Mara

Inapoi la Sumar

Două porunci

 

Nu poate, așa zicea rânduiala breslelor, să intre în rândul stăpânilor decât acela care, pe lângă toate celelalte, a mai făcut și doi ani decălătorie. Așa e bine! Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prinmulte ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și adat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, ares-ajungă omul stăpân de capul său și povățuitor pentru alții.
O știa și Hubăr aceasta și ținea ca feciorul lui să treacă și el prin toate ispitirile.
Hubăroaie însă nu mai putea să aștepte.Lasă că atâta om avea și ea pe lumea aceasta și viața îi era numai o tânjire fără de dânsul, dar vedea cu ochii că i s-a stricat băiatul decând umblă răzleț prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parcă l-aiscos din cutie, își pierduse voia bună, petrecea nopțile numai el știape unde, și le făcea pe toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-aveanevoie să-și risipească zilele vieții lucrând pentru alții când putea sălucreze într-al său și să-i fie mumei sale de ajutor. Gaură-n cer nu sefăcea dacă Bocioacă, starostele, închidea un ochi și nu băga de seamăcă mai lipsesc vreo șase luni din cei doi ani de călătorie. Legile, dacă evorba, oamenii le fac și tot ei le împlinesc, după cum le vine la socoteală, și mai presus de porunca împărătească e porunca lui Dumnezeu,care rânduiește ca copilul să-i vie la nevoie părintelui într-ajutor.
Era destul o vorbă pusă de Hubăr, pentru ca dorința ei să se împlinească; Hubăr însă nu voia să pună vorba aceasta.
Nu-i ședea lui bine și nu-l ierta firea să se umilească cerând de la Bocioacă un lucru pe care acesta era dator să nu-l facă. Apoi el nuputea să se uite cu ochi buni la feciorul său. Nu-l mulțumea deloc, baîi era adeseori rușine că are asemenea fecior. Cu totul altfel și-l doreași și-l închipuise. Lasă că nu mai era bun de nimic în măcelărie, dar îivenea, când i-a văzut cartea de călătorie, s-o arunce-n foc, ca să n-o mai vadă și alții. Timp de un an și jumătate, cât a călătorit, n-a lucratdecât vreo opt luni; de aici înainte a umblat hoinar, trăind din baniipe care îi trimisese mumă-sa. Cum putea el să-și dea măcelăria pemâna unui asemenea om? Trebuia să mai umble, să se mai frece prinlume, să-și stâmpere valurile tinereților, ca să-și vie în fire și să sefacă om așezat.
Și totuși părintele e părinte! Era voinic băiatul și deștept, fusese atâta timp chiar prea cuminte: poate că rămânând acasă, între ai săi,iar se făcea cum a fost.
Nu voia Hubăr să se umilească, dar, vrând-nevrând, era mai prietenos decât mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe românește cândse întâlnea cu Bocioacă, deși Bocioacă știa nemțește mai bine decâtel românește.
N-ar fi fost Bocioacă vrednic de starostie dacă n-ar fi înțeles unde bate gândul neamțului și n-ar fi știut ce trebuie să facă.
Hubăr era bine cu toți beamterii și putea, când voia, să facă mult bine, dar și mult rău: de ce adică cojocarii din Lipova să nu se punăbine cu el?
Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe gânduri; fiind însă vorba de feciorul lui Hubăr, nu băgau nici beamterii,nici cojocarii de seamă că nu s-au împlinit încă cei doi ani.
— Ți-am văzut feciorul, îi zise dar într-un rând lui Hubăr. Voinic om și bun băiat! Când îl scoatem stăpân?
— Mai are încă vreo șase luni, răspunse Hubăr.
— Aș! Parcă-i mai ține cineva socoteala? Rânduiala asta e făcută pentru hoinari fără de căpătâi, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale.Nici rușine n-o să ne facă, nici pâinea de la gură nu o să ne-o ia:punem pecetea cu inima liniștită.
— Nu! întâmpină Hubăr. Să-și facă și el rândul, ca orișicare altul.
— Ți-e ușor d-tale, grăi Bocioacă; bătrâna o duce însă greu de tot fără de dânsul. Am să vorbesc cu ai noștri, și-l scoatem, vrei ori nuvrei, stăpân, chiar acum, de vinul nou.
Așa a rămas vorba, și Bocioacă s-a și înțeles cu Gherghiță, care era cel mai colțos dintre cojocari, ca duminica viitoare, când aveausă se adune oamenii de încredere ai breslei, să pună tot lucrul la cale,ba i-a mai șoptit și Hubăroaiei o vorbă, ceea ce era de prisos.
Bocioacă nu era însă numai staroste al cojocarilor, ci totodată și vestit cântăreț de strană, care știa să facă deosebire între oameni.
Joi seara, întorcându-se din plimbarea făcută până la via părintelui Ioan, Marta îi spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a văzut și cucine ce-a vorbit.
— Știi că e grozavă muiere Persida Marei, grăi dânsa. Când o vezi așa, îți vine să crezi că e sfântă, nu alta; aleargă însă după bărbați deți-e greu s-o vezi.
Bocioacă își cunoștea nevasta și nu prea punea mult temei pe vorbele ei. Era femeie și-i plăcea să vorbească despre altele mai mult răudecât bine. N-aveai ce să-i faci! Din firea lui nu poți să scoți pe nimeni. De astă dată însă el se uită cam aspru la nevastă-sa. Ținea,lucru mare, la Persida. Lasă că era o mulțumire să te uiți la ea cât decuvioasă stătea în fundul bisericii, dar îi ședea bine să iasă dinmănăstire și să vină la biserică, după ce lumea atâta timp zisese că și-avândut Mara fata.
— Mie poți să-mi spui ce-ți trece prin minte, zise el așezat, te rog însă ca-n fața altora să n-o spui aceasta.
— Parcă sunt oarbă și proastă ca să nu văd și să nu înțeleg, răspunse Marta necăjită. Se vedea cât de colo că e încurcată cu feciorul luiHubăr. De unde s-or fi cunoscând, nu știu, dar sunt încurcați, nu-imai poți despărți.
— Lasă-i să fie! ce-ți pasă? grăi el și trecu înainte. Fă ca și când n-ai fi văzut și n-ai fi înțeles nimic.
Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putință ca gândul unei fete ca Persida să nu se înalțe mai sus decât până la feciorul lui Hubăr. Cutotul altfel și-o închipuia dânsul pe Persida.
Și totuși peste putință nu era lucrul: Națl era băiat curățel, voinic și bine făcut, deștept și umblat pe la școli, iar Hubăr era om bogat și n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost dacă fata Marei și mai ales Maras-ar fi oprit cu gândul la averea cea frumoasă a lui Hubăr.
Cu desăvârșire peste putință nu era lucru acesta.Sâmbătă dimineața el află de la nevastă-sa c-a fost multă și frumoasă lume la via lui Corbu, că Națl a trecut și el pe acolo, dar Persida nu venise și ea. Se întorsese iar la mănăstire.
Acum Bocioacă simțea că e parcă ceva la mijloc și nu-și mai ținea locul. Om era și el, și nu-i ierta firea să stea nepăsător când te miri cuce mari nevoi se luptă sărmana aceea de văduvă. Cine adică să-i vieîn ajutor dacă nu el, starostele cojocarilor și totodată stăpânul fiuluiei? El era cel mai apropiat: era în drept, ba chiar dator să cerceteze șisă facă ce poate pentru ca femeia aceea să vadă că nu e nici ea singură în lume.
Pe la amiazăzi el trecu așa, ca din întâmplare, pe la via Marei.Mara alegea strugurii, îi lega perechi cu fire de tei și-i atârna pe prăjinile întinse în cramă.
Era destul s-o vezi pentru ca să simți că e frământată de ceva. Nu știa, ce-i drept, ce s-a petrecut, că fata ei s-a hotărât așa deodată săse întoarcă iar la călugărițe; n-a mai stăruit ca Persida să-i spună.Bănuia însă că Națl n-o lăsa nici acuma în pace, și era mulțumităcă-și vede fata atât de hotărâtă și de înțeleaptă.
Că i-o fi greu? Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă și prin asta! Dacă e vorba, mai bine să piară decât să se facă de batjocura lumii!
Și totuși... din când în când ea se oprea în loc, cu capul ridicat, și-și sufleca mânecile.
Îi era parcă fiica ei suferă de o grea boală, pe care numai timpul și firea cea trainică pot s-o lecuiască, încât nu-ți rămâne decât să suferiși să aștepți. Dumnezeu însă n-o făcuse pe Mara să aștepte: firea ei omâna mereu înainte; ea trebuia să urnească din loc, să facă ceva.
Cum adică? Fata ei să stea toată viața în mănăstire, ca să scape de neamțul acela? Nu e alt chip de scăpare?! Nu poate ea să-l apuce peneamțul acela de piept și să-l învețe minte? Nu poate ea să-l ia peHubăr de scurt, ca să-și pună la rânduială feciorul?!
Dar strugurii întinși pe rogojină nu puteau să aștepte, și Mara iar se punea să-i lege perechi și să-i atârne pe prăjină.
— Bun lucru, grăi Bocioacă, și spor! Dar cum? Așa singură? Unde ți-e fata cea harnică?
A ținut Mara totdeauna la Bocioacă, pe care-l socotea cel mai chibzuit om în valea Murășului; acum însă, de când el luase pe Trică lacasa lui, ea se uita la el parcă i-ar fi și ei stăpân. Cu toate aceste, desprePersida n-avea nici el să-i facă întrebări la care nu putea să-i dea răspuns.
— De! răspunse ea punându-și hainele în rânduială, au și ele de lucru acolo în mănăstire, și nu putea s-o lase pe maica econoamă singură tocmai acum, când i s-au îngrămădit toate pe cap.
Simțind că Mara nu vrea să intre în vorbă despre fata ei, Bocioacă o apucă mai pe departe.
— Mai ai mulți atât de frumoși? întrebă el arătând la struguri.
— Sunt, răspunse Mara, s-au copt bine anul acesta, și abia pe ici, pe colo e câte-o boabă stricată. Apoi am mai cumpărat, așa pe ales, șide pe la vecini. O s-adun vro două mii de perechi, și dacă dă Dumnezeu, o să scot cea mai mare parte din iarnă.
— Dar cu pădurea cum stai?Nici asta nu era întrebare la care Mara putea să răspundă deslușit.
— Cam greu, grăi dânsa. Biată de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treabă.
— Sunteți, așa se zice, în tovărășie cu măcelarul, urmă Bocioacă, apăsând vorbele.
— Ferit-a Dumnezeu! răspunse Mara. Fiindcă nu prea aveam bani ca să intru într-o neguțătorie atât de mare, m-am împrumutat de lael cu zece la sută pe trei luni de zile. S-a supărat d-lui acum că amplătit rata fără ca să mă mai împrumut; ar fi voit ca eu să alerg, eu săport paguba dacă lucrurile nu ies bine, iar la câștig să fie și el părtaș.
— Ei! cam tot acolo vine! grăi Bocioacă în glumă. Mai știi ce se poate-ntâmpla? d-ta ai fată și el are fecior.
Mara se uită speriată la el, apoi se plecă iar spre rogojină, ca să ia struguri și să-i lege cu tei.
Îi era grozav de greu și nu știa ce să-i răspundă.Dacă vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocărât de și-ar fi adus aminte toată viața lui; Bocioacă însă avea, parcă, un fel dedrept de a se amesteca în treburile ei, și ea se bucura că dânsul se șifolosește de dreptul acesta și n-o lasă singură la nevoie. O durea însăcă poate chiar și el să creadă așa ceva. Și totuși ea nu putea să zică ba!
— Îmi pare foarte rău, grăi dânsa mâhnită, că mă socotești atât de slabă de înger. Dumnezeu el singur știe cum vrea să ne mângâie șicum să ne certe, și voința lui are să se împlinească. Eu mi-am trasseama cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-aș suci gâtul caunui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, deși-i sunt mamă, s-ostăpânesc, fiindcă e mai cuminte decât mine.
— Carevasăzică, ea-l voiește? întrebă Bocioacă cu îndoială.Mara dete din cap.
— Nu! zise ea hotărâtă și mândră, deloc nu-l voiește, dar umblă el după ea, și nu știi niciodată când îi vine femeii clipa de slăbiciune.Eu stau, săraca de mine, adăugă ea suspinând, pe gânduri, mă tem șimă tem și nu știu ce să fac!
— Apoi nu-i așa, grăi Bocioacă așezat. Ai să știi ce trebuie să faci. Tinerețile sunt năvalnice și slabe și trebuie să fie păzite și ferite deispitiri. Las' că-l mătur eu de aici. El n-are ce să caute la Lipova: ori seduce să-și facă rândul de călătorie, ori rămâne toată viața lui calfăproastă!
— Vai de mine! să nu faci lucrul acesta, strigă Mara, c-o să fie și mai rău!
— N-am eu s-ascult de d-ta, răspunse el. Sunt staroste și am să-mi fac datoria. Era, urmă apoi mai mult așa pentru dânsul, să închid unochi fiindcă o vedeam strâmtorată pe muma lui; dar când e la mijlocși altă poruncă mai tare, la asta mă supun. Are să se ducă, iar grijanoastră e s-o găsească pe Persida măritată când se întoarce. Îi găsesceu bărbat, zece la fiecare deget.
Nu dorea nici dânsa ca altfel să fie.Duminică apoi, când oamenii de încredere ai breslei s-au adunat, starostele a tăcut, iar în urmă, când Gherghiță a adus vorba de băiatullui Hubăr, el a zis numai:
— S-o lăsăm asta! Mai are vreme! Să se mai coacă.Și tot cam așa se gândea și Națl el însuși.Nu mai avea el ce să căute aici.Atunci noaptea, după ce s-a despărțit de Persida, el a alergat pe dealuri, ușor, parcă n-ar fi având pământul sub picioare. Îi venea săse ducă și tot să se ducă, încât să i se piardă urma și toată lumea să-luite, numai ea singură să-și aducă în toată clipa aminte că el a voit șia putut, dar s-a stăpânit fiindcă atât de mult a iubit-o, încât s-a duspribeag în lume, numai ca dânsa să poată trăi nesupărată.
Atât simțea, atât știa, atât îi era gândul!După grele și îndelungate frământări, sufletul îi era ajuns, în sfârșit, la o hotărâre, care-l înălța la o senină liniște, căci nimic nu-l ridică peom mai sus decât gândul că poate însuși să se biruiască pe sine și sălepede de la sine ceea ce îi este mai dorit în viață.
De aceea ziua următoare, când a dat față cu Burdea, îi era ca și când un demon ispititor i-ar fi ieșit în cale.
— Nu! strigă el scrâșnind din dinți. Lasă-mă în pace! Știu, nu mă îndoiesc că ea are să se ducă, dar eu nu mă duc!
— Ai să te duci și tu! răspunse Burdea râzând. Am văzut-o acum eu însumi cu ochii mei, am vorbit cu ea și știu că ai să te duci. Vineașa deodată o clipă în care ți-o aduci aminte parc-ai fi văzut-o aievea,și atunci nu mai poți. Sunt om și eu, și nu poți nici tu să fii mai altfeldecât mine, iară eu aș da tot ceea ce îmi este mai scump și sfânt pelume pentru o clipă în care aș putea să cred, nu să știu, ci să crednumai că o femeie ca dânsa mă iubește. Mă cutremur, îmi dau seamace-nfricoșat fior trebuie să te cuprindă pe tine când îți zici în gândultău: Și tot mă iubește!
— Dar nu mă iubește! strigă Națl. Nu poate, nu are de ce să mă iubească!
— Minți! îi zise Burdea liniștit. Atât de bine știi că te iubește, încât te minți tu însuți pe tine, numai ca să nu-mi mărturisești mie adevărul. E o prostie nemaipomenită! urmă el râzând. Eu am văzut-o, am vorbit cu ea și știu că te iubește. Toți care v-au văzut împreună știu și ei,dacă au ochi, că vă iubiți. Și vrei ca eu să cred că voi singuri, anumevoi nu știți nimic, stați la îndoială, nici nu credeți măcar că vă iubițiunul pe altul? Vezi, dânsa e mai cinstită decât tine: știe și nu se sfieștesă mărturisească! Dar de ce vă iubiți? Asta nu se întreabă! Au în lumeaaceasta toate lucrurile câte un "pentru că": iubirea e din altă lume șise ivește din senin, fără ca să știi de ce, se dă pe față, fără ca să știicum, și te duce, fără ca să știi unde. Ai să vii astă-seară cu mine, ai sămă rogi să te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite!! vine așa deodată, când nici cu gândul nu te gândești.
— Simt și eu, răspunse Națl, că e un fel de soartă ne-ndurată la mijloc. Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii și știu căam să mă prăpădesc dacă nu mă duc înapoi, dar adâncimea măademenește, capul mi-e amețit și sunt în toată clipa gata să închidochii și să mă arunc — fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea; nusunt eu pentru dânsa; e o nenorocire că ne-am văzut, și singura noastrăscăpare e să nu ne mai vedem!
— Parcă de la bunul vostru plac atârnă! grăi Burdea râzând iar în bătaie de joc. V-ați văzut pentru că trebuie să suferiți și vă veți maivedea câtă vreme nu s-a împlinit măsura suferințelor!
Națl dete cu îndărătnicie din cap.
— Ar trebui, zise el cuprins de adâncă amărăciune, pentru ca să poți judeca, să știi ce fel de om e tatăl meu și ce fel de femeie e mumaei! Nu! urmă luându-și avânt, însoțirea noastră n-ar putea să ducă decâtla moarte de om: prea mult a suferit sărmana mea mumă, și n-aș putea să văd ca încă mai mult să sufere. Uite! vine o clipă că nu mai știice să faci, și ai barda în mână și-i dai în cap cu ea. N-ar fi trebuit, dacăn-ar fi fost el cum este, să părăsesc școala, și aș fi azi om de dânsa.
— Ești un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce-ți pasă?! Parcă însoțire omenească e ceea ce căutați voi? Parcă popa și părinții au să-și maivâre și ei nasul în treburile voastre? Ai s-o prinzi odată într-un colț, șioameni sunteți amândoi.
Națl se cutremură în tot trupul; îi venea să-l apuce de piept și să-l scuture, încât să-i clănțănească oasele.
— Icoană sfântă din altar! strigă el ridicând mâna. Mai bine îmi rup carnea de pe oase decât ca să sfărâm idolul la care mă închin.
— Așa ziceți voi cu toții până ce nu vă săturați de a vă închina, apoi luați icoana și o terfeliți pentru ca să scăpați, grăi Burdea, învreme ce Națl făcea mereu semn cu degetul că nu și nu și nu!
Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, și-i era parcă nu mai e om pe lume când a aflat că dânsa n-a venit, nici n-are să vie, căs-a întros iar în mănăstire.
— Mai zici și acum că nu te iubește?! îl întrebă Burdea cu răutate. Ai să faci pe dracu în patru ca s-o scoți din mănăstire.
Națl nu-i răspunse nimic; un singur gând îl stăpânea; să fie singur și să meargă, s-alerge, să cutreiere văi și dealuri.
Și o vedea mereu pe mumă-sa stând singură în măcelărie, și inima-i sângera, încât îi venea să răcnească tare, ca să răsune toate văile,și să se cutremure tot ceea ce are viață și simte durere.
Nu! El nu putea să plece, nu putea și nu putea!Sărmana lui mumă! atât mai rămânea în lume, atâta reazăm, atâta mângâiere, și lumea i se lumina când se gândea că poate să îndulcească viața ei.
"Celelalte vin, își zise el, și trec în cele din urmă, încât numai din când în când îți mai aduci ca prin vis aminte de ele."
Zilele veneau însă și treceau una după alta, și nici o știre bună de la Bocioacă.
Și cum zilele treceau, Hubăr se făcea tot mai posac, iar nevastă-sa tot mai neliniștită.
Om trăit în lume, Hubăr știa prea bine cum trebuie să fi venit lucrurile că Bocioacă nu mai vine, și ar fi voit mai bucuros să fie pălmuitîn fața lumii decât să pată rușinea de care se temea. Și totuși el nuera supărat pe Bocioacă, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei făceaunumai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui însă l-a pus să seumilească, iar fecioru-său l-a făcut de batjocura lumii.
— Ai vorbit tu cu Bocioacă, întrebă în cele din urmă Hubăroaia, ori mi-ai zis numai, ca să mă amăgești, că ai vorbit?
Hubăr se uită lung la dânsa.
— Ba în adevăr am făcut prostia aceasta, îi răspunse el. Ca să scap de gura ta, adause apoi peste puțin, cu amărăciune.
— Nu știu cum vei fi vorbit, dar văd că n-o să iasă nimic din toată treaba.
— Adică ce vrei să iasă?! grăi el. Tu vezi că de câteva zile nu mai dă pe acasă: numai el știe pe unde o fi umblând și cum și-o fi petrecând nopțile. Și dacă vezi tu, nu sunt nici alții orbi. Cum să scoatăei stăpân pe un asemenea nemernic? Mare rușine!
— Dacă îi ești tată și nu-i porți de grijă! întâmpină dânsa necăjită. Le știi toate, dar nu te-am văzut și pe tine o dată să faci ca alți părinți,să-l iei de scurt și să-l întorci în calea cea bună. N-a fost el așa! Tu știiprea bine că n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine dacă...
— Tu să taci! o întrerupse el cu asprime. Tu și numai tu l-ai stricat, îndopându-l cu bani! Nu așa m-am făcut eu om; uite așa cum oifi, cu toate păcatele mele, stau pe amândouă picioarele, fiindcă n-amașteptat ca alții să îmi aștearnă culcușul: trebuie să-l lași și pe el să selupte cu nevoile vieții. Cum l-ai făcut, așa să-l ai: eu nu mai vreau săștiu de el, nici să-l văd în ochi!
Nu mai voi Hubăr, dar tot tată îi era feciorului său și nu mai avea astâmpăr, nu își mai găsea tihna obișnuită și clocotea parcă ceva însufletul lui; și chiar nevrând trecea mai des decât de obicei pe lamăcelărie.
Duminică, în sfârșit, știind că lumea se îngrămădește, Națl era la locul lui și cântărea carne pentru o slujnică când tatăl său intră tăcutși se așeză pe un scaun din fund, lângă nevastă-sa.
— Dar tu ce te-ai făcut? întrebă el după ce slujnica plecă în urmă cu carnea.
Era pe sfârșite. Nu sunase încă peste drum de intrare, dar lumea începuse să vie la biserică, și Națl luă măturișca și începu să adune fărâmăturile de pe butuc, ca să le arunce, ca de obicei, în coșul de lepădături.
— Unde ai fost de n-am mai putut de câteva zile să punem ochii pe tine? întrebă iar Hubăr.
Națl dete fărâmăturile în coș, apoi luă cârpa și începu să șteargă cuțitele unul câte unul și să pună apoi pe fiecare la locul lui.
— M-ai auzit tu pe mine? strigă Hubăr răstit.Națl lăsă pe butuc barda pe care o ștergea și se întoarse cu o cârpă-n mână și râzând spre tatăl său.
— D-ta știi foarte bine că te aud, răspunse el, dar nu-ți răspund fiindcă nu pot să-ți spun unde am fost și ce am făcut.
— E foarte rău!
— Nici eu nu zic că e bine! răspunse Națl și se întoarse iar, ca să șteargă barda și s-o pună la locul ei.
E foarte greu să cerți pe un om care-și mărturisește vinovăția; Hubăr însă ținea să-și certe feciorul, și nepăsarea acestuia îl scoteadin răbdare.
— Nemernicule! zise el cam tare, să nu mă iei în bătaie de joc, că de ți-ar fi barba de un cot, tot îți trag palme și te dau afară. Aici eusunt stăpân!
Națl așeză barda ștearsă la locul ei și se întoarse iar spre părinții săi.
— Drepturile de părinte și de stăpân nu poate, zise el, nimeni să ți le ia; dar te rog să nu te folosești de ele aici, fiindcă trec oameni șirușinea nu cade numai asupra mea!
— Rușinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape șoptind.
— Tocmai fiindcă ți-am făcut-o eu, nu mai adăuga și d-ta la ea.
— Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să știe lumea că știu ticăloșiile tale și nu le trec.
— Tată, grăi Națl așezat. Știu ce te mâhnește și-ți dau dreptate. Am să plec mâine dacă vrei, chiar astăzi, și n-aș voi să ne despărțim certați.
— Eu vreau să știi, răspunse tatăl său cu asprime, că n-ai ce să mai cauți la casa mea dacă nu te faci om cumsecade.
— Fă ce vrei, răspunse Națl, întorcându-se iar la cuțitele lui. Nemții bețivi, adăugă apoi peste puțin pe românește, se ceartă ca niște orbeți. Da! urmă apoi iar pe nemțește, ei au dreptate dacă ne iau înbătaie de joc!
Asta a prins. Hubăr se ridică și se uită mânios la feciorul său, dar nu mai urmă înainte, ci se depărtă fără ca să se mai uite-napoi.
Hubăroaie, care stătuse tot timpul cu inima încleștată, rămânând acum singură cu feciorul ei, începu să șteargă lacrimile ivite una câteuna în ochii ei, în vreme ce el își făcea de lucru cu închiderea măcelăriei.
El n-o vedea plângând, dar știa că plânge ori are să plângă și-i era foarte greu să se întoarcă spre dânsa. După ce încuie dar ușa despreuliță, el se așeză, tot cu spatele spre dânsa, pe scaunul de lângă butuc și rămase cu mâinile pe genunchi, cu ochii-nchiși, și cu capul plecat în jos. Nu mai simțea, nu mai gândea nimic: era istovit și toate îipăreau a pustiu.
Ea începu să plângă pe-năbușite.
— Mamă! zise el în cele din urmă, întorcându-se spre ea. Nu plânge, că o să ai de aici înainte de ce să plângi. Pe mine nu mă maivezi! Nu plânge, că se-ntâmplă o nenorocire îngrozitoare! Eu nu știuce fac dacă mai dau ochii cu el!
Ea-și șterse lacrimile, apoi se ridică și se uită cu un fel de frică la el.
— Nu e lucru curat, zise ea, și Dumnezeu știe dacă nu e cineva care s-a vârât la mijloc, ca să tulbure liniștea casei mele... știe, urmăea, cu asprime, și nu iartă, fiindcă e mare păcatul!
Națl se uită câtva timp tremurând la ea, apoi își luă pălăria și se depărtă, cuprins de simțământul că de aici înainte el stă singur în lume.