Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

PARTEA A DOUA

Abordă el însuşi acest subiect chiar atunci cînd eu, deşi îl ascultam cu atenţie, nu mă putui stăpîni să nu întorc capul după o silueta une passante, cu splendide picioare în cisme de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană şi negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar şi chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zîmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi... Ca şi pe poetul damnat, mă stăpîni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut şi n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea iubită cu un destin necunoscut... J`amais! Se pierdu în mulţimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat... "E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-mă. Şi îşi ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată dispreţuitor şi îndîrjit. E ora cînd ştie că eu vin acasă şi cu toate astea nu sînt niciodată sigur dacă mă aşteaptă sau nu. Şi niciodată nu ştiu dacă, aşteptîndu-mă, o să-mi înghit în linişte borşul nenorocit pe care mi-l serveşte în farfurie, sau dacă există sau nu acel borş, deşi îi plătesc o servitoare care să-l gătească."
Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau deodată, fără ocolişuri şi fără falsă discreţie, în viaţa intimă a prietenului meu. Mai tîrziu aveam să cunosc şi eu această stare în care un bărbat îşi dezvăluie relaţiile cu soţia fără să-i mai pese că aceste relaţii ar trebui să rămînă secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca şi cînd ar fi o ruşine să fii nefericit şi s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. Eram consternat, nimeni din şcoală nu aflase pînă atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soţia lui, adică nu se şoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal... Îi cîştigasem eu deplina încredere ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam să aflu şi eu mai tîrziu: apare o perioadă în viaţa unui cuplu, cînd conflictul interior sparge cadrele vieţii în doi şi se revarsă în viaţa din afară din pricina intensităţii insuportabile la care sunt supuşi cei în cauză; nu eram atît de prieten cu Petrică adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-i devin confident. Şi apoi întîlnirea noastră cu ea... Soţii nu numai că nu schiţară gestul de a se opri şi a schimba măcar cîteva cuvinte de formă, cum obişnuiesc chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-aş fi zis că desvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. În acelaşi timp ea se arătase zîmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea care cădea peste noi şi peste oraş. Da, avea pe chip un surîs parcă de beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. Pe atunci însă nu ştiam nimic despre viaţa cuplurilor şi in clipa aceea am gîndit că fără îndoială el îi purta pică pentru ceva, se certaseră şi desigur, cum el era uşor de jignit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borşul zilnic sau de prezenţa ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care el se obişnuise), ci îl jignise în personalitatea şi în orgoliul lui, unde era atît de vulnerabil. "Lasă, Petrică, i-am spus, nu mai fi şi tu atît de susceptibil..., cînd ai o soţie atît de frumoasă, astea sînt fleacuri pe lîngă fericirea de a te culca cu ea în pat... "Nu sînt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate că şi măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui şi cînd te aştepţi mai puţin aruncă şi poveri şi tot şi îţi aplică şi două copite în cur, dacă nu şi mai rău. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa concepţie despre fiinţa umană, dacă nu respecţi un om, atunci ce mai respecţi? Nu te înjoseşti şi pe tine însuţi în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementară noţiune despre respectul reciproc, fără de care... totul se duce dracului", exclamă deodată prietenul meu atît de scîrbit şi cu atîta lehamite încît de simpatie pentru el îl apucai de braţ şi izbucnii în hohote înalte de rîs. Astfel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, bine exprimată şi sinceră, îmi stîrnea rîsul spontan, ire-presibil, aşa cum ni se întâmplă să izbucnim în rîs cînd cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pînă jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram încredinţat sau doream ca rîsul meu să-l antreneze şi pe celălalt şi să vadă şi el că, iată, se putea rîde de comedia umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai proprie îi e omului înclinarea spre rîs, starea de inocenţă... uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gîtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amîndoi şi cel lovit, te uiţi la el că deodată surîde ca un prost... Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de sentimentul umilinţei... Nu i s-a întâmplat nimic, faţă de tot ceea ce simte el în clipa aceea. Fireşte, viaţa nu e o joacă de copii, dar mai întîi de ce n-ar fi? Nu sîntem noi toţi copiii pămîntului? Şi apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămînă înlănţuiţi de cei cu care se află în stare de conflict? "Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu eşti sigur că o găseşti acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu eşti sigur de borşul tău, dă servitoarea afară şi mănîncă-l la restaurant!..." La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată şi orgolioasă pe care n-o mai rupse pînă ajunserăm în dreptul casei mele. Îmi veni o idee: să urce la mine şi să luăm masa împreună. La ora aceea, unu şi jumătate, cînd ne întorceam noi de la şcoală, mă aştepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei era acasă şi îl aştepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa ceva uşor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt şi brînză, sau jambon, un pahar cu lapte...
Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, deşi încă sărac mobilat. "Fă-ţi totul singur", îmi spusese tata, deşi avea ceva bani şi deşi vedea cum de la o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să coste aproape cît un salariu de-al său de altădată. Îmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă şi cîteva scaune. Cărţile îmi stăteau încă îngrămădite pe lîngă pereţi.
Băurăm cîte-o ţuică şi mama ne servi ciorbă de purcel ardelenească şi tocană cu mămăliguţă. Cartelele de pîine aduseseră pe ţărani în piaţă cu mălai. Apoi la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineaţa, iar Petrică era doar fumător de ocazie. Aprinserăm ţigări.
"...Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutaserăm înainte de întîlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, sînteţi mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ţi dau să citeşti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne aşteaptă pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revoluţia proletară. Vom fi puşi la coadă. Gînditorii, oamenii de cultură nu vor avea acces la putere şi în general li se va refuza orice încercare de a gîndi altceva decît ceea ce a gîndit deja Marx. Întreaga gîndire a umanităţii va fi reanalizată prin această prismă şi în acest sens vor avea şi ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică era regăţean), or să aibă de lucru cît îi hăul, cu iluzia că înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se va da voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice şi sociologice şi vor fi vîrîţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui să-şi pună pofta în cui. Cel mult funcţii de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănînce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajaţi, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea, fireşte pînă la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuşi valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maeştri vor da din capetele lor albite de înţelepciune şi vor zice: aiasta este foarte bine, alţii vor întîrzia să vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe trădătorii de ţară transfugi şi duşmani plătiţi. În general, toţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin..." "Chiar aşa a spus Lenin?", l-am întrerupt eu. "Da, chiar aşa, noi avem stomacul tare şi vom înghiţi pe toţi individualiştii şi şovăielnicii, citez din memorie. Nu sînt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care au creat pînă acum o mare literatură. N-ar fi exclus să devină optimişti..." (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai tîrziu. Petrică, după ce a aderat şi el, a uitat totalmente de profeţiile lui, ca şi cînd o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conştiinţă, ca şi cînd un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profeţii; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin asupra acestui lucru...)
Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea l'Avenir de l'intelligence (carte pe care mi-o împrumută chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-şi îndepărteze gîndirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu curînd... Nu mai stătu mult şi plecă.

De la soţia lui, bineînţeles. "Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fără să-mi dau seama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trîntită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhitectură şi de decoraţii interioare. Mi-am scos paltonul şi mi-am aruncat mănuşile înjurînd. Asta nu e viaţă! Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Cîteva luni am mîncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fără nici un rezultat, afară de tristeţea care te cuprinde cînd vezi la mesele vecine pe alţii cu soţiile lor şi tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? Şi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credinţă în rostul vieţii, în idealuri că omul e incomparabil... Ba e perfect comparabil, cu un catîr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului cînd mă vede că nu pot să mai rabd şi mă apuc eu să fac ordine. În dulapuri, în bucătărie, în cămară, în biblioteca pe care tot timpul o răvăşeşte... Îmi dispar cărţile, îmi descompletează cele mai frumoase ediţii. Unde sînt cărţile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie şi are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blîndeţii, ale apelului la raţiune, ale înţelegerii, ale ameninţărilor. Tîrziu de tot am aflat că le împrumuta. Ediţiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a cîştigat bani în viaţa lui şi a cumpărat tablouri şi cărţi... Mi-a dat şi mie şi din unele şi din altele... Circulă prin casele prietenelor şi prietenilor ei arhitecţi şi se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperţi, cu foi smulse şi lipite grosolan cu pap... A trebuit să perorez luni de zile pînă să aflu că le împrumuta şi că nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. Şi alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se bucure şi alţii de ele? Ei, de ce? Toţi sîntem oameni, eu le-am citit, aceste cărţi, să le citească şi alţii... Egoismul ăsta al meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi. N-ai decît să-ţi faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraş care să ţi le înapoieze pline de caca... A încetat cu cărţile, au început să-mi dispară cămăşi, costume, pantofi, chiar şi ciorapi, exclamă prietenul meu cu un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în pivniţă să tai lemne. Eu le cumpărasem de la depozit, însoţisem camionul pînă acasă, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum îmi curgea sudoarea de oboseală... Ironie, surîs, dispreţ... Fără să mă întrebe, tu ai mîncat, eşti obosit, sau nici măcar atîta, să-şi fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenţia la tandreţea femeilor, care nu e decît o cursă... Pisicile sînt superioare, cînd simt nevoia de tandreţe se mîngîie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni... S-a retras în dormitor şi cînd spre seară am ieşit şi eu din bibliotecă şi m-am aşezat la masă, la masă nimic... Tu n-ai mîncat în oraş? zice. Ba am mîncat, i-am răspuns. Şi m-am culcat la mine în birou, flămînd, dar fără dorinţa de a mînca, cu speranţa că o să vină la mine şi să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea tîrcoale, că femeia asta nu ştie ce e o căsnicie şi de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să ştii de la mine, nu le aştepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale aştepţi zadarnic un semn, acest semn nu-ţi va fi dat... Pare neverosimil, îţi contrazice întreaga ta concepţie despre viaţă, dar e adevărat, aşa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine şi degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, nu te înşeală nimeni, nu iubeşte pe altcineva, şi totuşi nu vine cînd o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi o să-ţi pună mîna pe fruntea înfierbîntată e o invenţie pe care nu ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescenţă, cînd visăm iubirea şi armonia... Ducă-se dracului, mi-am spus şi am hotărît că mai bine trăiesc singur, şi am aruncat în noaptea aceea peste bord gîndul de a fi fericit cu o femeie... Dimineaţa însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întîmplat nimic. Tandreţea ei era indiferentă şi gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greaţă. Ia mîna de pe mine, i-am spus. Şi am plecat înjurînd... Şi acum trei zile, cobor eu în pivniţă să tai lemne. Servitoarea plecase la ţară, îi murise mă-sa. Cînd mă uit... ştiam că în pivniţă abia aveai loc să pui lemnul pe butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... ştiam că abia vedeai ferestruica.... ferestruica mică era degajată şi toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine şi văd că şi peretele stivuit din stînga era înjumătăţit... Am înţeles într-o clipă ce se întîmplase. De la cărţi şi lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate şi aranjate de mine. Am urcat sus, indignat ("Aoleo, Petrică, am gîndit în clipa aceea uitîndu-mă la el şi văzîndu-i indignarea reapărîndu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mînă şi s-o croieşti cu el ca unică soluţie a chestiunii tale insolubile!"). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. ("Cui să le dea, am gîndit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei şi să-l citeşti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?" Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, tîrziu, acest gînd şi a repetat...) Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre uşă, ca un semn de dispreţ pentru cel care ar fi intrat peste ea şi cel care putea intra eram numai eu... În clipa aceea mi-am adus aminte cum mătuşă-mea, la ţară, unde îmi petreceam vacanţele, punea mîna pe-un retevei şi îl arunca furioasă în cîinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la casă... («Aşadar totuşi ţi-ai dat seama ce-ar fi trebuit să faci!») Am apucat-o de mînă şi i-am spus: ridică-te cînd stai de vorbă cu mine! S-a ridicat şi gura ei s-a făcut subţire ca o lamă de cuţit... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborîte, cînd n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivniţa plină..." Ajuns aici Petrică se opri. Aşteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleştate. Înţelesei că nici pînă astăzi nu rezolvase, în el însuşi, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate soţii, întîlnindu-se pe stradă, nu se opriseră, nu-şi spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surîs răpitor... Cu ce greşeşti tu, Petrică, faţă de ea? m-am întrebat. Ce lipseşte, ce nu-mi destăinui? Ce-ţi scapă din fiinţa ei, care îţi produce o indignare universală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării şi pesimismului tău furios, pe care îl extinzi în relaţiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice şi cu l'avenir de l'inteiligence...
Surîdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mîine.

A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întîia oară de cînd îl cunoşteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă trăsăturile. Înalt cum era, subţirel şi distins, ai fi zis că umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine... Parcă ar fi obţinut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca şi cînd demult aş fi insistat eu pe lîngă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. Şi că el şi ea mă invitau la masă... Chiar în acea zi, adică acum, la prînz. "Bine, Petrică. zic, mulţumesc."
Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împăcasem de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el ştie ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătînd centrul oraşului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atît de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care îşi ţinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispreţ pe chip la adresa mulţimii prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl făcea puţin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă gîndeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent de făcut şi să mă scuz, să rămînă invitaţia lui pentru altă dată. Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama cărţilor şi chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stîrnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viaţa acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor şi stupid, în ciuda faptului că erau amîndoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în concepţia mea şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat şi unul cu o meserie simplă şi fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorînd şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la voinţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.
Mă înţelesesem cu mama să mă aştepte totdeauna pînă la ora două şi, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de făcut ca să mănînc şi să plece. Parcă îmi părea rău că n-o s-o văd decît mîine, fiindcă, în mod natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezenţa ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atît de elocventă: eşti fiul meu, parcă îmi spunea, şi după Dumnezeu la tine ţin şi am uitat de mult că nu mai ai credinţă şi nu te-ai împăcat cu taică-tău... Dar eşti tînăr, şi nu se ştie dacă într-o zi n-o să-l înţelegi pe Mîntuitorul.. Îi ghiceam aceste gînduri şi o ocroteam acum şi eu, spunîndu-mi că dacă Mîntuitorul a învăţat-o să fie atît de răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem pînă mai ieri, înseamnă că totuşi pe ea credinţa o înălţase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atîta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sînt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atît de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă.
Mă trezi din aceste gînduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganţa şi somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice caz nu erau din ciment obişnuit, cu ferestre imense de o parte şi de alta. Uimirea mea însă crescu cînd intrarăm înăuntru. Tot etajul de patru camere era al soţilor Nicolau. Nu mai văzusem pînă atunci ceva atît de atrăgător, atît de artistic aş zice, camere mari cu draperii violete, cu pereţii plini de tablouri şi rafturi de cărţi, cu plafoanele ornamentate, fotolii şi scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă; nici n-ai fi zis că sînt sobe, atît de fine erau plăcile şi brîiele cu incrustaţii şi semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atît de spaţios încît simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, care se întindea pe doi pereţi. Mă aşezai pe canapeaua în care mă înfundai, în timp ce repetam: "Frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut aşa ceva". El îşi ţinea o mînă în buzunarul de la pantaloni, zornăind nişte chei. Tic nervos, de care aveam, mai tîrziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise şi îl aud că zice: "Ar fi în stare pur şi simplu să nu vină (înţelesei că se referea la soţia lui.) şi nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ţi-ai luat o obligaţie şi că trebuie s-o respecţi?"
Dar chiar atunci se auzi zgomot la uşa de la intrare şi mă ridicai de pe canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. Ieşirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că "domnu`, nu ghesit vin, mereţi dumneavoastră şi chcutaţi..." Crunt, Petrică îi luă plasa din mînă, ne îmbrăcarăm paltoanele şi plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea... Totuşi Petrică, contemplînd norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în tăcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că ruşii erau iritaţi că aliaţii lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietică în care se spunea "ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goering şi spînzurat imediat"), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă rîndul meu să vorbesc şi continuat interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stăpînit de o muţenie care parcă nu prevestea nimic bun. Părea hotărît în sfîrşit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînţeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei şi jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe punctul să-l invit eu la mine acasă, cînd el îşi coborî deodată privirea din nori, surîse strîmb şi îmi făcu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, înţelesei, îi lăsa timp să vie şi să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care ţinea deschis toată ziua, răsfoirăm cărţi, cumpărarăm reviste literare şi ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboy şi pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deşi avea cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de reproş: "A venit, fă, doamna?'' o întrebă Petrică grosolan, fără să treacă pragul. "Nu, domnu`, răspunse ea, dar telefonat că vine mintenaş, domnii nu plecat, vine, vine..." "Ce e, dragă, ce s-a întîmplat?" auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie degajată şi mă întorsei şi o văzui.
Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere unde se simţise minunat şi acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru toate, dispusă să ierte pe oricine şi pentru orice, cu forţa pe care ţi-o dă sufletul cînd viaţa ţi-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei de o frumuseţe care mă copleşi şi exclamă: "dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!" Şi îmi întinse mîna pe care i-o sărutai. Avea o mînă a cărei greutate n-o simţii, imponderabilă, dar care mi-o strînse pe-a mea într-o scurtă încleştare, strîngere fraternă, care transmitea forţa feminină, dar şi forţă fizică, mînă groasă, ai fi zis o labă... O luă înainte, îşi aruncă haina pe un fotoliu şi dispăru. Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpînit de o bucurie jenată şi confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag surîs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumuseţe minoră, dacă pot să spun aşa, căci astfel îmi apărea în acele clipe. "Hai, zise el în şoaptă, ca şi cînd s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ţi arăt cărţile mele."
Intrarăm în bibliotecă şi începu într-adevăr să mi le arate, una cîte una, ediţii rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întîrzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, tot în şoaptă şi cu religiozitatea aceea curioasă a livromanilor, explicaţii asupra personalităţii, nu a autorilor, ci a acelora care îngrijiseră şi prefaţaseră ediţia, biografia lor, polemicile lor din epocă etc, ca şi cînd aceste personalităţi erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine... De ce vorbea el în şoaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpîneau pe Petrică, de arăta ca şi cînd un devotament straniu pentru cineva scump şi drag care zăcea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gîndirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?...
Deodată lăsă cartea şi se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc şi de astă dată bucuria lui jenată fu înlocuită de o bucurie plină şi spuse: "Matilda, bine că ai întîrziat, ne-am plimbat prin oraş, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele două cărţi... vezi, asta e, cînd trăieşti în provincie, trebuie să te mulţumeşti cu fărîmiturile din capitală, dacă mai vin şi fărîmiturile acelea..." "Petrică, îmi explică ea, aşezîndu-se, nu doarme de cîtva timp din pricina a două cărţi... Vrea să se ducă la Bucureşti după ele..." Şi spunîndu-mi asta îşi arătă deodată chipul, pe care pînă atunci nu-l văzusem bine şi rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumuseţe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decît atît, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieţi a gîndirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întîlnisem eu o astfel de femeie şi o întîlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei fascinante, cum SE întîmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sînt găsiţi de ele? Şi, ce era mai rău, înţelegeam acum vorbirea în şoaptă a prietenului meu: această femeie în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, înţelegeam prea bine, îl subjuga; în prezenţa ei gîndirea lui se topea, revolta împotriva ei şi tot ceea ce îi tortura sufletul, aşa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în şir, deveneau, desigur, o amintire palidă. El începu să-mi explice că nu era vorba de cărţi obişnuite şi se însufleţi, încetă să mai vorbească în şoaptă. Ea îşi aprinse o ţigare şi îl asculta cu un minunat şi ironic surîs afectuos, uitîndu-se adesea şi la mine, care mă făcusem în forul meu interior crunt şi duşmănos. "Unde sînt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai rămas din superba ta revoltă?''... "Hai, Petrică. Continuăm la masă, zise ea întrerupîndu-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gîndul la cărţi, ca tine, ci probabil i se profilează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinţi şi a unui muşchi de porc împănat, care sînt gata. Poftiţi la masă!"

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa