Mara

Inapoi la Sumar

Verboncul

Mari lucruri se pregăteau în lume.Feciorii duşi la cătănie pe la Mantua, Verona şi Veneţia scriau de acolo că s-a ivit un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-iadune pe italieni sub arme şi să-i ridice asupra împăratului; iară ungurii şopteau între dânşii şi se lăudau prin ascuns că Kossuth al lorstă în legătură cu Garibaldi şi are şi el să se întoarcă la primăvară, casă alunge cătanele împărăteşti, să-i scoată pe beamteri din ţară şi săfacă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezistenţei.
La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotărât că Garibaldi are, cu toţi ailui, să pată mare ruşine. Erau însă şi acolo oameni care, mai ales prinapropierea Murăşului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adicăşi ştirea că italienii au început să arunce beamteri în mare, în laculGuarda, în râul Adige, şi mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar filuat şi ei după italieni.
Pe la Lipova nu prea erau, ce-i drept, mulţi unguri, dar puteau să vie de pe puste, unde se sporiseră făcătorii de rele, încât nu trecea zifără ca să se întâmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.
Curat ca în vremea ungurească!Se uita Persida, biata, şi de câte trei ori la fiecare necunoscut ce-i intra în cârciumă, ba nici de cunoscuţi nu se apropia decât cu sfială.Atât de mult se învrăjbiseră oamenii între dânşii, încât nu mai ştiai încine poţi şi în cine nu poţi să ai încredere, şi Naţl îşi făcea cu gura luislobodă prea mulţi duşmani.
Dar nu se mai plângea Persida de dânsul.Scos, sărman de el, din ale lui, despărţit de mamă-sa, la care ţinea din zi în zi mai mult, şi învrăjbit cu tată-său, care se uita în altă partecând se întâmpla să-l întâlnească, el trăia şi nu trăia. Singur gândulcă asta nu poate să meargă tot aşa mai ţinea caldă inima în el. Aşteptaînsă, mereu aştepta, ca vreo întâmplare să schimbe mersul lucrurilor,dar nu era în stare să ia vreo hotărâre. Odată s-a hotărât şi el, atuncicând a părăsit pe Persida; foarte în curând însă s-a încredinţat că fărăde Persida nu poate să trăiască. Îi fusese dragă odinioară; acum însă,văzând-o iar voinică şi plină la faţă, harnică şi mereu voioasă, se uitala ea ca la un fel de minune, şi adeseori îşi zicea cu lacrimile în ochi:"Doamne, cum ar iubi-o mama dac-ar cunoaşte-o!"
Persida, văzându-l mereu posomorât şi nerăbdător, supărat până chiar şi de bunăvoinţa ei, ba adeseori chiar răstit, umbla cu el parcănu i-ar fi fost bărbat, ci copil bolnăvicios. Singurul ei gând era să-ifacă viaţa mai suferită, şi orişice ar fi făcut el, ea era mulţumită dacă-lvedea mai voios.
Nopţile se deştepta în mai multe rânduri din somn, ca să vadă dacă somnul lui e ori nu liniştit. Dimineţile el se scula târziu şi cuanevoie, lua papucii în picioare şi scurteica cu blană în spinare şi eraîn stare să rămâie toată ziua nespălat şi nepieptănat. Persida îi periadeci hainele, îi curăţa ghetele şi-l ajuta ca pe un copil să se îmbrace.Faţa lui nu se lumina însă decât seara, la masă cu beamterii.
Ochii i se umpleau de văpaie când vorba venea la război şi la Radetzky, generalul împărătesc, care ştia să-i ţină de scurt pe italieni şi putea, la nevoie, să-i înveţe minte şi pe unguri. Când vorba era despre aceasta, i se răscolea toată firea, i se încordau toate puterile şiiar se simţea om deplin, căci tare îi erau nesuferiţi ungurii, care ocăraumereu pe nemţi. Persida nu se supăra deci dacă el pleca serile, ca săînsoţească pe vreunul dintre beamterii mai fricoşi, şi încurcându-semai pe ici, mai pe colo, se întorcea numai târziu după miezul nopţii.Ştia că aceste câteva ceasuri petrecute cu nemţii sunt viaţa lui, şi sebucura că mai trăieşte şi el; iar acasă nu mai stătea singură, ci cuBandi, care se făcuse băiat voinic şi inimos.
Sărmanul Bandi.Era ungur şi el, singurul ungur pe care Naţl putea să-l sufere, şi avea de ce.
Într-una din zile, Vlaicu, unul din cărăuşii care trăgeau des la cârciumă, ceruse de la Naţl o roată cu împrumutare, până ce rotarul vafi dres pe a lui, care se stricase.
— Bine, omule, îi zise Naţl peste vreo săptămână, când dete iar ochii cu el, dar roata când mi-o aduci?!
— Oho! răspunse Vlaicu, am adus-o demult şi am dat-o în primire fratelui d-tale!
— Ce fel de frate? întrebă Naţl.
— Băiatul, Bandi, grăi Vlaicu. Tare seamănă cu d-ta; nu ţi-e frate?Naţl era atât de tulburat, încât nu-i mai răspunse nimic.Aşa era!Îl vedea pe Bandi ca-n aievea în faţa sa. Nu o dată îi păruse şi lui că seamănă acum, după ce a mai crescut băiatul, cu cineva, dar nuputuse să-şi dea seama cu cine anume. Acum era dumerit.
— Nu, zise el speriat de gândul ce se ivise în mintea lui, cu mine nu seamănă. O fi semănând cu tata.
Era urât gândul acesta, dar nu mai putea să scape de el. I se răscolise deodată sufletul şi-şi aducea acum aminte şi de Reghina. Oştia din copilăria lui; o vedea şi pe dânsa ca-n aievea cum fusese atuncicând venea cu coşul după carne şi stătea voioasă şi râzând în uşamăcelăriei.
Aşa era!Era viu afară din cale, dar încă nehotărât simţământul pe care-l stârnise gândul acesta în sufletul lui. Ceea ce ştia era numai c-ar fivoit să nu ştie, să scape, să nu-l mai vadă în ochi pe Bandi, să uite căl-a văzut în viaţa lui.
Prea îi era milă, şi nu voia să-i fie, căci mila te leagă, te supune, te robeşte.
Lumea toată luase parcă deodată altă faţă, şi toate lucrurile ieşeau altfel în ea la iveală.
Vlaicu se dusese de mult în căile lui, şi Naţl stătea tot uimit în loc, neştiind încotro are să apuce.
"Sărac de tine, tată!" zise el în cele din urmă, înduioşat şi plin de căinţă.
Era peste putinţă ca el să nu fi ştiut toate, şi fiul era cuprins de fiori reci când îşi închipuia suferinţele prin care a trecut tatăl său văzând peacea femeie atât de nenorocită şi ştiindu-şi copilul de pripas.
"Şi toate pentru mine şi pentru mama mea, zise el; toate pentru liniştea casei sale, toate din simţământul de datorie; înspăimântătoarepedeapsă pentru o clipă de slăbiciune! nemiloasă lege de vieţuire!"
Da! da! Altfel nu putea tatăl său să facă! Orişice alta ar fi făcut, ar fi fost un nou păcat din alt păcat născut. Aşa trebuia să facă, şi fiindcăaşa a făcut, el avea dreptul de a fi aspru şi de a cere mult de la alţii.
Dacă-n clipa aceasta s-ar fi pomenit în faţa tatălui său, el ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, i-ar fi sărutat mâinile şi i-ar fi cerut iertare. Simţămintele însă, întocmai ca gândurile, vin şi trec prin suflet,şi peste puţin, când a dat cu ochii de Bandi, Naţl a scăpat vorbele:
"Dar el ce-a păcătuit, sărmanul?!"Era în sufletul lui o luptă grea, şi dacă în clipa aceasta Bandi îi părea o jertfă adusă bunei rânduieli, în clipa următoare el i se arătaca o pedeapsă vieţuitoare!
De ce s-a mai născut şi el pe lumea aceasta?! De ce trebuia să se nască, să rămâie în viaţă şi să treacă prin toate suferinţele?! De ce nemai naştem, la urma urmelor, cu toţii?!
Frământat de aceste şi de alte asemenea întrebări, el nu putea să scape de gândul că viaţa nu e decât o pedeapsă, pe care nu-ţi rămânedecât s-o porţi aşa cum ţi s-a croit, că vinovat e orişicine care trăieşteşi că, suferind, spăşeşti, te curăţi de păcat şi te înalţi tu însuţi printine. I-o spusese aceasta Persida în atâte rânduri, dar el nu era în stares-o înţeleagă; acum o înţelegea şi Persida i se părea născută anumepentru ca să-l despartă de părinţii lui, să-l despoaie de averea lui,pentru ca printr-însa să sufere el şi ai lui. Vedea o legătură tainică întoate, şi mintea i se oprea în loc când se gândea la slăbiciunea pecare Persida o avea pentru Bandi. Tocmai de aceea însă nici tăiat n-arfi dat pe faţă gândurile ce-l frământau.
Era însă peste putinţă ca Persida să nu simtă că soţul ei e frământat de vii stări sufleteşti. Era obosit şi muiat, vorbea mai încet şi glasul îiera mai puţin aspru, i se îndulcise oarecum toată firea.
— Ce ai tu? îl întrebă ea târziu după-amiazăzi, când stăteau, ca de obicei, singuri şi fără de nici o treabă.
El tresări ca prins asupra unei fapte rele.
— Eu? zise apoi. Ce să am? Nimic! Stau aşa pe gânduri. Ce păcat că Bandi nu e încă de optsprezece ani, ca să se dea la oaste: altă viaţănu e pentru un om de pripas ca dânsul.
Persida se uită uimită la el. Nu putea să înţeleagă cum a ajuns el, aşa deodată, la gândul acesta şi nu ştia ce să-i răspundă.
— Ştii tu, urmă el peste puţin, că în iarna aceasta se va face recrutarea cu multă asprime şi pe Trică al vostru îl iau fără doar şi poate.
Persida se cutremură, răcită până în măduva oaselor.Nu-l văzuse de mult pe Trică. Nu mai venea pe la dânsa: erau supăraţi unul pe altul, şi nici Naţl nu-l vedea bucuros la casa sa. Dartot soră şi frate erau. După legea timpului de atunci, feciorii luaţi laoaste rămâneau zece ani în linie şi încă doi ani în rezervă, erau duşi înţări străine şi depărtate, li se schimba tot rostul vieţii. Cum ar fi pututPersida să se împace cu gândul că fratele ei are şi el să fie luat la oaste?
În nenumărate rânduri, stând aşa singură şi gândindu-se la viaţa ei cea tristă, ea s-a bucurat că-l ştia băiat aşezat, harnic şi cu rost făcut, şi dacă nu mai era mereu mâhnită ca mai nainte, voia bună i-odădea gândul că are mama ei destulă mângâiere prin Trică. Era pesteputinţă ca ea să piardă şi mângâierea aceasta!
— Ar fi lucru grozav! zise ea uitându-se lung la Naţl, mirată că el a ajuns, aşa deodată, să vorbească despre Trică.
— Eu cred, grăi Naţl, că mă-ta are bani şi ar putea să-l răscumpere. Eu am fost răscumpărat cu vreo două mii şi ceva; acum însă arputea şi cu mai puţin să-şi găsească om în loc.
Persida dete zâmbind cu amărăciune din cap.
— E peste putinţă! întâmpină ea. O fi având mama, fără îndoială, bani, dar ea nu dă: nu-mi pot închipui pe mama scoţând deodatăatâţia bani.
Şi totuşi trebuia să dea, trebuia să-i spună cineva că are neapărat să dea. Îi venea să se îmbrace fără de întârziere, să treacă Murăşul şisă se ducă la mama ei, ca s-o roage cu lacrimi, dar nu putea.
— Uite, zise el, să dai şi tu ceva, ca să se îndemne ea.Persida iar se uită mirată la el.
— Ce putem să dăm noi?! grăi dânsa sfiicioasă. Abia am prins să adunăm.
— Dai cât ai, zise el, căci pentru liniştea ta dai şi iar o să aduni. Îţi spun eu, are să dea şi mă-ta: orişicât de zgârcită ar fi, ea ţine la voi.
Persida nu-şi mai putea veni în fire. Se uita mereu la soţul ei şi nu-i venea să creadă că el e în adevăr acela care vorbeşte aşa. Eraschimbată ca prin minune toată viaţa ei: nu putea să-şi dea seamacum şi prin ce, dar nici nu îndăznea să cerceteze.
— Ştii ce? grăi dânsa, luând în cele din urmă o hotărâre. Am să mă duc la Bocioacă, ca să-l rog să vorbească el cu mama. De el ascultă.
Îi era foarte greu s-o facă aceasta; acum, însă, după ce soţul ei vorbise bine despre mama ei şi despre fratele ei, ea nu se mai sfia, nuse mai simţea, ca mai nainte, scoasă din lume, alungată din rânduloamenilor cumsecade, şi putea să stea fără de ruşine cu capul ridicatîn faţa Martei.
Pe înserate ea s-a îmbrăcat şi s-a dus, lăsând, întâia dată de când se afla la Lipova, cârciuma în grija lui Naţl. Atât era de pornită, atât de avântată, încât, abia sosită la casa lui Bocioacă, ea s-a oprit în loc,ca să-şi dea încă o dată seama despre ceea ce voia să facă.
Bocioacă croia pentru cele opt calfe, care lucrau la masa lungă, iar nevasta lui cosea mai la o parte pe gherghef, când Simina, slujnica, veni să spună că Persida doreşte să vorbească cu Bocioacă.
— Şi-a zis să spun, adăugă ea, că pentru binele lui Trică.Lui Bocioacă ar fi avut să le spună aceste; în casa lui Bocioacă însă slugile nu erau ale stăpânului, ci ale stăpânei, şi Simina n-ar ficutezat, Doamne fereşte, să-i spună stăpânului ceva mai ales de faţăcu stăpâna. Era treaba stăpânei ce are şi ce n-are să afle stăpânul.
Iar femeia tot femeie.Când află că Persida e aici şi voieşte să vorbească cu Bocioacă despre Trică, Marta tresări şi se făcu albă ca varul.
Persida la casa ei?! Chiar acum după ce Trică de atât timp era stricat cu mumă-sa?! Ce voia dânsa? Ce avea să-i spună lui Bocioacădespre Trică?
"Una singură poate să fie, îşi zise cu inima încleştată; dar am eu să vorbesc cu dânsa!"
Bocioacă-şi croia cojoacele mai departe când ea s-a ridicat şi a ieşit; Trică însă s-a dus cu ochii după dânsa; el simţea că e ceva deosebitafară şi aflase din căutătura ei că e vorba de dânsul.
Persida-l aştepta pe Bocioacă şi rămase cam tulburată când se pomeni în faţa Martei; ea însă n-a fost niciodată dintre cele ce-şi pierduşor sărita, iar acum, după ce atât de mult se zolise cu fel de fel deoameni, simţi numaidecât că Marta e foarte strâmtorată.
— Nu te vei fi aşteptat, grăi dânsa zâmbind, să-ţi vin aşa deodată în casă.
Marta stătea tulburată în faţa ei: nu ştia cum s-o ia, ce să-i facă, ce să-i zică, cum s-o primească.
— Mă mir şi eu, răspunse ea. Dându-şi apoi seama c-a zis o prostie, ea adăugă: Nu pot să-mi închipuiesc ce vei fi având să-i spui bărbatului meu. Trebuie, fără îndoială, să fie vreun lucru mare şi grabnic.
— E, poate, mai bine dacă-ţi spun, grăi Persida, apoi se opri.
Nu ştia, să-i zică d-ta, ori tu, ca odinioară.
— Da, urmă peste puţin, cu inima deschisă, e mai bine să-ţi spun ţie, ca să vorbeşti tu cu el. Noi, femeile, ne înţelegem mai uşor şi detine ascultă bărbatul tău.
Marta, fără ca să-şi dea seama despre ce e vorba, se mai linişti şi începu să se uite în ochii Persidei, în care nu mai vedea nici o răutate.
— Uite, urmă Persida, care, femeie ca toate femeile, pornită odată, nu se mai poate opri până ce nu sfârşeşte, Trică a ajuns la anii decătănie, în curând are să se facă recrutarea şi-l iau şi-l duc la războidacă nu se răscumpără. Mama o fi având bani ca să-l răscumpere,dar ştii cât e de greu să scoţi ceva de la dânsa. Bărbatul meu e gata sădea şi el cât poate; ar mai da apoi şi mama, dacă s-ar pune cineva pecapul ei. Noi nu putem; s-o roage Trică, s-o rogi tu, s-o strâmtorezebărbatul tău, de care ascultă.
Marta răsuflă uşurată. Nu, poate că nu i-ar fi păsut dacă îl vor lua ori nu pe Trică la oaste, însă de altceva se temuse ea, şi gândul căTrică ar putea să fie dus la război îi era prea nou pentru ca să-l simtă.Până atunci mai avea să treacă multă vreme.
— Nu putem nici noi, zise ea. Mă-ta e supărată pe Trică şi nici ea nu mai vine pe la noi, nici noi nu mai mergem pe la dânsa.
Persida rămase ca trăsnită din senin.
— Cum? de ce?! întrebă ea.Ce putea Marta să-i răspundă?Ea dete din umeri, apoi se uită iar în ochii Persidei, în care nu vedea nici acum nici o răutate.
— Prostii, grăi dânsa, căci altfel nu pot zice. S-a supărat mă-ta pentru că Trică ţine la mine şi ascultă de mine. Mi-e parcă şi greu să-ţi spun...
Doamne! de ce să nu-i vorbească deschis? de ce să nu i se plângă?
— Ar fi în stare să creadă, adăugă ea amărâtă, că eu, femeie făcută, cu copii mari, trecută acum prin toate, aş putea să scot din minţi peun băiat la care mă uit ca la copilul meu!
— Sfinte Dumnezeule! strigă Persida, crucindu-se de mai multe ori. Dar să nu i-o luaţi în nume de rău, adause apoi peste puţin, îndurerată, căci prea a avut şi ea să treacă prin multe... Vorbeşte tu cubărbatul tău, căci de el tot ascultă şi trebuie să le facem toate ca săscăpăm pe Trică.
Martei nu-i dădea mâna ca să zică ba, deşi ţinea ca Bocioacă să nu vorbească cu Mara, şi tocmai de aceea potrivise lucrurile astfel canici dânşii să nu meargă pe la Mara, nici Mara să nu vie pe la dânşii.Nu c-ar fi avut, poate, ceva pe sufletul ei, dar o ştia pe Mara cu guraslobodă şi ţinea să nu umple capul lui Bocioacă de presupuneri care-lfăceau bănuitor. Asta însă nu putea să i-o spună Persidei. Viclenită,ca toate femeile, când vorba e de lucruri care le privesc de aproape,ea se bucura că n-a ajuns Persida să vorbească cu Bocioacă.
— Lasă-le toate pe mine şi fii liniştită, grăi dânsa. Să nu mai faceţi nimic şi să nu mai vorbiţi cu nimeni fără de ştirea mea. Le pun eutoate la cale şi o să vă spun ce mai aveţi să faceţi.
Pătrunsă în adevăr de simţământul că Trică n-are să fie luat la oaste, ea rostise aceste vorbe cu atâta căldură, încât Persida se liniştipe deplin şi, uitând cele petrecute, o îmbrăţişă şi o sărută la despărţireca pe cea mai bună, acum chiar singura ei prietenă.
Dar şi putea să fie liniştită.Deşi n-avea de gând să-i vorbească lui Bocioacă, Marta era din ce în ce mai neliniştită de gândul că vine recrutarea şi astfel din ce în cemai hotărâtă de a face tot ceea ce-i stă prin putinţă ca să-l scape peTrică. Nu ştia încă ce anume are să facă, dar se gândea, şi, deşi ea seîntoarse la ghergheful ei ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, ochii ei scăpau adeseori la Trică, şi acesta simţea din ce în cemai mult că era vorba de el şi era din ce în ce mai neastâmpărat.
Trebuiau să vorbească.Ei stăteau în fiecare zi, în mai multe rânduri, adeseori chiar ceasuri întregi, singuri, aşa, din întâmplare, cum stau oamenii ce trăiesc subacelaşi acoperământ şi au să facă adeseori câte ceva împreună. Eraun lucru de sine înţeles, care trecea nebăgat în seamă. Acum însă,având ceva să facă fără ştirea soţului său, Marta se sfia şi nu ştia cumsă potrivească lucrurile ca să rămâie singură cu Trică.
Trică o simţea şi aceasta şi era cu atât mai neastâmpărat, căci seara trecea fără ca dânsa să-i facă vreun semn.
— Să mă aştepţi, îi zise ea, în sfârşit, după ce calfele se sculară de la masă, că am să vorbesc ceva cu tine, dar să adoarmă mai înaintejupânul.
Asta nu se mai întâmplase niciodată, şi Trică începu să tremure.El, noaptea, după ce a adormit jupânul, singur cu dânsa?
— Unde să te aştept? întrebă el.
— Fă-ţi de lucru pe afară, răspunse ea, că eu am să mă duc în cămară şi o să mă vezi când merg, apoi vino după mine.
Da! asta putea s-o facă chiar şi mai înainte de a fi adormit jupânul. Nu era nimic mai firesc decât ca ea să-şi facă de lucru în cămară.
A aşteptat cu toate acestea până ce soţul ei a adormit şi abia apoi a ieşit tiptil şi fără de lumânare, ca o hoaţă, iar inima îi bătea fără casă aibă, la urma urmelor, de ce.
Bătea şi a lui Trică, însă având de ce.Fiecare cu gândurile şi cu slăbiciunile lui omeneşti. Neştiind cu ce fel de gând umblă dânsa să-l vadă prin ascuns, el se ameţise şi nuse mai putu stăpâni: fără ca să voiască şi fără ca să-şi dea seama, ocuprinse cu braţul peste mijloc după ce intrară în cămara plină delăzi, de oale şi de saci.
N-o mai făcuse niciodată aceasta, dar tot Marta era de vină dac-o făcea acum.
Şi apoi vreun mare păcat nu era nici aceasta! Deşi femeie făcută, cu copii mari acum şi trecută prin multe, dar tocmai de aceea s-ar fifăcut de râs dacă ar fi băgat ca o fată mare în seamă fapta lui Trică,pe care nu putea, la urma urmelor, s-o ia decât drept o prostie copilărească. Acum, când nimeni nu putea să-i vadă, ar fi putut, el îndeosebi, să meargă mult mai departe fără ca ea să se neliniştească.
Tot aşa vedea şi Trică lucrurile. El însă, neştiind de ce a venit ea acum în cap de noapte, îşi făcuse alte gânduri şi o aşteptase cu neastâmpăr. Văzând deci că ea nu se dă la o parte, el strânse mai tarebraţul peste mijlocul femeii scurte şi pline la trup.
— Trică, zise ea, ştii tu că în curând are să se facă recrutarea şi tu n-ai să scapi dacă nu te răscumperi.
— Cu atât mai bine, răspunse el, fiindcă pe cei ce merg acum la război n-o să-i ţină, aşa se zice, doisprezece ani, ci îi lasă acasă îndatăce s-a sfârşit războiul.
— Bine, întâmpină ea, dar mă-ta ar putea să te răscumpere.
— Ferit-a Dumnezeu! grăi dânsul. De la dânsa nu poate nimeni să scoată atâţia bani, şi chiar dacă, prin minune, ar voi dânsa să dea, nuprimesc eu.
Marta se dete puţin la o parte.
— Te supără dacă te strâng? întrebă el şi-şi trase braţul sfiit înapoi.
— De ce să mă supere?! răspunse ea aşezată. Ştiu că n-o faci cu gând rău şi din gura ta n-o să afle nimeni nimic. Nu-ţi şade însă bines-o faci. Prea eşti copil, şi eu sunt femeie prea trecută: o să-ţi fie ruşineodată când îţi vei aduce aminte.
— De ce să-mi fie ruşine?! grăi el. Eu văd că-mi place, dacă ştiu că nu te supără.
— Prostie! zise ea. Adică ce ar avea să mă supere? îmi vine să râd. Norocul tău e că nu te vede nimeni, c-ai fi de batjocura lumii.
— Ba nu! răspunse el strângând-o din nou. Şi chiar dac-aş fi, puţin îmi pasă când ştiu că-ţi place.
— Ce adică să-mi placă? întrebă ea.El o cuprinse cu amândouă braţele, apoi se lăsă pe un sac din apropiere, încât capul ei căzu puţin înapoi, şi îi sărută lung, oarecum pemuşcate, gâtul în preajma urechii.
— Ţi-ai pierdut minţile?! strigă ea, însă fără ca să se desfacă din mâinile lui.
— Te supără? întrebă el.Marta viaţa ei toată se juca bucuros cu focul şi nu s-a temut niciodată. Acum se temea mai puţin decât orişicând şi mai ales ţinea laTrică, în care putea să aibă toată încrederea.
— Nu! răspunse ea cu jumătate de gură.El o culcă mai bine pe braţul lui şi o sărută din nou şi mai lung, apoi întrebă:
— Îţi place?
— Da, îmi place, şopti ea ameţită, însă mai încet, puţin câte puţin, şi să mă laşi când voi zice că e destul.
Dându-se apoi cu ochii închişi în voile lui, ea-şi pierdu într-atâta ruşinea, încât puse mâna pe capul lui şi-l apăsă încetul cu încetul maijos şi tot mai jos înspre sânul ei dezvelit.
Şi ce era, la urma urmelor?! O jucărie copilărească, pentru care nici o fată mare n-ar fi avut să-şi facă mustrări dacă ştia să se stăpânească. Ei îi făcea plăcere, el era nesăţios, nimeni nu-i vedea şi n-aveanimeni de ce să se plângă.
— Ce să-ţi mai fac? întrebă el în cele din urmă, sătul oarecum.
— Nimic, răspunse ea pe suspinate. A fost destul pentru astăzi.Cuprinsă apoi de un fel de spaimă, ea-l strânse în braţe şi începu să se sărute cu el muşcându-i buzele, nesăţios, cum numai femeiatrecută ştie să se sărute cu un băiat tânăr.
— Trică, şopti apoi, o să te bată Dumnezeu dacă vei spune cuiva ceva. Mi-e ruşine de mine însămi şi n-am ce să-mi fac. O să ţi se facăscârbă de mine!
— Nu! niciodată! răspunse el şi drept dovadă începu din nou s-o sărute pe muşcate.
— Destul, zise ea, că nu mai sfârşim. Trică, să vorbeşti cu jupânul ca să vorbească cu mă-ta. Eu nu pot vorbi cu el: ar cădea în bănuială.Mă-ta are bani!
— Dar nu e păcat să dăm atâţia bani? întâmpină el.
— Nu vorbi aşa, Trică, îi zise ea. Nu se poate să te duci: m-aş prăpădi eu! Vorbeşte cu el, căci de celelalte, grija mea. Acum nu mămai poţi părăsi.
El o strânse din nou în braţe.
— Lasă, grăi dânsa, altă dată, mai în tihnă.Sărutându-l apoi din nou, ea se depărtă repede."Altă dată, mai în tihnă": ăsta era gândul cu care se despărţiră.Tihna însă n-o găseşti când o cauţi, ci când se nimereşte.Zorit de Marta, Trică a vorbit ziua următoare cu jupânul, iar jupânul, luând lucrurile foarte de scurt, a vorbit şi el cu nevastă-sa, fărăde care nu putea să facă nimic în treaba aceasta.
Ea dete din umeri, ca şi când ar fi vorbit de un lucru de care puţin îi pasă.
— De, zise apoi, dac-ar fi după mine, eu nu m-aş amesteca; dar tu faci cum crezi că e mai potrivit. A fost ieri pe aici soră-sa, Persida, casă vorbească cu tine. Zice c-ar da şi ea ceva. Nici că ţi-am mai spus.Ce să ne mai încurcăm noi cu oameni ca aceştia?
Bocioacă-şi cunoştea nevasta şi se aşteptase ca ea să-i vorbească astfel; deşi ţinea la Trică, nu putea să uite supărările ei cu muma şicu sora lui.
— Ar fi păcat ca un băiat ca Trică să fie dus în cătănie. E bun băiat şi harnic, şi vrednic, grăi dânsul. Mă-sa trebuie să aibă bani,dar ea nu dă, dacă nu e cineva care o face să înţeleagă că n-are încotro.
— N-o cunoşti, zise ea, aşa văd, nici acum; n-ai să scoţi nimic de la dânsa, ba, tresărită cum e, te miri ce gânduri îşi va fi făcând dacăvede că umbli în treaba lui Trică parcă ţi-ar fi cine ştie ce. E băiatbun, păcat de el, noi însă n-avem să ne facem neplăceri pentru dânsul.
Bocioacă ar fi mai avut să zică ceva, dar nu voia să mai lungească vorba. Ţinea să-i arate, înainte de toate, nevestei sale că el poate săscoată bani de la Mara. Lăsând deci supărările la o parte, mai cu voianevestei sale, mai fără de voia ei, s-a dus la Mara după ce se întunecase, când ştia c-o găseşte acasă.
Marta avuse dreptate.Îndată ce l-a văzut pe Bocioacă, Mara a şi dat cu socoteala că el vine pus la cale de nevasta lui şi s-a pus la pândă, ca să vadă ce vreaşi cum are să-l apuce.
Se sperie când Bocioacă îi spuse că se apropie recrutarea, şi dac-ar fi luat-o acum de scurt, ea ar fi dat banii: mai era însă oarecum timpla mijloc, şi ea putea să se gândească şi să-şi facă socotelile.
Când el îi spuse că Persida e gata şi ea să dea ceva, Mara îşi mai veni în fire. Tot fata ei, Persida!
— E rău, de tot rău, grăi dânsa întristată. Tocmai acum, aşa, pe neaşteptate!
Avându-şi gândurile, nu-i dădea mâna să zică şi de astă dată, în faţa lui Bocioacă, că nu erau bani.
— Am, zise ea cam în laudă, nu mult, dar am atât şi chiar mai mult, dar eu nu ţin banii în ladă, ci îi bag în neguţătorie, şi tocmaiacum nu-i am la mână. Dacă ai putea să-mi spui pe cineva care seînlesneşte să mă împrumute, mare lucru ar fi.
Bocioacă rămase pus pe gânduri. Nu ştia pe nimeni.Ea se uită lung şi scrutător în faţa lui.
— D-ta, urmă ea, care azi, mâine o să ai fată de măritat, trebuie să ai bani adunaţi pentru zestrea ei. N-ai acum trebuinţă de ei: aiputea să mi-i dai, şi ţi-i întorc în camete când îţi măriţi fata.
Bocioacă era foarte strâmtorat. Nu-i trecuse prin minte asemenea gând, dar avea un gând pe care Mara-l simţise.
Era bun băiat Trică şi harnic şi vrednic de toată încrederea: nu o dată se ivise în mintea lui Bocioacă gândul că, dacă ar avea un asemenea ginere, n-ar mai fi nevoie să stea mereu la masă cu calfele. Deaici însă până la împrumutul pe care-l cerea Mara era foarte departe.
Fiindcă nu-i da nici lui mâna să zică că n-are bani adunaţi pentru zestrea fiicei sale, trebuia să-şi caute altă scăpare.
— Să vedem, înainte de toate, ce dă Persida, zise el, o să mai dăm şi noi ceva; iar pentru ceilalţi voi găsi pe cineva să te împrumute.Vorba e acum să vorbeşti cu Persida.
— Eu? răspunse Mara ca înţepată de viespi. Eu nu calc pragul ei câtă vreme trăieşte cu nemernicul acela. Am fost o dată şi mi-a fostdestul: ar trebui să o ştiu pe patul de moarte ca să mă duc. Mai fă-otot d-ta şi asta: dacă te-ai apucat odată, du-o până în capăt.
Bocioacă nu putea să zică ba. Simţea că, în cele din urmă, tot el o să dea banii şi era, aducându-şi aminte de vorba nevestei sale, ruşinatde treaba ce făcuse.
Şi încă mai ruşinat ar fi fost dacă ar fi ştiut cele ce se petrecuseră acasă la dânsul în timpul pe când el umblase pe la Mara.
Pierzându-şi odată stăpânirea de sine, Marta nu se mai gândea decât la acel "altă dată, mai în tihnă". Ca poimâine, sâmbătă, era târg la Făget, şi Bocioacă trebuia să plece cu lăzile pline cu cojoace. Trică,omul lui de credinţă, avea şi el să plece cu dânsul.
Ea îl luă deci, după ce Bocioacă se dusese la Mara, ca să-i dea ajutor tot în cămară.
— Tu nu pleci cu jupânul la Făget, îi zise apoi. Spune că vrei să te duci duminică să vorbeşti cu mă-ta şi cu soră-ta. Aşa nu te mai ia.
Trică simţea de ce voieşte dânsa ca el să rămâie acasă şi rămase cam ruşinat în faţa ei. Peste puţin însă el nu se mai putu stăpâni şi ocuprinse iar cu braţul peste mijloc.
— Lasă, îi zise ea, că n-avem acum timp. Sâmbătă seara o să te furişezi la mine în casă şi atunci suntem în toată tihna.
— Vai de mine! răspunse el tremurând. Ce ar zice jupânul dac-ar simţi ceva?! Mie parcă mi-e greu.
Ea se dete puţin la o parte.
— Nu ştiu ce-ţi închipuieşti, îi zise mâhnită. Avem să ne sărutăm, să ne jucăm, să ne răsfăţăm, Trică, fără păcat, ca copiii nevinovaţi.Te bate Dumnezeu dacă te gândeşti la mai mult! Ori poate că ţi s-aşi urât?!
— O să vezi dacă mi s-a urât! răspunse el şi înţelegerea era luată.
— Ce e? întrebă Marta după ce Bocioacă se întoarse. Ai făcut vreo treabă?
— Am să vorbesc mai nainte cu Persida, ca să văd ce dă ea, răspunse el cam în silă. Dar o să ţi le spun altfel toate.
Marta era obişnuită ca soţul ei să vorbească cu ea seara, înainte de culcare, când puteau să stea în toată tihna. Nu era deci nerăbdătoare, deşi din faţa lui vedea că n-a făcut nici o treabă.
— Bine, zise ea. Mie însă nu-mi place că te amesteci aşa de tare în treburile lor. La Persida ar putea, mai bine, să meargă Trică el însuşi.I-am şi spus-o aceasta.
— Să meargă! grăi Bocioacă şi se duse să-l caute pe Trică.Trică nu se putea uita în ochii stăpânului său. Nu era, ce-i drept, vorba decât de o jucărie copilărească, dar el ştia că jupânul s-ar supărafoc dac-ar simţi ceva şi îi era greu de dânsul.
— Trică, îi zise Bocioacă, am vorbit cu mă-ta şi treaba are să se facă. Vorba e acum să te duci să vorbeşti cu soră-ta.
— N-aş putea să mă duc decât duminică, răspunse Trică, scoţând vorbele în silă, căci mâine şi pomâine e multă lume în cârciumă, iarduminică o să fiu la târg.
— Ei! n-o să vii la târg, grăi Bocioacă. Şi, băiete, urmă el peste puţin cu bunăvoinţă, dă-ţi silinţa să te pui bine cu nevastă-mea. Umblă-n voile ei, căci fără de dânsa nu pot să-ţi fac nimic.
Lui Trică îi venea să intre-n pământ : îl săgetase prin inimă şi era hotărât să nu meargă sâmbătă seara, cum rămăsese vorba, cu Marta.
Nici că s-a dus; dar nu-l aştepta nici ea.
— Să vedem acum ce ai făcut, grăi dânsa după ce se văzu singură cu bărbatul ei. Dă ori nu dă?
— Dă, dac-o strângi.
— Ai strâns-o?
— Nu, zise el aşezat. Uite, urmă apoi peste puţin, aş voi să ne înţelegem asupra unui lucru, dacă pot să mă înţeleg cu tine.
— Să ne înţelegem, răspunse ea, aşezându-se liniştită în faţa lui.Bocioacă-şi mai făcu de lucru, ca să mai aibă timp de a se gândi, apoi se aşeză şi el.
— Tu ştii că mie-mi place Trică, zise el. E băiat voinic şi sănătos, maistor bun, om de inimă şi vrednic de încredere, n-are nici un păcat...
Marta se făcu albă ca varul. Ea înţelegea unde voieşte bărbatul ei s-ajungă, căci mai fusese şi alte dăţi vorba de aşa ceva şi atunci era şidânsa de părerea lui; acum însă îi venea să leşine.
— Aş vrea şi eu să mai scap de zănat, urmă el, să mai odihnesc, şi aş putea să fiu tihnit dac-aş avea un ginere ca dânsul.
— Adică vrei să-l răscumperi tu?! strigă ea, plină de venin. Fă ce vrei! Dar fata mea n-o s-o dau după omul acela soios, plin de pistruipe obraz şi bădăran; pe mine n-o să mă încurci cu femei ca Mara şipoama ei de fată.
Era peste putinţă! În mintea ei nu mai putea să intre asemenea gând!Şi totuşi ea simţea că în zadar se zbate.
În casa lui Bocioacă femeia era stăpână, aşa se ştia, dar bărbatul făcea ce voia el. În lucrurile mărunte toate se făceau pe voia Martei;când însă vorba era de lucruri mari, trebuia să voiască şi dânsa cadânsul, pentru ca voia amândurora să se facă.
— O să se spele, o să-i treacă pistruile, grăi Bocioacă liniştit, iar Mara şi fata ei nu sunt, la urma urmelor, femei de care am avea să neruşinăm. Nu-i face nedreptate băiatului, că fata are să fie fericită cu el.
Marta dete din cap, dar nu mai zise, căci nu mai putea să zică nimic. Noaptea toată s-a zbătut în culcuşul ei frământată de gândulce-ar putea să facă pentru ca să-l abată pe soţul ei de la hotărârea lui.
"Să-l las mai nainte să-l scape, grăi dânsa în cele din urmă, apoi voi vedea ce fac."
Ea însă nu s-a mai uitat în ochii lui Trică, iar sâmbătă seara a încuiat uşa mai nainte de a se culca.
Se zbuciuma şi nu se putea hotărî într-un fel.Duminică apoi Trică s-a dus, de voie, de nevoie, cu inima încleştată, la soră-sa.
A găsit-o plângând.Se certase iar cu bărbatul ei.
— De câtva timp, îi zise ea, a intrat în el nu ştiu ce: nu mai ştii cum să-l iei, cum să-i vorbeşti, cum să te porţi cu el. E mereu supăratşi iar a început să joace cărţi, ba se şi îmbată câteodată, ceea ce maiînainte nu făcea.
Iar fără de dânsul ea nu voia să facă nimic: trebuia să se împace mai înainte şi să se înţeleagă.
Marta se bucură când le-a aflat aceste, dar bucuria îi era pripită, căci Bocioacă era, ce-i drept, supărat şi el, numai însă pentru călucrurile se amână, dar gândul nu şi-l schimba, şi peste câteva ziles-a dus el însuşi ca să împace pe Naţl cu Persida şi să se înţeleagă cudânşii. Marta se zbătea mereu şi nu putea să facă nimic, fiindcă începuseră să scrie pe feciorii care veneau la recrutare în februarie, pesteabia cinci săptămâni.
După sărbători Trică era răscumpărat: Persida dăduse cinci, iar Bocioacă, ca împrumut, şaptesprezece sute de florini.
Acum Marta răsufla mai uşor.Se temuse până acum ca nu cumva bărbatul ei, simţind ceva, să-şi schimbe gândul şi să n-o mai împrumute pe Mara; de aceea se fereade Trică şi nu se supăra când îşi vedea fata făcându-şi de lucru cudânsul, ba îi era câteodată parcă s-ar împăca cu gândul lui Bocioacă:acum, după ce Trică era răscumpărat, singurul ei gând era să-şi facărost de întâlnire cu dânsul.
El, ginerele ei?! Era peste putinţă! După cele petrecute, ea nu se mai putea opri în loc, şi o cuprindeau fierbinţelile când se gândea căel n-o mai fi voind, că are neapărat să vie un timp când nu va mai voişi se va uita cu dispreţ la dânsa. Acum era acum; trebuia să grăbească,să-l prindă, şi să-l ţie, ca să nu-l ia alta de la dânsa.
Tocmai însă când grăbeşte, omul, pripindu-se, mai mult strică decât drege.
Trică, având ceva pe sufletul lui, nu îndrăznea să dea ochii cu mumă-sa. S-a întâlnit, ce-i drept, în mai multe rânduri cu dânsa, atâtacasă la ea, cât şi la Bocioacă, dar a potrivit lucrurile totdeauna aşaca să nu fie singuri, penru ca să nu-l poată lua de scurt.
Pe la Persida de asemenea nu se ducea. Ştiind că iar trăieşte rău cu Naţl, era supărat pe ea pentru că nu-l părăseşte pe ticălosul acelaşi se temea ca nu cumva, ducându-se la dânşii, să se certe. Şi nu puteasă ştie cum s-ar sfârşi cearta.
El ştia dar că mumă-sa a dat şaptesprezece sute de florini — grozav de mulţi bani pentru dânsa, daţi degeaba, ca aruncaţi în foc. Îi venisede o sută de ori să se ducă la ea şi să-i spună să nu-i dea, căci vor fibuni, după ce s-ar întoarce peste vreun an, ca să-şi înceapă elmeşteşugul. Vedea însă pe Bocioacă stăruind, vedea mai ales pe Marta mereu îngrijită, şi nu se putuse hotărî.
Mai mult încă-l supărau cele cinci sute date de Persida. Era hotărât să i le înapoieze şi era deznădăjduit când se gândea cât va trebui sămuncească pentru ca să poată agonisi atâta sumedenie de bani.
Cum ar fi putut el face ca mumă-sa să le mai dea şi pe acestea, ca să i le înapoieze încetul cu încetul ei?!
Când se frământa aşa, stăpânul său şi stăpâna sa îi păreau nişte oameni fără de suflet, care au pus pe mumă-sa şi pe soră-sa să-lrăscumpere numai pentru ca ei să se poată folosi de dânsul. El trebuia cu toate acestea să se supună şi să umble în voile lor dacă eravorba să câştige cele cinci sute de florini.
— Să mă aştepţi, îi şopti Marta, astă-seară, ca atunci, în cămară, căci am să vorbesc cu tine.
Trică începu să tremure. Ar fi voit, dar nu putea să zică ba!
— Dar dacă ne simte cineva? întâmpină el. Şi rândul trecut calfele, văzând că stau prea mult pe afară, căzuseră în bănuială că umblu după Simina.
Marta tresări. I se răcise tot sângele în vine; erau, parcă, sfârşite toate.
— Cine ştie?! grăi dânsa. Vor fi ştiind ei de ce te bănuaiu.
— Vai de mine! zise el. Nu cumva ai fi şi d-ta în stare să crezi asemenea prostii?!
— De ce să fie prostii? răspunse ea. Simina e fată tânără şi curăţică, şi văd că de mine ai început să te fereşti. Aşa se vede că nu mai vrei.
Trică era foarte strâmtorat. Adevărul era că nu ar mai fi voit, dar simţea că asta nu putea să i-o spună.
— Ba vreau, zise el, dar mă tem ca nu cumva să ne zărească jupânul: şi-ar închipui cu totul altceva. Ar trebui să potrivim lucrurilealtfel ca să fim mai tihniţi. În cămară e şi prea frig.
Marta stete câtva timp pe gânduri. Vedea că el se codeşte, dar puţin îi păsa. "Să fim numai singuri, gândea dânsa, şi apoi nu semai dă îndărăt."
— Doamne, îi zise apoi, cum să scap eu de jupânul! Mai bine ar fi în casă la mine când jupânul e dus, cum fusese vorba, dar acum încurând nu e târg prin apropiere. Ai zice că te duci, seara, undeva şite-ai furişa la mine.
Trică iar începu să tremure. Închipuindu-se furişat, peste noapte, în casă la dânsa, era oarecum ameţit şi sperios.
— Eu mă duc, zise el luând o hotărâre, astă-seară la mama; am putea potrivi lucrurile aşa ca înainte de plecare să ne întâlnim.
— Prea bine, răspunse Marta înveselită, o să-mi fac de lucru la bucătărie şi o să trimit pe Simina undeva. Vii apoi şi stai cu mine, casă vorbim, să ne înţelegem.
Aşa s-a şi făcut.Seara, Martei îi era grabă: trebuia neapărat să calce albiturile ce mai rămăseseră necălcate. Când apoi calfele se sculară de la lucru,Trică ceru voie de la stăpânu-său să se ducă pe la mumă-sa.
— Aş vrea să ştiu, şopti Marta apropiindu-se de soţul ei, dacă în adevăr la mă-sa se duce. Pare-mi-se că alte drumuri are el. O să trimit pe Simina la Radna, ca să vadă.
Bocioacă era supărat pe bănuiala soţiei sale, dar o ştia femeie prepuielnică şi nu mai voia să lungească vorba.
— Trimite-o! răspunse dar, încredinţat că Trică acasă se duce.A şi trimis-o, iar după plecarea Siminei, Trică s-a furişat în bucătărie, unde Marta călca albituri.
Acum erau bine, la adăpost şi la căldură, puteau să-şi petreacă în toată tihna, şi Marta, gândindu-se la cele ce vin, era pe jumătate ameţită.Trică se simţea însă strâmtorat şi se sperie oarecum când ea încuie uşa.
— Dac-ar fi să se întoarcă Simina ori să vie altcineva, tu ieşi pe fereastra din jos, iară eu zic că-mi era urât să stau aşa singură cu uşadescuiată.
Ea voi apoi să stingă lumânarea.
— Nu stinge! strigă el. Ce ar zice cine ar veni dacă te-ar găsi pe întuneric?!
Ea se dete-napoi, stete puţin, apoi se duse să se încredinţeze dacă sunt ori nu bine lăsate perdelele la ferestre. Nu putea nimeni să-i vadă.Una e însă să stai pe întuneric şi alta să te vezi. Îi era greu, ruşine îiera Martei să se drăgostească cu dânsul la lumină.
— Ce păcat a căzut pe capul meu! grăi dânsa, aşezându-se pe patul Siminei. Ce vei fi gândind tu despre mine?!
— Ce să gândesc?! răspunse el, aşezându-se lângă dânsa şi cuprinzând-o cu braţul. Mă tem numai că n-o să mă pot opri unde vreau.
Ea se dete puţin la o parte şi se uită scrutător în ochii lui.
— Mai bine să mă omori! şopti. Schimbând apoi deodată vorba, ea întrebă: Ştii că cele şaptesprezece sute nu sunt de la mă-ta, ci datede noi?
El se uită mirat la ea.
— Da, da! grăi dânsa. Cele şaptesprezece sute le-a dat bărbatul meu.
— De ce?! întrebă Trică.Drept răspuns, Marta îl cuprinse cu amândouă braţele şi-şi ascunse capul pe umărul lui.
El se desfăcu însă din braţele ei şi se ridică.
— Ba nu! grăi apoi. Mama are bani şi trebuie să vă înapoieze cât mai curând cele şaptesprezece sute.
— Eşti prost, Trică! îi zise ea supărată.
— Ba nu sunt deloc! răspunse el şi, cuprins de o pornire puternică, îşi înfundă căciula în cap, descuie uşa şi se depărtă, nu cumfusese vorba, pe fereastra din jos, ci peste curte, încât orişicine ar fiputut să-l vadă stăpânit numai de gândul că mumă-sa trebuie neapăratsă-i înapoieze lui Bocioacă cât mai curând banii.
Simţea însă şi el că e foarte greu să scoată atâta bănet de la mumăsa şi-i era parcă căzuse rob vândut şi vorba era acum ca mumă-sasă-l răscumpere.
Sosit la Murăşul îngheţat, el nu trecu peste pod, ci o luă pe gheaţă. Nu era, ce-i drept, pârtie, şi zăpada se îngroşase pe Murăş, dar noaptea era senină, luminată de lună şi de zăpezi şi el nu se temea că vada în vreun ochi. Tocmai jos, departe de Murăş la vale, scârţâia ofântână cu cumpănă prin liniştea nopţii, şi el îşi îndrepta drumul dupălocul de unde se auzea scârţâitura. Era însă greu drumul prin zăpadă,a trebuit să ocolească multe ochiuri şi se apropia miezul nopţii cânda sosit la casa mumei sale, în dreptul căreia Simina stătuse zgriburind peste un ceas, ca să vadă când vine şi dacă vine.
Mara, culcată de mult, sări speriată din culcuş când el îi bătu la fereastră.
— Ce e? Ce s-a întâmplat? Ce vrei acum în cap de noapte? întrebă ea aprinzând lumina.
— Te rog, răspunse el, să-i plăteşti lui Bocioacă cât mai curând banii pe care i-a dat pentru mine! Nu vreau să fiu robul lor! Mai bucuros mă duc în cătănie.
Mara era femeie care nici deşteptată în miez de noapte din somn nu-şi pierde rostul.
— Eşti prost, zise ea, nu înţelegi nimic. Bocioacă a dat bucuros banii: are fată, care în curând o să fie mare, şi vrea să te ţie aici ca să-ifii ginere.
Trică rămase ca omul căzut din cer.Asta nu-i trecuse niciodată şi nu putea nici acum să-i treacă prin minte. Era peste putinţă! Nu! pentru el fata lui Bocioacă nu era. Slugăsă-i fie, da! Bărbat, însă, niciodată!
— Te-au prostit, mamă! grăi dânsul. Nu e fata lor pentru mine. Chiar dacă mi-ar da-o, nu-mi trebuie mie. Nu vreau eu s-o pat ca Bocioacă! Cuprins apoi de o pornire pătimaşă, el adăugă: Nu ştiu ce vafi gândind Bocioacă, dar nevasta lui ştiu că nu pentru fata ei, ci pentru sine vrea să mă ţie.
Asta o ştia şi Mara, dar ea vedea altfel lucrurile.
— Pst! zise ea, ţine-ţi gura! Eşti băiat tânăr şi nu trebuie să aduci ruşine asupra casei stăpânului tău. Nu este ea singura mumă care-şimărită fata după băiatul ce-i place ei. Ţine-o cu vorba până ce nu-ţi dăfata, apoi scuipă-i în faţă şi-o să ai soacră care se teme de tine şi nu ţise urcă-n cap. Fii, Trică, băiat cuminte: fata e bună, frumoasă şi cuavere, intri în casă bună şi, dacă eşti om tu, faci ce vrei din ea.
— Nu vreau nimic! răspunse el. Ţin numai să nu fiu robul lor şi te rog să mă scapi de dânşii.
— Prostii! grăi Mara. O să te gândeşti şi tu şi-o să-ţi vie mintea. De aşa noroc n-o să fugi.
— Mamă! zise el. Nu mă împinge la păcat! Eu mă-ncurc rău cu stăpâna mea!
— Nu dau nici un ban! răspunse Mara îndărătnică. Dacă te vei încurca, atâta pagubă! Ce pierzi?! Nu e ruşinea mea, nici a ta, ci a ei!Vorba e să nu-ţi umble gura.
Trică se simţea ca pierdut.Acestea nu erau însă decât începutul.Marta, pe care o lăsase în cea mai urâtă stare sufletească, nu era dintre oamenii care stau, când îi arde ceva, cu mâinile-n sân.
Ştia că n-are Trică să scoată nici un ban de la mumă-sa şi puţin îi păsa, la urma urmelor, dacă va scoate ori nu. Se temea însă ca nucumva, venind vorba despre gândul lui Bocioacă în ceea ce priveştefata, Trică să-i spună Marei ceva.
Se cutremură în tot trupul şi părul i se făcea măciucă de câte ori se gândea la aceasta.
Nu pentru că s-ar fi simţit, poate, vinovată. Nu! În gândul ei ceea ce făcuse şi mai avea de gând să facă nu era păcat. Mai făcuse ea aşachiar şi ca fată mare şi nu-şi făcuse niciodată mustrări. De ce adicăsă-şi facă? Dragostea, aşa ştia dânsa, e cu păcat şi fără păcat: iar aceasta era dragoste fără păcat, pentru care nu şi-ar fi făcut mustrări nicidacă Trică i-ar fi fost ginere. Îi era ruşine că şi-a dat, faţă cu un băiattânăr ca Trică, slăbiciunea pe faţă şi nu se mai simţea atât de tare camai nainte. Aşa, din întâmplare, pe neaşteptate şi pe nevrute, căzuseoarecum orbiş în braţele lui, şi nu mai ştia unde are să se oprească.
Îi venea un fel de leşin când îşi dădea seama că nu e în stare să zică nu când el zice da. Cum ar fi putut dânsa să trăiască sub acelaşiacoperământ cu dânsul fără ca să meargă mai departe şi tot maideparte?
"Nu! îşi zise ea. Nu e cu putinţă să mi-l mai închipuiesc ginere."O durea inima de mumă, dar inima de femeie îi şoptea parcă: "Ea poate, iar eu nu mai pot găsi altul!"
După ce Simina se-ntoarse cu vorba c-a stat peste un ceas, dar pe Trică tot nu l-a văzut sosind la casa mumei sale, Marta se duse şi easă se culce.
— Ei! îi zise ea lui Bocioacă, pe care-l deşteptase cu hodorogelile ei din somn, cum rămâne cu Trică al tău?! N-am spus că nu acasă seduce? Simina s-a întors şi nici pân-acum nu l-a văzut sosind.
Bocioacă era supărat. Nu-i venea să creadă, dar nici nu putea să se pună pentru dânsul în harţă cu nevastă-sa. De! la urma urmelor,băiat era şi el.
— Trică nu minte, grăi dânsul. La mă-sa e dus; se vede, însă, că s-a abătut din drum.
— Asta e ceea ce zic şi eu! întâmpină Marta. Să mă ferească Sfântul de ginere care pleacă la mă-sa şi se abate noaptea din drum.
— Aş! parcă alţii sunt mai buni! grăi Bocioacă şi se-ntoarse cu faţa la perete.
Dimineaţa însă tot l-a oprit pe Trică într-un colţ, ca să-l întrebe unde a fost nainte de a se fi dus la mumă-sa.
Trică rămase ca trăsnit din senin; îi venea să fugă, să intre în pământ.
Văzând strâmtorarea lui, Bocioacă nu se mai îndoia că nevastă-sa are dreptate şi era necăjit că l-a mai luat la întrebare.
— Dacă trebuie neapărat să umbli după prostii, fereşte-te, cel puţin, de jupâneasa, grăi el cam aspru şi se duse în treburile lui.
Trică se uită lung şi oarecum blegit după el."Fereşte-te, cel puţin, de jupâneasa!"Cum să înţeleagă el vorbele acestea?! A simţit Bocioacă ceva? L-a văzut cineva ieşind din bucătărie şi i-a spus? Era peste putinţă ca lucrurile, dacă aşa era, să se sfârşească cu atât.
Dar el n-avea timp să se dezmeticească.
— Ce te-a întrebat jupânul? îl întrebă Marta, care stătuse la pândă.
— Ne-a simţit, răspunse el, ori i-a spus cineva ceva.
— Ei! şi?! grăi dânsa. Prea mult nu-i pasă şi lucru mare n-ar fi nici chiar dacă ne-ar vedea. Vorba e că bani n-ai luat de la mă-ta.
Trică rămase în faţa ei umilit ca robul în faţa stăpânului.
— Fii om cuminte, Trică, îi zise ea, căci noi ţinem la tine şi pe urma noastră nici un rău nu poate să te ajungă.
Nici că-i rămânea lui Trică decât să fie om cuminte şi să i se supună Martei, care ea singură le învârtea toate.
Nu e însă nimeni stăpân deplin pe firea sa.Îi fusese lui Trică totdeauna dragă Sultana fiindcă era fiica stăpânilor săi. N-ar fi fost însă în stare să dea răspuns desluşit, dacă l-ar fi întrebat cineva cum sunt ochii ei şi cam ce fel îi este gura când râde.Acum nu mai voia s-o vadă şi totuşi se uita mai cu dinadins la ea, batremura când ea se apropia de dânsul, şi glasul i se îneca dacă trebuia să vorbească cu dânsa. Se simţea vinovat şi era, parcă, păcat săse uite la ea şi să stea în apropierea ei.
Ar fi fost împotriva firii femeieşti ca Sultana să n-o simtă aceasta. Ce ştia dânsa?! ce putea dânsa să înţeleagă?! Vedea însă copila cănimeni pân-acum, nici chiar el, nu s-a uitat încă la dânsa cu ochii lui,că nimeni nu tremura ca dânsul, glasul nimănuia nu e înăbuşit ca allui, şi căuta dinadins ca să fie cât mai des prin apropierea lui.
Asta-l ducea pe Trică la deznădăjduire, căci degeaba-şi punea de gând să se ferească de dânsa.
Se începuse recrutarea, şi între calfele lui Bocioacă erau patru băieţi săraci cărora nu le rămânea decât să meargă la cătănie. De voie, denevoie, ei se duceau veseli; inima îţi sângera însă când vedeai plânsetele mumelor, ale surorilor şi ale rudelor de tot felul. Plângea şiMara cu ele, căci era femeie miloasă; dar cum plângea acum şi cumar fi plâns dacă feciorul ei ar fi stat şi el în rând cu ceilalţi?! Abiaacum simţea dânsa şi simţea şi Trică ce mare lucru e să ai pe cinevacare ţine la tine, şi pe când Trică stătea muiat şi umilit, Mara umblacu capul ridicat şi-şi purta uşurel trupul greoi.
Tot n-avea nimeni fecior ca dânsa.Alerga Bocioacă, nu-i vorbă, şi pentru ceilalţi mai pe la doctori, mai pe la ofiţeri, mai pe la diregători, dar pentru feciorul ei făcuse mai mult.
— Ce bine e pentru tine că n-ai să te mai temi! grăi Sultana.
— Da, răspunse Trică tulburat, e bine!
— De! adăugă Marta, n-are orişicine norocul lui Trică!Şi mişel ori smintit ar fi trebuit să fie Trică pentru ca să nu se simtă norocos.
Deodată cu recrutarea începuse şi Verboncul.Împărăţia n-adunase de la băieţi mai cu dare de mână banii decât ca să-i împartă între alţii, oameni fără de căpătâi, care intrau de bunalor voie la oaste, mai ales cătane bătrâne, care-şi făcuseră rândul şi intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte săscape din război, cu bani strânşi acasă.
În vreme ce recrutarea se făcea cu uşile închise, Verboncul era în piaţă, de faţă cu lumea ce stătea de dimineaţă până seara îngrămădită,ca să vază cine şi cum intră.
La masa pe care se afla o lădiţă cu bani, condica, o sticlă cu vin, câteva pahare şi o grămadă de şepci cătăneşti, şedea ofiţerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul şi două cătane înarmate,paza steagului.
Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură şi vivandiera, o femeie ţanţoşă şi bine-mpanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viaţa ostăşească şi poftea mereu pe trecători să se apropie,să strângă mâna întinsă de dânşii, să deşerte un pahar, să primeascăşapca şi să ia banii.
Acela care prindea mâna ori primea şapca era prins, trebuia să deşerte şi paharul şi, vrea, nu vrea, era trecut în condică şi i se număraşi o sută de florini drept bani de cheltuială.
Şi nu unul era căruia i se-nfunda şapca pe neaşteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobaşulbătea în tobă, trâmbiţaşul suna, steagul se desfăşura şi nu-i rămâneadecât să jure.
De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă şi mumele-şi puneau sub lacăt feciorii, iar femeile îşi ţineau de pulpană bărbaţii când,aşa, mai după-amiazăzi, zi, Verboncul pleca cu muzica şi cu steaguldezvelit de-a lungul uliţelor ca să îmbărbăteze şi pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piaţă.
Era greu lucru să fii om tânăr, să-i vezi trecând şi să nu te iei după dânşii.
În frunte, cu sticlele pline în mână şi de gât cu vivandierele, mergeau chiuind voinicii intraţi peste zi, după dânşii urmau căprarii ceibuni de gură, apoi stegarul şi muzica, iar după toţi, lumea adunatăde pe la toate răspântiile. Buştean ar fi trebuit să fii ca să nu alergi laportiţă ori la fereastră când ştii că aşa lucru numai rar se poate vedea.
Alergat-a şi Trică, dar nu la portiţă, căci acolo n-avea voie să se ducă, ci la fereastra din casa cea mare, unde nici Bocioacă nu intradecât în zile de sărbătoare.
Erau două ferestre, şi Sultana, văzând pe Trică la cea de la dreapta, a alergat ca să vadă mai bine, la cea de la stânga.
Unde mai rămânea loc pentru Marta?S-a dus, ca să nu se-ndesuie cu fiica ei, la cea de la dreapta şi s-a lăsat pe umărul lui Trică.
Ce putea el să facă?! S-ar fi supărat foc dacă el s-ar fi dat la o parte, apoi vreun lucru mare nici nu era.
— Sunt grea? întrebă Marta încet.
— Nu, răspunse el, dar ne vede fata.
— Ce-nţelege ea?! grăi Marta şi se lăsă mai grea, scoţându-şi capul, ca să vadă mai bine alaiul Verboncului.
— Nu-ţi vine şi ţie să mergi cu dânşii? întrebă peste câtva timp.
— Să mă ferească Dumnezeu! răspunse el.
— Să nu uiţi că mâine seară jupânul nu-i acasă! grăi dânsa peste câtva timp. Eu te aştept!
El nu-i răspunse nimic. Ce adică ar fi putut să-i răspundă? Era peste putinţă să nu meargă!
Şi ce era, la urma urmelor?!Omul, când nu mai ştie ce să facă, cu multe se împacă, cu multe se potriveşte, şi ziua următoare, deşi cuprins de neastâmpăr, Tricălucra liniştit la masă, alăturea cu celelalte calfe.
Bocioacă, având să meargă după-amiazăzi la târg, nu mai croia, ci alegea de pe prăjinile atârnate în fund cojoacele, pe care unul dintre ucenici le lua să le ducă pentru ca să fie aşezate în lada din car.
Iară Marta şi fata ei lucrau, ca de obicei, la mescioara aşezată sub fereastra din fund.
Deodată uşa se deschise repede şi dată-n perete şi Persida intră în casa plină, înaltă şi frumoasă, cu părul încâlcit, cu hainele mototolite, pe ici, pe colo muiate şi stropite de sânge, cu faţa aprinsă şi cuochii plini de văpaie sălbatică.
Privirile tuturora se îndreptară asupra ei, iar Trică se ridică în picioare şi făcu un pas spre dânsa. Îi venea s-o apuce şi s-o dea afară.Înţelegea el ce s-a întâmplat, dar de ce trebuia să-i facă ruşinea aceasta? Ce căuta ea aici? de ce nu îl lasă pe el în pace?
— Trică, zise ea fără ca să ţie seama de ceilalţi, ori eşti om, ori nu eşti om, ori îmi eşti frate, ori nu-mi eşti: noi batjocura aceasta nuputem s-o suferim! Tu m-ai legat de el: trebuie să-i arăţi că n-ai uitatce ţi-a zis atunci.
— Ba te-ai legat tu însăţi, răspunse el supărat.
— M-ai ajutat, Trică, m-ai ajutat, grăi dânsa.Uitându-se apoi împrejur, îi era greu mai ales de Marta şi de Bocioacă. Trebuia să le desluşească toate, să le arate cum s-au petrecutlucrurile, să-i încredinţeze că ea nu e vinovată de nimic.
— Ţi-am spus, începu ea liniştită, că iar i-a intrat diavolul pe sub piele: îl roade ceva, nu ştiu ce, dar îl roade, petrece nopţile în nedumerire, e mereu răstit, se îmbată adeseori şi joacă din nou cărţi.Le-am suferit toate fiindcă n-am ce să fac. Am însă şi eu suflet milos,am inimă de om şi nu pot să le înghit toate. Astă-noapte l-am lăsatjucând cărţi cu Binder de la Steueramt, cu Franţ pânzarul şi cu Lugojanu jeleparul, care avea bani mulţi fiindcă era în drum spre Zam,unde plecase ca să cumpere boi. Astă-dimineaţă, când m-am sculat,i-am găsit tot la cărţi, tăcuţi şi istoviţi, supţi la faţă şi galbeni ca ceara.Mai ales Franţ şi Lugojanu erau prăpădiţi fiindcă pierduseră mult şitot mai pierdeau încă. Aşa e cartea: n-ai ce să-i faci când începe odatăsă-ţi vie rău. Dar tocmai dânşii ţineau ca jocul să meargă înainte, cadoară să se întoarcă cartea. Eu fierbeam în mine, fiindcă îmi era milăde dânşii, vedeam că nu se întoarce şi ştiam că nici nu are să se întoarcă cartea. Şi e păcat greu să iei bani de la oameni aşa! Înţeleg săjoci ca să-ţi treacă timpul; înţeleg să joci când nu ştii dacă o să câştigiori o să pierzi; e însă o mişelie să joci când ştii că numai câştigul poatesă-ţi vie. I-am făcut dar semn lui Naţl ca să-nceteze. S-a făcut că nu măînţelege. Am mai tăcut, am mai răbdat, dar nu puteam să-i las cândvedeam că nici unul dintre dânşii nu ştie ce face. "Naţl, îi zisei dar peste câtva timp, n-ar fi oare bine să mai lăsaţi cărţile, să vă odihniţipuţin, să trageţi un pui de somn, şi apoi iar puteţi începe..." I-am vorbit cu blândeţe, cu glas dulce, ca unui copil. El însă? Nici n-auzea, nicinu vedea! Ei bine! urmă ea înviorată şi aruncând o căutătură împrejur,tu mă ştii cum sunt! Nu sunt pripită, nu mă iuţesc, dar nici nu mădau îndărăt când ştiu că e bine să fac un lucru, ci merg orbiş înainte.Ce-mi mai rămânea de făcut? Un singur lucru: să pun mâna pe cărţişi să le arunc în foc. Ştiind dar că mai sunt câteva perechi în dulap,le-am luat pe nesimţite pe aceste şi le-am ascuns, apoi m-am apropiat de masă, am pus mâna pe cărţi şi am alergat cu ele la gura sobei. Îlştii acum pe Naţl: el nu s-aprinde când se mânie, ci râde. A râs şicând a văzut c-arunc cărţile în foc, apoi s-a dus la dulap, ca să iaaltele. Văzând apoi că nu mai sunt cărţile la locul lor, a venit la mineşi mi-a zis încet: "Nu mă face de ruşine: oamenii au pierdut şi vorzice că le fac acestea numai ca să nu-şi mai poată câştiga banii înapoi"."Nu-mi pasă ce vor fi zicând ei, îi răspunsei, când ştiu c-aşa e bine.""Dă-mi cărţi, grăi el, că, dacă nu, sparg tot ceea ce vezi în casa aceasta. Eu sunt aici stăpân!" "Pe toate, dacă vrei, îi răspunsei, nu însă şipe mine, nici pe voinţa ta." Ei bine! urmă ea după o mică răsuflare,numai văzând cu ochii aţi putea să înţelegeţi că nu e chip să trăieşticu asemenea îndrăcit. Înţeleg să rupi, să frângi, să spargi, să omorichiar când te ia mânia oarbă, de nu mai ştii ce faci. Om însă în toatăfirea, potolit ca orişicare din noi acum, numai şi numai ca să mă sperie pe mine, el a dat râzând cu pumnul în geamurile dulapului, de s-aurisipit sfărâmate prin casă. Mă cunoşti, Trică, urmă ea mai iute, şi ştiică eu nu mă sperii. Când văzu că nu-i dau cărţile, se duse la oglindacea mare şi o făcu şi pe aceea bucăţi-bucăţele. Ce să faci cu asemeneaom? Îl ştii că e tare ca un bivol: degeaba m-aş fi opintit să-l opresc,iar ceilalţi se uitau la el râzând, parcă le plăcea să-l vadă ce face.
— Să-i fi dat afurisitele de cărţi, grăi Marta, şi să-l fi lăsat în ştirea Domnului.
— Ferit-a Dumnezeu! răspunse Persida. "Să nu mai spargi, Naţl, că femeie, cum sunt, te pălmuiesc în faţa acestor oameni şi nu-mimai pasă ce va urma!"
— Rău ai făcut, zise Marta, care nu se mai putea stăpâni.
— N-aveam ce să fac, îi răspunse iar Persida. Tot era mai bine să dăm unul în altul decât să sfărâmăm toate lucrurile din casă. Auzindzgomotul, Bandi, băiatul, a alergat speriat în casă. Nu mai eram acumsingură: băiatul ţine, ziceam, la mine şi o să-mi sară în ajutor, apoi,dac-ar fi rău de tot, n-ar mai sta nici ceilalţi cu gurile căscate. M-amrepezit deci la el, ca să-l opresc. "Nu te apropia, îmi zise el tot râzând,că nu ştiu unde mă opresc dacă încep odată. Mi-a fost destul, m-amsăturat, sunt plin până în gât! Eşti urgia lui Dumnezeu, blestemată săstrici viaţa celor ce se apropie de tine. Uite! urmă arătând spre Bandi,atât om ţi-a mai rămas şi ţie în lumea aceasta, corcitura asta, prăpăditulăsta, despre care nici chiar tatăl său nu mai vrea să ştie; ceilalţi toţi,până chiar şi mumă-ta şi fratele tău, te-au părăsit. Ai dat bani pentruel, ca să-l răscumperi, şi tot nu mai dă pe la tine..."
Trică se cutremură şi mai făcu un pas înainte, gata de a pleca.
— Aşteaptă, îi zise ea, că nu le ştii încă toate. Auzind vorbele lui, Bandi, băiatul, n-a zis nimic, ci a sărit la el şi l-a muşcat de umăr. Amsărit şi eu şi nu ştiu ce-a urmat mai departe... Uite! urmă ea sumecându-se, ca să-şi arate vânătăile de pe braţe. Uite! zise ea, ridicând fărăsfială cămaşa, ca să arate vânătăile de pe pulpe. Aşa mi-e tot trupul.Nu-mi pasă! Are să mă doară câtva şi apoi trece. Carnea de om sedrege ea de ea. N-am să mai trăiesc cu el, şi am scăpat de toate.Ruşinea însă, ruşinea pe care mi-a făcut-o trebuie s-o şterg! Trebuiesă vadă omul acela că tu şi mama nu v-aţi lepădat de mine, că nupentru mine, ci pentru el n-aţi mai venit să mă vedeţi. A rămas acumsingur acasă şi sparge, frânge, taie înainte... E păcat, Trică, e pagubă,dar nu-mi pasă: ruşinea însă trebuie s-o ştergem. Tu vii cu mine.
Marta îi făcu lui Trică semn să stea, şi Trică rămase nemişcat în loc. Îi era greu, şi-ar fi dat tot ceea ce îi era mai scump ca Sultana,copila nevinovată, să nu fi fost şi ea de faţă, dar el nu se mai puteamişca din loc.
— Dar ruşinea pe care ne-ai făcut-o tu nouă? grăi el în cele din urmă. E adevărat, Persido, că tu eşti o grea nenorocire pentru toţi ceice ţin la tine! Tu ţi-ai făcut-o: tu s-o porţi.
Persida stătea ca stean de piatră în mijlocul celor ce se uitau cu milă la dânsa când Mara se ivi în prag şi se opri dând din cap.
Aflase cele petrecute, alergase la cârciumă şi venise aici pe urma Persidei.
Persida se dezmorţi. Mama ei, tot mama ei, sărmana.
— Nu te-ai săturat nici acum de el?! întrebă Mara.
— Mi-a fost destul, îi răspunse Persida; şi dac-aş fi omorât pe tata, mi-aş fi spăşit păcatul.
— Lasă-l! grăi Mara. Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat de el. Iară tu, Trică, n-ai să te amesteci, urmă peste puţin. Mulţumeşte luiDumnezeu că ţi-ai găsit stăpâni oameni buni.
Era mâhnită Mara, de-ar fi fost în stare să sară cu ghearele la afurisitul de neamţ, dar se simţea fericită cum nu s-a mai simţit în viaţaei, căci îşi ştia fata scăpată şi feciorul pus pe cale bună.
Nu era însă fericită Persida, iară Trică se simţea foarte nenorocit.Se adunaseră deodată toate, prea multe se îngrămădiseră pe capul lui: jupânul se pregătea de plecare, jupâneasa-l aştepta deseară. Persida plecase greu mâhnită, iară Sultana nu se mai uita la el ca mainainte, ba scăpase chiar vorbele: "De ce nu te-ai dus cu sora ta?" Sesimţea ca legat cot la cot, dar el lucra cu celelalte calfe la masă şi nuzicea nimic, căci n-avea cu cine să-şi împărtăşească gândurile.
După-amiazăzi el începu să se neliniştească şi se făcu din ce în ce mai tăcut şi mai neastâmpărat. Când sunetele muzicii străbătură-ncasă, calfele şi ucenicii se puseră-n mişcare, ca să se ducă să vadăVerboncul. Trică stătea ca bătut cu cuie pe scaun. Deodată însă, cândmuzica sună mai de aproape, el se ridică drept, îşi scutură o datăcapul, apoi se repezi spre uşă.
Nu putea nimănuia să-i treacă prin gând că el, care fusese răscumpărat cu bani atât de grei, s-a pornit atât de repede ca să alerge laVerbonc şi să-şi pună şapca-n cap. Bocioacă se uită deci mirat la el,iar Sultana începu să râdă. Marta simţise însă de mult că nu-i e luiTrică a bine şi, văzând acum faţa lui înăsprită şi mişcările lui iuţi,înţelese numaidecât gândul lui.
— Trică, strigă ea cuprinsă de spaimă, unde te duci?! Ce vrei să faci?! Nu-l lăsaţi! urmă apoi peste puţin, alergând după el. Nu-l lăsaţi,că se dă la Verbonc!
Bocioacă începu şi el să râdă. Auzi nebunie! De ce adică să se dea la Verbonc?
Trică se opri şi se-ntoarse pe jumătate napoi.
— Am, zise el, să mă răscumpăr eu, ca să nu-mi mai poată nimeni arunca vorba că m-a cumpărat cu bani!
Pornind apoi înainte, el se duse — nu în fugă, ci cu paşi mari şi greu călcaţi.
Bocioacă, înţelegând acum şi el, porni după dânsul strigând mereu:
— Nu-l lăsaţi! Puneţi mâna pe el!Iară Sultana, care nu putea nici acum să-şi dea seama despre cele ce se petrec, stătea uimită în pragul casei şi se uita când la muma ei,care se făcuse galbenă ca ceara, când la Trică cel nalt şi spătos, caretrecea înainte aruncând în dreapta şi în stânga pe calfele ce i se puneau în drum ori puneau mâna ca să-l oprească.
Ieşit apoi la uliţă, el o luă spre Verboncul care nu sosise încă la casa lui Bocioacă.
— Staţi! strigă el ridicând amândouă mâinile, că sunt şi eu aici şi merg cu voi dacă mă primiţi!
Lumea se opri, muzica încetă şi un fior rece trecu prin lumea adunată în alai. Era în acel "staţi!" şi-n acele braţe ridicate în sus ceva cete făcea să simţi că omul acesta nu aşa din senin, nici din uşurinţăintră în rândul celor ce iau şapca în cap, şi într-o clipă lumea sengrămădi împrejurul lui Trică, pe care toţi îl ştiau şi mulţi îl iubeau.
"Ura! ura!" strigară câţiva când el luă şapca şi şi-o înfundă în cap. "Ura!" strigără apoi cu toţii când el se îmbrăţişă cu unul dincăprarii buni de gură şi luă sticla de vin ca să închine şi ca fulgerultrecu din gură în gură vestea că Trică, feciorul Marei, omul de credinţă al lui Bocioacă, starostele cojocarilor, deşi răscumpărat, a intrat la Verbonc, mare lucru trebuia să fie la mijloc, şi lumea alergadin toate părţile, să vadă.
Când alaiul se porni iar înainte, era prea strâmtă uliţa, şi Trică mergea prin faţa casei lui Bocioacă în frunte, cu şapca pe ureche, custicla de vin ţinută în sus şi chiuind ca la nuntă.
— Cu bine, după război! strigă el închinând spre casa plină şi-şi urmă drumul înainte.
Nu mult trecu însă, şi alaiul iar se opri, ţinut în loc de Mara, care venise cu fiica ei ca să-şi ia feciorul.
Era, sărmana de femeie, ca una căzută din cer când vecinele alergau să-i spună că Trică s-a dat la Verbonc. Nu-nţelegea, nu credea căe cu putinţă una ca asta. Aşteptase atâta timp să-şi vadă fata iar acasă,şi acum, când o vedea hotărâtă de a părăsi pentru totdeauna peneamţul ei atât de urgisit şi îşi ştia şi feciorul scăpat şi bine aşezat încasa lui Bocioacă, îi era parcă nu mai are nimic de dorit şi căzuseoarecum obosită de mulţumire sufletească.
Cum ar fi putut ea să creadă că tocmai acum i se strică toate planurile?
A început să râdă cu hohot când a văzut spaima Persidei, care înţelese numaidecât hotărârea fratelui său.
Era o nebunie! Împărăţia, după ce a luat o dată banii, nu mai avea nici un drept asupra lui. Ea râse din nou când Persida-i spuse că Tricăare să capete banii înapoi. O treceau fiorii când se gândea că feciorulei o să primească deodată atâta sumă de bani; dar nu credea că împărăţia o să fie atât de proastă ca să-i dea banii după ce-i are o dată.
Aşa, râzând mereu, a trecut Murăşul, şi mai vârtos râdea când l-a văzut, în sfârşit, pe Trică cu şapca pe ureche. Ah! ce bine îi şedea!Ah! ce fecior! Nu era nici unul ca dânsul!
Trică se cutremură în tot trupul când le văzu. Apoi, cuprins de o pornire dureroasă, făcu câţiva paşi spre mumă-sa, o îmbrăţişă lung şio sărută de mai multe ori, în vreme ce Persida începu să plângă, şiplângeau toţi văzând-o pe dânsa plângând.
Ca să scape, Trică se desfăcu, ridică iar sticla cu vin şi, cu lacrimile în ochi, începu să chiuiască din nou, încât răsuna tot oraşul.
— Muzica! să cânte muzica! strigă Mara ca ieşită din fire şi începu să bată din palme.
Tot n-avea nimeni fecior ca dânsa! Şi pornit alaiul înainte, ea mergea în frunte alăturea cu feciorul ei, sărind mereu ca în joc, chiuinddin răsputeri şi bătând mereu în palme, luată de vârtejul din care nuputea să-şi scoată feciorul.
Iară Persida cea înaltă şi frumoasă, femeie asupra căreia se opreau toate privirile, mergea pierdută şi plângând după dânşii.
Căprarul cel bun de gură a mers cât a mers sfiicios alăturea cu dânsa. Luat însă în cele din urmă şi el de vârtej, o cuprinse cu braţulşi începu să joace cu ea.
— Ce păcat că nu pot să merg şi eu cu voi! grăi dânsa şi-l dete încet la o parte.