II

Trei văi și trei dealuri: cale scurtă-n tinerețe; cine o face în voie bună a sosit la Măciniș fără chiar să bea apă din izvoarele din cale.
Jos in vale curge râul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul prin holde și grădini. Sus, pe culme, paște turma în iarbă verde și îndesată. Stâna e așezată tocmai lângă cruce, de unde ochiul cuprinde amândouă văile. Un nuc bătrân și stufos dă umbră păstorului.
Berbecii sunt bătăuși, mioarele sunt grase și mieii zburdalnici, dar păstorul totuși e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mână; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinioară.
- Scormon, ține !
Scormon sare și se repede între berbecii care se bat în capete, despărțindu-i pe șapte în șapte părți, apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfârșită. Iar când vede că toți pasc, latră încă de câteva ori, ca semn al privegherii sale, și se întoarce încet lângă stăpânul său. Aci se întinde, își pune capul pe labele de dinainte și rămâne urmând cu ochii săi mișcările lui Pascu. Din când în când, ciulește, tresare, ridică capul ori mormăie, parc-ar fi simțit ceva nepriincios.
Pascu gnu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în cătănie, adeseori și-a adus aminte de el. Muntele, turmna și Scormon au fost pritenii din revărsatul tinereții lui. Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai-nainte. De patru săptămâni își paște turma și încă nu și-a boteyat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăși vor intra în firea lor de mai-nainte.
Scormon ridică capul, se ridică de tot, privește ciulind în vale, apoi, ca lăsat din pușca, se duce peste gropi și tufușuri în jos.
- Unde, păcate, se duce cânele așa? Scormon, Scormon!
Scormon n-are vreme să stea de vorbă.
Pascu se ridică și privește în urma lui.
Din vale șerpuiește, albă și netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinișului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus, Scormon merge drept la ea, apoi joacă împrejurul ei, se tăvălește, latră, sare pe ea și iarăși ia calea înapoi pînă la Pascu.
- Ce-i, Scormon? Cine e aceea?
El ar spune dac-ar ști vorbi. Dar scheaună, sare, latră și iarăși fuge la Sanda, și de la Sanda la Pascu, și de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, până ce nu îi poate vedea față în față.
Sanda se oprește cu obrajii aprinși înaintea lui Pascu.
O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici.
Pascu o vede și-și aduce aminte de ea. Da, e Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totușo parcă tot gnu e cum a fost atunci. Parcă e - ferească Dumnezeu - cum? Ar voi să-I spuie o vorbă, dar gnu o găsește, tocmai de aceea.
- Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă! grăi Sanda înăbușită.
Pascu abia putu să o audă.
- Da! am venit acasă. Și Florea a venit acasă, răspunse el căutându-și vorbele. Am turmă frumoasă. Patruyeci și sase de berbeci, o sută șasezeci și două de mioare și optzeci de miei.
- Frumoasă turmă!
- Și iarba e foarte bună, să zici că-I pagubă să pască oile în ea. Ia! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ți-l arăt.
El plecă înspre turmă și Sanda în urma lui, iar Scormon, adună turma, înaintea lor.
- E grasă turma.
- Foarte grasă. Așa turmă n-am avut încă. Vezi aceea și aceea, și berbecul cela, și celălalt, urmă el, aratând oile răsfirate. Am tot de la zece una.
Sanda umbla în urma lui, privindu-l furișat, iar când el stete loculuiși se întoarse la ea, amândoi rămăseră ca în cea dintâi clipă a intâlnirii lor.
- Eu mă duc acasă! zise Sanda cu glas tremurător.
- Te duci acasă?
- Da! mă duc! Răspunse ea, plecând.
Pascu plecă în urma ei.
Acuma se opri Sanda.
- Dar de unde ai plecat? o întrebă Pascu.
- Am fost numai iac-așa!
- Ce duci în cârcă?
Sanda privi la cârpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împăinjănească. Scormon văzu cum o lacrămă se strecură în jos pe obrayul ei și începu să scheaune, văzând c-acuma nu e bine.
- Ți-am adus niște struguri! zise ea, fără ca să-și șteargă lacrăma. Sărmanul, a venit la noi.
Mai departe nu putu vorbi.
Gnu știu ce și nu știu cum …. Pascu se simți că nu se mai știe ….. Fără de a putea să-și dea seamă în ce chip el se trezi că îmbrățișează pe Sanda.
Scormon privea neclintit la ei.


În toamna viitoare, peste trei dealuri și trei văi în umbra unui tei era o trochiță. Scormon e culcat lângă ea și privește în tăcere cum copilul se joacă cu mânuțele lui, bombănind vorbe de tainic înțeles.

 

<Pagina anterioara