Mara

Inapoi la Sumar

Rostul lui Bandi

Sâmbetele după-amiazăzi sărăcimea, orbeți, ologi, bătrâni neputincioși, copii fără de căpătâi se adunau venind unul câte unul laportița mănăstirii și așteptau, certându-se între dânșii, până dupăvecernie, când maica econoama ieșea, ca-n fața lumii să le împartămilă, pâine, câte o bucată de carne, câte un săculeț de cartofi, defasole ori de mălai, câte un braț de lemne în timp de iarnă și câțivacreițari, toate adunate de maicile cerșetoare de prin piață, de prinoraș și de prin împrejurime.
Pentru ca binecuvântările miluiților să nu se reverse numai asupra mănăstirii, maica econoama lua cu dânsa totdeauna pe câtevadintre fetele cu purtări mai bune, ca aceste să împartă darurile demilă, și multe daruri a împărțit Persida, mult a fost binecuvântată desăracii al cărora glas străbate de-a dreptul la cer.
Afară de aceasta, mănăstirea avea săracii ei, unii cărora li se dădea joia și duminica, iar alții care căpătau în toate zilele prânzul înmănăstire. Între aceștia din urmă era și Reghina cu copilul ei, Bandi.
Când a venit la mănăstire, Persida a găsit-o pe Reghina, cu copilul ei, atunci băiat de vreo patru ani, la ușa bucătăriei. Ani de zile de-arândul le-a dat mâncarea și niciodată n-a putut să se uite la ea fărăca să tremure cuprinsă de frică.
Maicile o știau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă și în toată firea. Când a născut însă pe Bandi,ea a rămas paralizată de o mână și de un picior, strâmbă de gură șicam smintită, încât abia te mai puteai înțelege cu dânsa. Degeaba ai fiîntrebat-o cine e tatăl lui Bandi, căci zicea totdeauna că nu știe, și totușiîși iubea copilul atât de mult, încât îl ținea, chiar și băiat de șapteani, în brațe și nu voia niciodată să mănânce mai nainte de a se fisăturat el. "Eu mănânc ce rămâne!" zicea dânsa.
Câteodată, așa din senin, o apuca ceva de rămânea ca-nțepenită, cu ochii sticliți, și vorbea într-aiurea. Atunci spunea cum a fugit și a rătăcit zile și nopți prin pădurea de la Cladova și cum n-a mai voit sămoară când și-a văzut copilul voinic și frumușel.
Și în adevăr Bandi era băiat voinic și destul de frumos la chip, dar fricos, liniștit și atât de tăcut, încât rar ieșea vorbă din gura lui. N-arfi fost chip ca cineva să-l depărteze de la mumă-sa; ședea lipit dedânsa ori o ținea de poale când ea se ducea pe chinuite undeva.
Bandi era băiat de vreo opt ani când Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ținea ca un cățeldupă maica Aegidia, care peste câtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.
Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămâie la stăpân și a fugit, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci a rămas așa răzleț,trăind din mila oamenilor și adăpostindu-se azi ici, mâine colo. Cândvedea vreo călugăriță, și mai ales pe maica Aegidia, el fugea cuprinsde frică și se ascundea. Astfel la mănăstire i s-a pierdut încetul cuîncetul urma și nimeni nu se mai gândea la el.
Abia acum, în Săptămâna Patimilor, întorcându-se de la Lipova, Persida l-a zărit stând cu undița pe țărmul Murășului din jos de pod.
Trecuseră vreo trei ani de când nu l-a mai văzut și băiatul crescuse în timpul acesta peste vârsta lui, dar tot îl recunoscu după prima ochire și îi trecu parcă un fel de săgeată prin inimă. Vedea peReghina slabă, numai piele și oase, cu fața galfădă, cu gura strâmbă,cu ochii sticliți, și iar o vedea rătăcind singură, deznădăjduită, cumoartea în suflet, prin pădurea de la Cladova. Îi venea să fugă și sănu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi și ar fi doritsă afle ce s-a făcut el de când nu l-a mai văzut.
Bandi, văzând că se uită mai întins la el, s-a speriat ca făcătorulde-rele care se vede față în față cu urmăritorii lui, apoi recunoscând-o,își adună undița, gata de a o lua la fugă.
Ea-i făcu semn să vie la dânsa, și el se apropie umilit, fricos și supus ca un câine chemat de stăpânul său.
— Bine, Bandi, îi zise ea, dar tu ce faci?
— Prind pește, răspunse el.
— Dar unde ai umblat de atâta timp?
— Pe aici, pe la Lipova și pe la Radna.
— Dar din ce ai trăit?
— Din ce am căpătat.
— Nu vrei tu să vii cu mine, la mama? îl întrebă ea înduioșată.Era în fața ei, în ochii ei și mai ales în glasul ei atâta dragoste, încât fața băiatului se lumină.
El dete din cap, era însă atât de mișcat, încât nu putu să-i răspundă și mari stropi de lacrimi se iviră în ochii lui și se strecurară peste obrajiilui bătuți de soare și de vânt.
— Nu plânge, Bandi, îi zise ea; de ce plângi, că n-am să-ți fac nici un rău?
— Dar, răspunse el, ai cunoscut pe mama și ai fost atât de bună cu ea.
Persida se cutremură.Mergând apoi spre casă, ea se încredință că băiatul, rămas singur din capul lui, se deschisese. Vorbăreț nu era nici acum, dar părea foartecuminte și răspunsurile lui erau bine gândite, oarecum bătrânești.
Viața lui sufletească era însă tot cea de mai nainte, și în curând Persida a ajuns să se căiască de a nu-l fi lăsat să-și prindă peștii înainte.Îi era oarecum frică de el. Alipirea către dânsa era la dânsul un fel deboală sufletească, și ea nu mai putea să scape de privirea lui, caremereu îi reamintea ochii sticliți ai Reghinei.
Ducea, nu-i vorbă, coșurile Marei în piață și, pe înserate, le aducea acasă, dar le făcea toate în grabă, se-ntorcea în fuga mare și seuita, întors acasă, cu un fel de îngrijire la Persida, ca și când s-ar fitemut că în lipsa lui i se va întâmpla ceva. Astfel dânsa nu mai puteasă scape de ochii lui.
Duminica Tomii, dimineața, când a dat ochii cu dânsa, el era foarte neliniștit, iar după ce dânsa s-a întors de la biserică, el gemea, parcăle-ar fi știind și simțind toate, întocmai ca dânsa.
Marți după-amiazăzi Mara s-a întors acasă înainte de vreme și cu fața oarecum sperioasă.
Hubăr, așa ziceau toți, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap și era să-l înjunghie cu un cuțit mare dacă una dintre calfe n-ar fisărit la timp, ca să-l scape.
N-o privea lucrul acesta, și totuși ea tremura cuprinsă de simțământul că o mare nenorocire i s-a întâmplat, și a grăbit acasă, pentruca nu cumva fiica ei să afle de la alții cele petrecute.
Persida o ascultă râzând cu ironie.
— Minciuni! zise ea. Minciuni nerușinate! strigă mai tare. Nu e Hubărnațl în stare să facă lucrul acesta! Să mor eu dacă-i adevărat!Nu crede!
Nici nu credea Persida, dar ceva tot trebuie să fi fost la mijloc, și începu și ea să tremure.
Ochii ei se opriră asupra lui Bandi, care, auzind-o vorbind mai tare, se ivi în pragul casei.
— Am să mă duc, urmă ea cuprinsă de o pornire covârșitoare, și să aflu adevărul de la oameni care nu mint. Maica Aegidia trebuie să știe.
— Dar ce te privește pe tine?! întâmpină Mara, cuprinsă de grijă.Persida se opri în fața ei și se uită lung la ea.
— Dă-ți, te rog, seama, îi zise apoi, ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta și eram să sar cu cuțitul asupra d-tale.Ori nu este adevărat, și atunci trebuie să-ți scoți cât mai curând gândul acesta din cap, ori e adevărat, urmă ea îngrozită, și atunci sunt șieu vinovată!
— De ce să fii tu vinovată?! strigă Mara ca scoasă din fire.
— Pentru că niciodată nu și-ar fi pierdut rostul dacă n-ar fi avut nenorocirea de a da cu ochii de mine!
Mara se cruci de trei ori, una după alta.
— Sfântă Marie, Maică Preacurată! strigă Mara. Ajută-ne, că ești milostivă. Nu mai sunt oare și alte femei pe lume?! Dacă n-ai fi fosttu, ar fi fost alta. Dacă n-are minte, nu are! De ce nu și-au ieșit și alțiidin fire?!
— Pentru că numai pe el l-am ademenit! îi răspunse Persida deznădăjduită și-și luă mantela ca să plece, însoțită de Bandi.
Marei îi venea să i se pună în cale și să strige că numai peste trupul ei poate să iasă din casă. Dar de ce s-o oprească?!
— Haid'! zise, lasă, c-o să-ți scoată maica econoama prostiile acestea din cap.
Persida dete cu îndărătnicie din cap și plecă cu pas iute și apăsat.Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei simțământul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut.
Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare. Din ce în ce tot mai mult o cuprindea simțământul că acum, acum se hotărășteviața ei, și iar îi era parcă se află la marginea unei prăpăstii și nu semai poate ținea, trebuie neapărat să-și ia avânt spre adâncime, iarvedea în fața ei pe Burdea râzând în bătaie de joc.
Sosită pe celălalt țărmure, în apropierea mănăstirii, ea se întoarse spre Bandi care alerga după dânsa. Plecase cu el de acasă, și totușiacum îi era ca și căzut din cer.
— Îl cunoști tu, întrebă ea, pe feciorul măcelarului Hubăr?
— Pe Hubărnațl, care a bătut pe tatăl fiindcă a fost rău cu mumă-sa? grăi el cu ochii plini de văpaie.
— De unde știi tu? întrebă dânsa, cuprinsă de fiori.
— Știu, răspunse el. Am văzut-o plângând și știe lumea. Acum Hubărnațl s-a întors acasă și l-a bătut pe el. E om rău Hubăr.
Era parcă vorbește într-aiurea băiatul și Persida nu mai cuteza să urmeze vorba cu el.
— Îl cunoști dar pe Națl? urmă ea, schimbând vorba.Bandi dete din cap.
— Poți tu să te duci să-l cauți, orișiunde ar fi, și să-i spui să mă aștepte azi, când mă întorc de la mănăstire, în dosul Sărăriei?
Bandi dete din cap.
— Dar să nu spui nimănui nimic și să mă aștepți și tu acolo.Bandi dete din cap.
— Du-te, Bandi, și umblă iute! zise ea, apoi își urmă cu inima încleștată drumul spre mănăstire, iar Bandi porni zăpăcit ca omulgrăbit care nu știe încotro să apuce.
Nici nu era lucru ușor să-l găsească pe Națl.Ieșind atunci, după nenorocita ceartă cu tatăl său, din curte, Națl a stat și el zăpăcit.
Văzându-l, trecătorii s-au oprit din drum, și lumea, doritoare de a afla ce s-a petrecut, a început să se adune în fața casei. El nu maiputea să stea pe gânduri: trebuia să scape de privirile scrutătoare și,fără de a se mai gândi, plecă spre casa lui Oancea, care fusese calfăla dânșii pe când el era ucenic și ținea la el și la mumă-sa.
Aici a stat până pe-nserate, când s-a dus la Griner, ca să se împrumute cu câteva sute de florini și apoi să plece și să se ducă departe delumea aceasta, în care nu mai avea ce să caute.
Puțin în urmă Oancea a plecat și el la Hubăroaie.Nu intra în mintea lui gândul ca Națl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Națl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca șică mare nenorocire s-ar întâmpla dacă ei s-ar mai întâlni: Oanceaținea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-și părăsească bărbatul,care atât de mult îi amărâse viața.
Și Națl avea dreptate.Lovindu-se în căderea lui de masa tocilei, Hubăr se rănise la cap și zăcea în pat. Tocmai grea nu era rana; bolnavul însă, rău cătrănit,era cuprins de fierbințeli și stăruia cu îndărătnicie ca feciorul său săfie fără de întârziere arestat și tras în judecată pentru că a ridicatcuțitul ca să-l omoare.
Hubăroaie plângea și nu mai putea să vadă pe nimeni în ochii ei. Îi venea să intre în pământ de rușine și era în gândul ei hotărâtă să vândăcasă și măcelărie, și vie, și pământuri, și pruniști, tot ceea ce a agonisit,și să se ducă undeva unde nimeni n-o știe. Și iar stătea la îndoială, îipărea peste putință ca Națl, copilul ei cel duios și atât de blând, să fifăcut ceea ce toți spuneau.
Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El știa adevăratul adevăr și inima ei de mamă simțea că numai așa cum spune el s-au putut petrece lucrurile.
— Da! zise ea cu fața înseninată, Națl n-a putut să ridice cuțitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuțitul când a văzut cătatăl său se apropie. Minte bărbatul meu; minte calfa; minte ucenicul;du-te, Oance, te rog, du-te și le spune că au mințit, ca lumea să știeadevărul!
Ea era împăcată, ea-l ierta, ea îi dădea dreptate și-l plângea; când însă Oancea aduse vorba la împăcăciune, ea dete adânc mâhnitădin cap.
— Nu, zise ea, o minune ar trebui să se întâmple pentru ca tatăl său să-l poată ierta: s-ar învinovăți însuși pe sine și asta nu-i în staresă o facă.
— Atunci lasă-l în știrea Domnului, grăi Oancea. Destul te-ai chinuit, și tot îți este feciorul mai mult decât el!
Hubăroaie se uită mirată la el.Nu-i venise niciodată gândul acesta, și îi părea peste putință ca cineva să-l aibă.
— Asta, zise ea, e o nebunie. El este bărbatul meu!Vorbele acele erau grăite cu atâta lepădare de sine, cu atâta umilință creștinească, încât Oancea rămase cuprins de sfială.
— Dacă Dumnezeu va voi să mă mângâie, urmă ea peste puțin, îi va împăca și pe ei.
Știuse Națl că așa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrimi când Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoialăasupra lui.
Marți seara, când Persida stătea cu Bandi în capul podului, Națl ședea cu capul rezemat în pumni și frământat de grele zbuciumărisufletești în fața lui Oancea.
Luase cinci sute de florini de la Griner și era hotărât ca, îndată după înserare, să plece la Arad și de acolo la Viena.
Era hotărât și nu putea să plece.Încercase în mai multe rânduri să scrie și nu era în stare să înșire zece vorbe. Atât îi păreau de seci, atât de minciunoase vorbele pusepe hârtie, încât a rupt în cele din urmă hârtia, cuprins de gândul că puțin îi pasă dacă ea nu simte că nu poate să fie adevărat ceea celumea spune.
— Oance, grăi el în cele din urmă cu glasul înecat, aș mai avea să te rog ceva, dar să nu spui nimănui în lumea aceasta. M-ai înțeles?Nimănui în lume!
— Mă știi, răspunse Oancea, ca și când ai spune unui mort.
— Tu cunoști pe fata Marei? întrebă Națl.
— Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat.Auzise, ce-i drept, și el ceva, dar era de mult de atunci și o uitase.
— Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Națl.
— Niciodată!
— Nu face nimic. Te rog să cauți a te întâlni cu ea, ca din întâmplare, m-ai înțeles? — ca din întâmplare, ca nici ea, nici alții să nubănuiască că eu te-am trimis, și să-i spui cum s-au petrecut lucrurile.
Oancea știa că Națl e hotărât să plece peste câteva ceasuri; el însă nu credea că va pleca, ba chibzuia fel de fel de chipuri de a-l opri. Arfi putut dar să le lase deocamdată toate încurcate, nu se putu însăstăpâni și fără de veste îi scăpară vorbele:
— De ce să-i spun?
— Nu mă întreba de ce, grăi Națl, fiindcă nu pot să-ți spun și nici tu n-ai fi în stare să mă înțelegi. Eu nu pot să vorbesc cu ea, și mi-ar fifoarte greu dacă și dânsa ar crede c-am sărit cu cuțitul la tata.
Oancea nu mai zise nimic, deși numai cu mare nevoie se putea stăpâni, și astfel rămaseră iar tăcuți, fiecare cu gândurile sale, în odaiape jumătate întunecată.
În vremea aceasta Bandi alerga știricind din băiat în băiat și dăduse de urma căutată cu atâta neastâmpăr.
— Carevasăzică, o să mi-o faci și asta? întrebă Națl în cele din urmă.
— S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea când capul lui Bandi se ivi în ușa crăpată și doi ochi căprui se îndreptară țintă spre Națl.
Națl tresări, cuprins de un fel de spaimă, și se ridică în picioare.Îi era, cum s-a uitat așa prin amurg, parcă vede ochii tatălui său și fără de voie se dete un pas înapoi. Uitându-se apoi mai cu dinadins la băiatul de care nu-și mai aducea aminte, el făcu iar un pas înainteși întrebă:
— Ce e?
— Să vii cu mine, răspunse băiatul.
— Unde?
— Vino numai, că vei vedea, grăi iar băiatul.Era de necrezut, era peste putință, și totuși Națl știa unde se duce, cine-l cheamă și nu mai era în stare să-și dea seama despre ceea ceface, ci porni, fără a se mai uita la Oancea, după Bandi, ca dus să-șiia osânda de moarte.
Și mult a trebuit să stea cuprins de zbuciumări sufletești în dosul Sărăriei, știind acum pe cine așteaptă și așteptând în zadar.
Prea se petrecuseră repede lucrurile, și Persida, cea altfel atât de chibzuită, n-avea timp să-și dea seama despre ceea ce voiește, să-șicroiască un plan și să-și adune puterile. Stăpânită numai de gândulcă toate sunt minciuni și că lucrurile trebuie neapărat să se pună iarîn calea cea bună, ea nu băga de seamă că trecătorii se uită îngrijațidupă dânsa, iar sora care îi deschisese ușa rămase cuprinsă de spaimăcând a dat cu ochii de ea.
Maica Aegidia se afla singură în chilia ei.
— Ce e? ce s-a întâmplat? strigă ea speriată de fața Persidei și de mișcările ei.
Persida se opri în fața ei, înaltă, plină de putere, dar tremurând din ce în ce mai tare.
Nu știa ce să-i răspundă, cum să-nceapă... Se dăduse de gol, se uita în ochii maichii Aegidia și nu putea decât să spună adevărul.Adeseori a simțit acum în timpul din urmă că-l iubește, niciodată însăsimțământul acesta n-a cuprins-o cu putere atât de covârșitoare caacum, sub ochii scrutători ai maichii Aegidiei.
Ea-și acoperi fața cu amândouă mâinile și se lăsă în genunchi la picioarele maichii.
Maica Aegidia se plecă adânc înduioșată spre ea; deodată însă tresări ca lovită de un junghi, se îndreptă și rămase rece și cu fața aspră.
— Ah! ce urâtă nenorocire, grăi dânsa încet și gemând. Carevasăzică, e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiți cuochii doritori la acel om despuiat de toată simțirea bună!
— Nu-i adevărat! strigă Persida ridicând ochii spre dânsa. Nu se poate! Și dacă el a ridicat mâna asupra tatălui său, mă omor cu zile,mă îngrop de vie. Nu crede, maică! Sunt minciuni grăite de guripizmătărețe și răuvoitoare!
— Nu te înșela, fata mea, tu însăți pe tine, întâmpină călugărița. Hubăr zace greu rănit la cap, și el n-a putut să se rănească însuși pesine. Orișicum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar și dacă-ar fi mințit tatăl,e o grea pedeapsă de la Dumnezeu ca tatăl să-și învinovățească, fiechiar și pe nedrept, feciorul, și tu, copilă nevinovată, trebuie să fugiși să te depărtezi cu gândul de această familie atât de greu certată.Dumnezeu cel atoateștiutor nu pedepsește fără de vină, și greu afarădin cale trebuie să fie păcatul pe care au să-l spășească ei; nu te faceși tu părtașă la această spășire apropiindu-te cu inima și cu gândul deaceia pe care Dumnezeu i-a depărtat de la sine. Închide-ți ochii, ca sănu-i vezi, depărtează-ți gândul, stăpânește-ți inima!
Persida rămase timp îndelungat nemișcată și cu ochii țintă la fereastra din care prima dată în viața ei îl văzuse.
— Nu pot și nu pot! grăi dânsa în cele din urmă încet și ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu și-mi e adeseori ca și când chiarmai nainte de a mă fi născut aș fi fost osândită să sufăr împreună cudânsul. Maică! urmă apoi ridicându-se în picioare și înșirând vorbelecu vioiciune. Mi-e, când îmi dau seama, nesuferit acel om pătimaș șipornit mereu spre viață fără frâu și știu că nu putem să ne apropiemfără ca să ne izbim unul de altul. Îndată însă ce-l știu suferind, măsimt dusă de o putere covârșitoare spre dânsul. Ce să fac, maică?!Cum să scap de ispitire?
— Du-te, fata mea, răspunse maica înduioșată, închide-te, când te cuprind asemenea porniri, în biserică, îngenunchează la icoanaMaicii Preacurate, ridică-te cu inima și cu gândul spre Dumnezeu, roagă-te și mereu te roagă, căci nimic nu poate covârși puterea rugăciunii pornite din inimă curată! Altă scăpare nu ai!
Persida încetul cu încetul se potoli și o liniște senină se revărsă în cele din urmă peste fața ei.
— Sărmana mea mamă! grăi dânsa în cele din urmă. Mult s-a temut dânsa... și atât de adeseori mă cuprinde simțământul că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aș putea să-l găsesc.
Maica Aegidia făcu un pas spre dânsa și, cu ochii muiați în lacrimi, îi apucă cu amândouă mâinile capul și o sărută pe frunte.
— Acesta să fie, zise dânsa, cel din urmă al tău gând de scăpare, și atunci când nu-ți va mai rămâne nimic, să-ți aduci aminte că sfânta noastră biserică primește în sânul ei pe toți cei ce caută mângâiereși adăpost.
Persida îi sărută în mai multe rânduri mâna, apoi se depărtă cu pas ușor și astâmpărat.
Se înserase când ea începu a trece podul, o seară liniștită și călduroasă. Apa Murășului, liniștită și ea, se revărsa oarecum pe furișate și numai pe la pontoane pleoșcăia abia simțit. Din când în cândse arunca pe ici, pe colo câte o mreană peste luciul ei și cădea iarpleoșcăind în valuri. Liliecii ieșiți de la Sărărie fluturau mereu pe deasupra podului, iar dincolo, peste Murăș, cânta o privighetoare.
Bandi nu se vedea nicăieri.Persida se opri neliniștită.Nu mai încape îndoială că băiatul a găsit pe Națl și că amândoi o așteaptă în dosul Sărăriei.
Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva și nu mai găsește aer.
— Nu se poate! șopti ea. N-aș fi vrednică de lumina zilei dacă l-aș părăsi și eu când toți îl nedreptățesc... Ce face el în deznădăjduirealui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine săfug de el, dar nu m-aș ierta, urmă ea luându-și avânt, niciodată num-aș ierta și viața întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare.
Ca dusă apoi de o putere tainică, ea se-ntoarse și o luă cu pași mari, hotărâți și iute călcați spre Sărărie.
Națl, care aștepta chinuit de îndoieli, tresări când o zări în depărtare, apoi rămase ca înfipt în pământ, iară Bandi făcu învioratcâțiva pași, arătând spre ea.
— Ce e, Ignatius? grăi dânsa? Ce s-a întâmplat? Cum a căzut o atât de groaznică nenorocire pe capul tău?
Era în acel "Ignatius" pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul cu care vorbise ea, în întreaga ei fire atâta căldură, atâta inimă deschisă, o atât de curată iubire, încât el rămase cuprins de uimire șiuitându-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.
— Tu nu ai ridicat cuțitul asupra tatălui tău! urmă ea.
— Nu! răspunse el ușurat. Îl aveam din întâmplare în mână și l-am aruncat când el s-a apropiat de mine.
— Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea.
— Nu știu! răspunse el strâmtorat. A voit să mă pălmuiască și eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împiedicat de tocila care seafla în dosul lui și s-a lovit cu capul de piatră!
Persida-și acoperi fața cu mâinile și tot vedea parcă în fața ei sângele țâșnit.
— Ah! ce nenorocire! strigă ea îngrozită. Cuprinsă apoi de o pornire neînțeleasă, ea făcu un pas spre el ca și când ar voi să-i scoată ochiicu ghearele. Nemernicule! șopti cu patimă. Obrazul tău n-ar fi fost eloare mai curat dacă, fie chiar și pe nedrept, ar fi suferit cu fiiascărăbdare palmele? Trebuie să-i fi zis ceva, ca să-l scoți din răbdare, șipăcatul de-a fi scos din răbdare pe părintele tău e destul de mare casă fie răsplătit cu palme.
— Am făcut rău, răspunse el tare și fără de șovăire, și mă căiesc.Persida era învinsă și muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în fața ei, blând, duios, purtat de cele mai bune porniri.
— Câtă durere mie și ție și sărmanei tale mume și câtă mulțumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuință, urmă ea înduioșată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereupână ce nu ți-o dă...
— Știu că în zadar mă voi umili, grăi dânsul întristat, dar din iubire către mama și către tine am s-o fac și asta!
— Are să se moaie, zise dânsa înviorată. Maica Aegidia și părintele pleban îl vor îndupleca după ce vor fi încredințați că ești năpăstuit!
El se uită lung la ea, mai întâi cu un fel de mirare, apoi cu milă și râzând în cele din urmă cu amărăciune.
— Sărac de sufletul tău! grăi el încet. Curat și pornit spre bine, el vede lumea sub cer senin; eu însă, tulburat din mine însumi, nu maipot vedea în viață decât furtună și zbuciumări. Nu te amăgi însăți petine, urmă el mai tare, și nu mă ispiti pe mine. Se poate că tatăl meuse va muia ori va face, pentru ochii lumii, ca și când s-ar fi muiat. Eumă-ndoiesc, dar cu putință este. Mie însă tot nu mi-ar fi dată pacea,căci sunt certat însumi cu mine, și-n toată clipa ar trebui să mă temcă-mi voi pierde iar sărita, și grozavă nenorocire mi se poate întâmpla. E înspăimântător gândul că nu poți să trăiești în pace cu părinteletău, dar mă stăpânește gândul acesta și mi-e adeseori parcă nu maisunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmărește și-mi reaminteștemereu suferințele pe care muma mea și eu le-am avut și le vom aveape urma lui: mă înspăimânt când mă gândesc la el, tremur când îlvăd și-mi vine să fug cu ochii închiși când ajung a fi singur cu dânsul.Asta e o boală fără de leac, un blestem greu pe capul meu: nu-mi maista în cale; lasă-mă să mă duc gonit de soarta mea și fugi de mine șinu te mai uita-napoi și-nchide ochii, ca să nu mă mai vezi, și alungă-mă din gândul tău. Tu ești prea bună pentru mine, strigă el deznădăjduit, și sufletul tău cel curat se spurcă însuși pe sine prin gândulde mine! Fugi!
Uitându-se cu ochii mari și înduioșați la dânsul, Persida prindea una câte una vorbele de pe buzele lui, și cu cât mai mare eradeznădăjduirea lui, cu atât mai senină se făcea fața ei.
— Nu! grăi dânsa în cele din urmă cu liniștită hotărâre. N-am să mă înspăimânt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise și-i apucă mâna și se alipi de el și-și trecu gingaș brațul peste gâtul lui. Ah! urmă apoica dusă-n altă lume, ce ademenitor e gândul că am să te scot dinîntunericul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd... iarăși voiosca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-tela mine și râde cum ai râs atunci când ne-am întâlnit pe pod, Ignatius! uită-te! adause privind cu nebiriută stăruință în ochii lui.
El se uita râzând cu ochii scăldați în lacrimi în ochii ei plini de văpaie.Plecându-se apoi puțin, el atinse încet și sfios cu buzele tâmpla ei, o sărută și o depărtă încet de la dânsul aruncând o căutătură de ochila Bandi, care se uita cu mirare la dânșii.
Persida tresări ca deșteptată din somn.
— Mâine, tot aici, tot pe timpul acesta, zise ea, apoi se depărtă cu pas grăbit, făcându-i băiatului semn să vie cu dânsa.