că mă iubeai în clipele acelea. Ei! Ce zici de asta? Chiar şi un om care nu iubea n-ar fi tolerat să fiu terfelită, ar fi încercat într-un fel sau altul să-l potolească pe Petrică, să-i împace pe soţi, nu să se bucure de spectacolul degradant pe care îl dădea un om deja atins de o boală gravă. Zadarnic ţi-am aruncat priviri să intervii, ţi-am zîmbit, crezînd că eşti un om întreg, un bărbat nobil, un intelectual cultivat care trebuie să reziste ispitei grosolane de a se delecta de înjosirea altora. Nici bună-ziua nu mi-ai dat la plecare ! Ce ticălos! Mă întreb cum am putut trece vreodată peste asta!"
"Şi eu mă întreb, gîndii, cu atît mai mult cu cît nu numai că ai trecut, dar te-ai şi îndrăgostit de mine...
"Ţi-am spus atunci că Petrică a dat de scrisorile tale, ca să te determin să nu-mi mai scrii, continuă ea, mai ţi-aduci aminte? Că a venit acasă în lipsa mea, a scotocit peste tot şi le-a găsit. Ei, află că nu le-a găsit el, eu i le-am dat, dacă vrei să ştii, să le citească şi să vadă ce fel de om eşti, ce fel de prieten avea, că murea după tine de admiraţie. Atunci a deschis şi el ochii. Ce canalie, a spus. Ce tip ignobil, grosolan şi primitiv! I s-a făcut scîrbă şi află că ai pierdut în el pe singurul om din lume care îţi putea purta o afecţiune sinceră şi să te preţuiască cum nu meriţi toată viaţa. De silă i s-a făcut rău, s-a dus la baie şi a vomitat, iar scrisorile, afară de una, le-a rupt şi le-a aruncat la coş..."
"Disgraziata, gîndii, înveselit, ai vrut să complici intriga tu însăţi şi să asişti cu voluptate la spectacolul înfruntării dintre mine şi Petrică, spectacol care n-ar fi avut loc dacă nu-i dădeai scrisorile. L-ai găsit pe Petrică într-una din fazele lui hiperumaniste şi ai ameţit de dorinţa de a-l chinui cu revelaţiile din scrisorile mele. Da, mi-aduc aminte, el a venit de-acasă în excursia aceea cu scrisoarea în buzunarul vindiacului şi te-ai delectat ascultînd lectura ei cu mine de faţă. Arbitrai! Adică ai încercat s-o faci şi ai fi vrut să ne vezi pe amîndoi ridicîndu-te în slăvi şi noi doi îmbrăţişîndu-ne şi umilindu-ne în faţa măreţiei sufletului tău, pe care nu-l meritam nici unul."
"M-a întrebat: îl iubeşti? continuă Matilda. Cum o să-l iubesc, i-am spus, dacă l-aşi fi iubit nu-ţi arătam scrisorile. Dacă ne despărţim, Petrică, nu ne despărţim din pricina lui. Şi totuşi îl iubeşti, mi-a răspuns el cu o mare tristeţe, te atrage, nu-ţi dai seama, omul ăsta are în el atracţia abjecţiei, chiar şi acum după ce am văzut la ce se reduce un om, tot nu pot să-l detest... Da, da, aşa este, dacă ar depinde numai de mine, aşi trece peste istoria asta şi i-aşi rămîne mai departe prieten... Şi asta mi se întîmplă mie, că sînt bărbat, dar ce i se poate întîmplă unei femei cu un suflet atît de pur ca al tău..."
"I-auzi! gîndii, te pomeneşti că asta e greşeala mea, că nu i-am spus niciodată cît e de pură. N-am fost atît de ridicol ca Petrică, ar fi trebuit să încerc. Pesemne de aceea o exaspera primul ei bărbat, care cînd o auzea vorbind astfel îi spunea du-te-n..."
"Şi acum mă întreb cum am putut suporta atîtea josnicii, continuă ea cu o expresie iluminată (se vedea că nu-şi încăpea în piele de mîndrie că în sfîrşit redevenise ea însăşi), ar fi trebuit să-ţi dau paşaportul chiar de-atunci, cînd în faţa lui Petrică sfîşiat de durere ai încercat să te urci pe mine! Ce mîrşăvie! Te-ai gîndit vreodată cît eşti de abject?"
"Da, îi răspunsei în sinea mea, chiar de-atunci şi ţi-am şi spus că nu vreau să te mai văd şi o să te dau uitării. Te şi dădusem, dar în aceeaşi seară cînd m-am întors acasă te-am găsit plimbîndu-te rătăcită prin faţa porţii mele! Nu-ţi era ţie gîndul la paşapoarte!" Contemplam, în timp ce ea vorbea, zilele şi anii de singurătate cate mă aşteptau în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, într-o simplă odaie în care, îmi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pură sau impură! O să găsesc eu pînă la urmă să intru undeva, poate chiar în uzina unde lucrează tatăl meu, cu acel director inteligent care gîndea că o ispăşire încetează de îndată ce omul a redevenit liber... Cartea pe care o voi scrie va fi scurtă, cît Manualul lui Epictet, dar viaţa ei va fi lungă şi va deveni de actualitate în chiar timpul vieţii mele. Silvia o va descoperi şi va putea să vadă, ea cea dintîi, cine este tatăl ei... Elanul pe care îl simţeam cum creşte în mine mă smulse parcă din casa asta în care nu mai aveam ce căuta şi închisei ochii..."Nu pot spune, gîndii, că n-am trăit destul pentru a-mi dedica tot restul vieţii numai muncii mele. Cunosc şi faţa şi reversul lucrurilor şi nici o surpriză nu mă mai poate clinti... Doar melancolia poate, boarea tristeţii, mîhnirea (duşmanul meu!), dar voi rezista şi voi găsi eu un drog împotriva lor..."
"...Aha! exclamă Matilda, nu răspunzi, nu-ţi mai convine, nu eşti capabil să-ţi vezi abjecţia în faţă. Păi cum s-o vezi cînd te contopeşti cu ea? Sigur, în mintea ta are altă denumire, ceva nobil, frumos, filozofic, spirit, ehe, ceva cosmic, cum o să crezi tu despre tine că eşti un zero? Nici nu e uşor, trebuie să recunosc că şi mie mi-au trebuit ani de zile pînă să descopăr pînă unde am căzut trăind cu tine..."
"De ce m-o fi insultînd femeia asta? exclamai şi eu, de astă dată tare şi uitîndu-mă absent pe deasupra capului ei pe fereastră, care se albăstrea sub înserare. Ce dracu ţi-am făcut, ce-ai cu mine, cotoroanţă isterică? Nu te mai osteni, ştiu totul, nu m-ai iubit, m-ai pîndit, vrei să spui că şi cei doi ani cînd m-ai făcut s-o cred au fost o minciună, că te-am sedus, tînără fecioară!" "Da, strigă ea, au fost doi ani de coşmar, toată lumea era uimită, Matilda, ce e cu tine, trezeşte-te, nu te recunosc, Matilda, nu mai eşti tu! Abia cînd am rămas însărcinată m-am îngrozit: ce mi se întîmplă? De cine m-am legat eu pentru toată viaţa? Ştii ce s-a întîmplat atunci, noaptea tîrziu cînd te-am aşteptat să-ţi spun ce mi-ai făcut şi ce mi-ai zis! Am vrut să mă duc să întrerup sarcina. Ăsta e bărbat, care îmi spune că o să-mi pună copilul pe băţ chiar în clipa cînd soţia lui îl anunţă că va fi tată şi o să-l arunce într-o prăpastie? Trei zile şi trei nopţi am auzit în urechi vorbele astea. Dar m-au oprit toţi, şi Tasia şi Petea şi Vasia şi chiar Tamara, de care ţi-ai bătut joc... Da, da, Tamara, căreia i te crezi superior, s-a dovedit că e cu un cap mai presus decît tine. Ce vină are copilul, a zis ea, că tatăl lui nu e zdravăn la cap? De ce să-l scoţi? Ai destul timp pe urmă să te desparţi de el!"
Va să zică povestise totul alor ei! Şi eu care crezusem că viaţa noastră în doi e un secret! Te pomeneşti că ştie tot oraşul, poate chiar şi Ion Micu... "Singură spui că n-o să mă apuc eu acuma să cred despre mine ceea ce îmi spui tu. Încît, continuai eu paşnic, e zadarnic să mai insişti! Nici eu n-o să mă apuc să-ţi spun că între mintea ta şi a unei măgăriţe nu e nici o deosebire. Una că nu te-aş putea convinge, al doilea că nu sînt nici eu de fapt convins, deşi am avut multă vreme senzaţia asta netă, care separă un om de un animal, cînd ne aflăm în preajma lui: vezi că are ochi, are gură, cu care mănîncă ca şi un om cu care te înţelegi, se dă la o parte cînd îi spui să se dea, munceşte cînd îl pui la ham şi totuşi simţi tot timpul că între tine şi el e un zid, un gol de netrecut, în ciuda comuniunii cu el a unui sentiment care nu se desminte, că sîntem amîndoi fiinţe vii, care ne ajutăm unul pe altul în această viaţă şi într-o zi vom avea aceeaşi soartă, adică vom muri. Da, am avut de multe ori această stranie senzaţie că acest gol, acest zid invizibil există şi între noi doi, dar n-am încercat niciodată să te insult şi să-ti spun, ba chiar pot să afirm că acest gol şi acest zid m-au fascinat totdeauna, mi-au mobilizat toate forţele sufleteşti să trec prin acest neant şi uneori mi-a reuşit, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Ai avut tu grijă să-mi sugerezi că totul e zadarnic... Şi totuşi nu sînt convins că ai o gîndire de măgăriţă. Eşti o măgăriţă biblică, vorbeşti... Vezi cît de puţin sigur sînt chiar în judecăţile mele rele despre tine, în schimb tu plesneşti de convingere în ale tale. Îţi faci bărbatul nemernic, abject, ticălos, canalie... Pe ce te vei fi bizuind? Îţi spun drept, te invidiez! Joci tare!" "Pe ce mă bizui? ridică ea vocea. Pe ce mă bizui? Ajunge să mă uit la tine şi să-mi apară convingerea că nu mă înşel. Numai felul cum rînjeşti, dacă te-ai vedea... (Nu rînjeam niciodată!) Nu ştiu cum o să scap de greaţa pe care o simt la gîndul că m-am culcat atîţia ani cu tine, că te-am lăsat să te apropii de mine!"
Izbucnii în hohote. "Totuşi ai o minte de măgăriţă, deşi vorbeşti, îi spusei schimbîndu-mi cu o mare satisfacţie picioarele pe birou, altfel n-ai proiecta acest sentiment asupra trecutului. Cînd nu mai iubeşti, poate să apară şi această repulsie, această greaţă pentru un om care nu-ţi mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna. Există acum, asta da, şi un om curat, un ins care face bravadă de puritate sufletească, nu aruncă ceea ce simte acum peste ceea ce a simţit altă dată. Fiindcă se naşte o îndoială: cum ai putut suporta această repulsie atîţia ani? Cine se înşală atît de grosolan atîta vreme n-are şanse să-i apară convingerea că nu va cădea într-o murdărie şi mai mare. Vrei să-ţi exemplific cu ceva, dacă e vorba să ne luăm după ceea ce ne apare că ar arăta celălalt? Mai înainte, în hol, în timp ce eu îţi puneam o întrebare, cum ai îndrăsnit să te duci la amantul tău să mă salveze el pe mine (întrebare la care n-ai răspuns, ţi-o pun şi acuma), ai avut tot timpul pe chip un surîs murdar. Nu-ţi spun ce-aşi fi putut gîndi eu în clipele acelea, ce-mi sugera acel surîs, pe care îl mai văzusem odată, pe vremuri, fiindcă eu nu mai mă iau după semne de-astea, care ne pot înşela, cum s-a întîmplat atunci, în acea noapte nefericită, cînd te-am lovit... Nu vreau să-mi aduc aminte, dar de-atunci m-am hotărît să nu mai interpretez rînjete, surîsuri, clipiri din ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decît ceea ce îmi pare mie. Tu vroiai să-mi spui că eşti însărcinată şi mie mi s-a părut că exprimai opinia tîmpă a unei soţii care nu crede că e ceva de capul bărbatului ei! Rînjeai spunîndu-mi că nu mi-ai distrus "opera" apropos de spartul biroului şi răsfoirea caietelor mele. Înţelepciunea, Matilda, e un drum pe care tu nu l-ai străbătut şi nici n-o să-l străbaţi vreodată şi în asta constă tăria ta... Te-ai măritat de trei ori, te mai măriţi a patra oară! Ei şi? Poţi să te măriţi şi a cincea oară şi de ce nu şi a şasea? Bine că ai făcut un copil care te salvează de la derută!" "Aha, exclamă ea sarcastică, va să zică pe-asta te-ai bazat tu cînd te purtai cu mine mai rău decît cu o vită (ai şi spus adineauri că simţeai că sînt o vită) că n-o să mai mă despart de tine fiindcă mă mai despărţisem înainte de doi bărbaţi! Te-ai înşelat amarnic!" "Bine, zic, m-am înşelat, se mai întîmplă, îmi pare rău, sînt chiar mîhnit, şi ce mă-ta ai vrea să fac? Ai aerul că ar trebui să fac ceva!" "Să te spînzuri, şuieră ea cu o intensă ură (şi un alt sentiment îi ţîşni, orbind-o, pe sub acest şuierat), ţi-am spus, zise, să nu mă mai înjuri. Îţi crap capul", şi într-o clipă fu în picioare, se apropie de birou, puse mîna pe singurul obiect de pe el, un presse-papiers mare de cristal şi îl ridică în aer: avu doar o clipă de ezitare, apoi mi-l aruncă de-aproape drept în cap. Mă avertizase într-o zi şi se ţinu de cuvînt. Avusei şi eu o secundă de ezitare: să mă feresc sau s-o sfidez? Nu mă ferii decît cînd bolidul ţîşni; izbi în braţele mele care se ridicaseră fulgerător şi îmi acoperiseră fruntea. Totuşi un colţ al presse-papiers-ului pătrunsese printre degete fiindcă de îndată simţii ceva cald cum mi se prelinge pe obraz şi îmi văzui şi dosul palmelor şi apoi parchetul stropit de picături groase de sînge. Foarte groase, roşii şi late, şi cu stropi. Citii pe chipul ei cum arăta al meu, desigur o mască însîngerată care îi inspira groază, dar nicidecum regretul pentru ceea ce făcuse. Dacă aşi fi zărit cea mai mică urmă că s-a trezit din rătăcire, furia mea s-ar fi retras. Atunci sării şi îi tăiai zadarnic drumul spre uşă, fiindcă nici nu se gîndise să fugă. "Să nu te-apropii, zise, fiindcă îţi scot ochii şi n-o să mai vezi lumina zilei." Şi fiindcă mă apropiam, în timp ce se retrăgea încet spre fereastră: "Atenţie, strigă, unul din noi doi nu va mai ieşi viu din această odaie." De ce? mă întrebam... A, da, îmi trecu prin faţa ochilor ca o fantasmă, revelaţia, ceea ce îi spusesem, da, toate cuvintele mele o loviseră adînc şi nu înjurătura. Aha! Nu suportă, în timp ce eu trebuie să suport... Eu trebuie să fiu blînd... Da, aşi fi fost, dar ea vroia să şi fugă la viitorul ei bărbat, să-mi ia şi copilul şi să mă şi spînzur. Şi de ce toate acestea? Desigur, fiindcă am iubit-o foarte tare, de ce altceva? Holbată la chipul meu, nu observase că în acest timp îmi desfăcusem pe nesimţite cureaua de la pantaloni, avui chiar timp să ţin catarama în mînă, nu vroiam să desfigurez halucinantul ei chip, care şi acum cînd o priveam îmi era drag... Reacţia ei fu tîrzie cînd o croii totuşi peste faţă cu atîta violenţă încît în aceeaşi clipă mi se făcu întuneric în cap. Se repezi spre mine şi mă trezii cu ghearele ei în gît; le desfăcui cu greu şi înţelesei că dacă n-o lovesc, o mare incertitudine ar fi planat asupra sfîrşitului acestei încăierări, eu încercînd s-o cruţ, ea nedînd înapoi de la orice-ar fi... "Ah", strigai cu disperare, cu greaţă şi cu mînie, şi îi dădui peste acelaşi obraz una după alta trei palme care o culcară la pămînt. Fuseseră chiar atît de năprasnice? Căzuse cu faţa în sus, cu braţele în lături şi cu un picior în desordine care îi ridicase rochia. Mă ustura gîtul, mă ştersei cu un gest mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de sînge proaspăt. Respirai adînc: bine că se sfîrşise. "Ridică-te, îi spusei, am ajuns departe, un final demn de timpurile moderne." Dar ea nu se trezi, nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. Mă apropiai, mă lungii alături de ea şi îi şoptii în ureche: "Trezeşte-te, Matilda, ei, haide, o să scapi de mine, adio! Te aşteaptă noua ta viaţă, sus, iubito, coşmarul tău a luat sfîrşit! Vei fi regina Angliei, supuşii unui imperiu, deşi emancipaţi, vor privi chipul tău pe bancnote şi în hohotele lor de rîs respectuoase, te vor iubi... Păstorii din Australia, popoarele primitive din deserturi, care trăiesc mîncînd viermi şi lăcuste prăjite, se vor închina reginei mame... Ce idioţenie... Matilda, trezeşte-te!" Şi îmi apropiai gura de a ei şi începui s-o sărut, s-o mîngîi netezindu-i tîmplele... Sărutam o gură întredeschisă, fierbinte, dar străină şi fără respiraţie. Şi o mare tăcere mă înconjura. "Matilda, îi şoptii, iar, luînd-o în braţe, iubita mea, hai, trezeşte-te (şi în clipele următoare o iubii ca totdeauna pregătit să-i aud răcnetul de împotrivire, dar nu fu nici un răcnet). Sînt eu, bărbatul tău, asta n-a însemnat nimic niciodată pentru tine? O, tu, pe care te-am adorat, nefericită fiinţă pe care lumina soarelui te va mai lumina încă, nu mă vezi, nu mă auzi? Matilda! Pe tine te chem! Trezeşte-te!..."
Şi dacă moare? îmi trecu prin cap. Mă ridicai şi rătăcii prin birou asaltat de gîndul că astfel se petrec nenorochile, şi ucigaş e cel care a lovit cel mai tare, chiar dacă... Da, în faţa morţii orice justificare sporeşte vinovăţia... Şi ce dacă... Trebuia pentru asta... Dar dacă... Aha! Şi dacă aplic varianta Vintilă? Cum, dar o şi aplicasem... Trebuia dusă pînă la capăt...
Ieşii şi intrai în bucătărie, smulsei de lîngă chiuvetă o găleată, o umplui cu apă şi revenii în birou. Fleoşc! o aruncai peste ea. Sări în sus cu un ţipăt înalt şi putui aprecia cu satisfacţie eficienţa metodei. Era vie, rezistase declaraţiilor mele patetice de dragoste, sărutărilor şi mîn-gîierilor mele, neliniştii paşilor mei... Dar cum? Apa e elementul în care s-a produs şocul primordial al naşterii vieţii, un trăsnet şi lanţul de amino-acizi a început să palpite... "Niciodată n-o să-ţi iert asta. M-ai violat în timp ce eram leşinată!" Şi se ridică împleticindu-se, în timp ce apa îi curgea şiroaie din creştet pînă în tălpi. "De unde ştii, îi zisei, că te-am violat, dacă erai leşinată?" "Nemernicule, o să mi-o plăteşti." "Ba te rog să păstrezi o amintire de neşters a acestor clipe, niciodată nu te-am iubit mai mult..." "O să sap în faţa casei mele o groapă şi o să arunc cu mîinile mele pămîntul peste cosciugul tău." "O să dau cu usturoi pe la pragurile casei mele şi n-o să mai poţi intra niciodată înăuntru..."
Era o combinaţie între metoda Vintilă şi varianta Acojocăriţei. La care se adăuga ceea ce între cei doi nu se petrecuse: despărţirea. O aşteptam. Între mine şi Matilda cuvintele îşi pierduseră înţelesul. Eram amîndoi muţi, totul fusese spus, tot ceea ce vedeam îmi era străin, urechea ei, da, urechea care îmi fusese atît de dragă îmi părea a fi a unei vampiriţe, paşii pe care îi iubeam în mişcarea lor îmi păreau acum diformi, mîinile mari de care mă ataşasem, dar care ridicaseră asupra mea presse-papiers-ul greu de cristal, labe simieşti bune pentru copaci... Pe această catastrofă nici ea nu îndrăzni să aibă chiar de îndată vreo iniţiativă. Ai fi zis că nimic n-avea să se schimbe..

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa