A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.

Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros la birt decât acasă; tot le-aumai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului,viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătasede zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeaţă, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăş, iar la Arad te duci în două ceasuri.

Marţi dimineaţa Mara-şi scoate şatra şi coşurile pline în piaţa de pe ţărmurele drept al Murăşului, unde se adună la târg de săptămânămurăşenii până de pe la Sovârşin şi Soboteliu şi podgorenii până depe la Cuvin. Joi dimineaţa ea trece Murăşul şi întinde şatra pe ţărmurele stâng, unde se adună bănăţenii până de pe la Făget, Căpălnaşşi Sân-Miclăuş. Vineri noaptea, după cântatul cocoşilor, ea pleacă laArad, ca ziua s-o prindă cu şatra întinsă în piaţa cea mare, unde lumease adună din şapte ţinuturi.

Dar lucrul cel mare e că Mara nu-ţi iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nugăseşti la Lipova ori la Arad şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşti laRadna ori la Lipova. Lucrul de căpetenie e pentru dânsa ca să nu maiaducă ce a dus şi vinde mai bucuros cu câştig puţin decât ca să-i "clocească" marfa.

Numai în zilele de Sântă Marie se întoarce Mara cu coşurile deşerte la casa ei.

Sus, pe coasta unui deal de la dreapta Murăşului, e mănăstirea minoriţilor, vestita Maria Radna. Din turnurile bisericii mari şi frumoase se văd pe Murăş la deal ruinele acoperite cu muşchi ale cetăţii de laŞoimoş; în faţa bisericii se întinde Radna cea frumoasă şi peste Murăşe Lipova cu turnul sclipicios şi plin de zorzoane al bisericii româneşti,iar pe Murăş la vale se întinde şesul cel nesfârşit al Ţării Ungureşti.Mara însă le trece toate cu vederea: pentru dânsa nu e decât un loclarg în faţa mănăstirii, unde se adună lumea cea multă, grozav demultă lume.

Cică e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează şi de a căreia vedere cei bolnavi se facsănătoşi, cei săraci se simt bogaţi şi cei nenorociţi se socotesc fericiţi.

Mara, deşi creştină adevărată, se duce şi ea câteodată la biserica aceasta, dar se închină creştineşte, cu cruci şi cu mătănii, cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o crede; ştieprea bine că o Maică Precistă nemţească nu e o adevărată Maică Precistă. E însă altceva la mijloc. Călugării, care umblă raşi ca-n palmă şise strâmbă grozav de urât, au o ştiinţă tainică şi ştiu să facă fel de felde farmece pentru ca boala să-şi vie la leac, săracul să-şi găseascăsprijoana şi nenorocitul să se fericească. Bine face dar lumea care vinela Maria Radna să se închine, şi Marei îi râde inima când pe la SinteMării timpul e frumos, ca lumea să poată veni cale de o săptămânăde zile, cete-cete, cu praporele în vânt, cu crucile împodobite cu florişi cântând psalmi şi litanii. Acum, când vin sutele şi se adună miilepe locul cel larg din faţa mănăstirii, acum e secerişul Marei, caredimineaţa iese cu coşurile pline şi seara se întoarce cu ele goale. Deaceea se închină Mara şi în faţa icoanei, apoi îşi ia copilaşii, pe caretotdeauna îi poartă cu dânsa, îi dă puţin înainte şi le zice: "Închinaţi-vă şi voi, sărăcuţii mamei!"

Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i lase când se duce la târg?cum ar putea dânsa să stea de dimineaţă până seara fără ca să-i vadă?cum, când e atât de bine să-i vezi?!

Umblă Mara prin lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap câteodată, plânge şi se plânge c-arămas văduvă, şi apoi se uită împrejur să-şi vadă copiii şi iar râde.

"Tot n-are nimeni copii ca mine!" îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie aceasta mai bine decât dânsa, care ziua toată vede mereu copii şioameni şi nu poate să vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alătureade copiii ei. Mulţi sunt sănătoşi şi rumeni, voinici şi plini de viaţă,deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că oamenide dai-Doamne numai din copii răi se fac.

Mai sunt şi zdrenţăroşi şi desculţi şi nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei; dar tot cam aşa e şi mama lor ea însăşi;cum altfel ar putea să fie o văduvă săracă? cum ar putea să fie copiiisăraci, care îşi petrec viaţa în târg, printre picioarele oamenilor?

Muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt, Mara stă ziua toată sub şatră, în dosul mesei pline depoame şi de turtă dulce. La stânga, e coşul cu peşte, iar la dreaptaclocoteşte apa fierbinte pentru "vornovişti", pentru care rade din cândîn când hreanul de pe masă. Copiii aleargă şi îşi caută treabă, vincând sunt flămânzi şi iar se duc după ce s-au săturat, mai se joacăvoioşi, mai se bat, fie între dânşii, fie cu alţii, şi ziua trece pe nesimţite.

Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănâncă ea singură, deoarece copiii, obosiţi, adorm, în vreme ce ea găteşte mâncarea. Mănâncă însămama şi pentru ea, şi pentru copii. Păcat ar fi să rămâie ceva pe mâine.

Apoi, după ce a mai băut şi o ulcică de apă bună, ea scoate săculeţul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viaţa. Scăzând dobânda din capete,ea pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiulpatului şi aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrâneţe şipentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică.Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie şi măcar numai câte uncreiţar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâine. Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoirămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gânduri şi începeîn cele din urmă să plângă.

Nu doară că i-ar fi greu ceva; când simte greul vieţii, Mara nu plânge, ci sparge oale ori răstoarnă mese şi coşuri. Ea îşi dă însă seama cât a avut când a rămas văduvă, cât are acum şi cât o să aibă odată. Şichiar Mara să fii te moi când simţi că e bine să fii om în lumea aceasta,să alergi de dimineaţă până seara şi să ştii că n-o faci degeaba.

Peste zi ea vede multă lume, şi dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place şi ca fire, şi ca stare, şi ca înfăţişare, ea-şi zice cu tainicămulţumire: "Aşa are să fie Persida mea!" Iar dacă bărbat e cel ce-iplace, ea-şi zice: "Aşa are să fie Trică al meu!"

Era una, preoteasa de la Pecica, o femeie minunată, şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă: ar fi spart Mara toate oalele dacă cinevas-ar fi încumetat să-i spună că Persida ei n-are să fie tot aşa, ba chiarmai şi mai. Iar preoteasa aceea stătuse patru ani de zile la călugăriţeledin Oradea-Mare: era deci lucru hotărât că şi Persida are să stea celpuţin cinci ani la călugăriţele din Lipova.

A şi făcut Mara ce-a făcut, şi maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila şi pentru numai 60 florini pe an, căci e văduvă cudoi copii, sărăcuţii de ei. Au trecut însă doi ani de atunci, Persidaîmplinise nouă ani, şi Mara nu se putu hotărî să dea atâta bănet -pentru nimic. Ar fi putut să dea; avea de unde; asta ea însăşi o ştiamai bine decât orişicine; dar n-o ierta firea să rumpă din nici unuldintre cei trei ciorapi.

Trică îi făcea mai puţină bătaie de cap.Era un om la Lipova, Bocioacă, starostele cojocarilor, care lucra vara cu patru şi iarna cu zece calfe, scotea la toate târgurile cele maifrumoase cojoace, ţinea tăierea cărnii în arândă şi avea de nevastă peMarta, fata preotului de la Cladova. Minunat om! — aşa trebuia săfie şi Trică! Iar pentru aceasta nu era nevoie de multă şcoală: atât casă-l primească ucenic.

Maica Aegidia cerea însă mult, şase florini pe lună, şi pe deasupra mai erau şi alte cheltuieli.

"Hm" zise Mara, încreţindu-şi sprâncenele, şi începu să facă în gândul ei socoteala cam câţi oameni vor fi trecând în fieştecare an pestepodul de plute de pe Murăş. Nimeni în lumea aceasta n-ar fi putut săfacă socoteala aceasta mai bine decât dânsa, care atâta timp a stat pe ţărmurii Murăşului. Ce-ar fi fost adică dacă ar fi luat din ciorapul Persidei arânda podului? Putea să dea mai mult decât alţii, fiindcă nuvoia să câştige decât cei 60 florini şi încă ceva pe deasupra. Apoi maicâştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, peunde trecea toată lumea.

Stătea Mara, stătea şi număra în gândul ei banii, câte doi creiţari de om şi câte zece de perechea de cai ori de boi, număra mereu şi-iaduna de se făceau mulţi, încât ochii i se umpleau de lacrimi.

S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ţi vezi fata preoteasă, feciorul staroste în breasla cojocarilor şi inima să nu ţi se moaie?!

Că lucrurile ar putea să vie şi altfel, asta Mara nu putea s-o creadă când vedea ca-n aievea cum atât de bine au să iasă odată toate.