Reality-show: realitate sau regie?

In 1948, George Orwell scria “1984”, carte considerata de catre criticii literari o minunata si, in acelasi timp, o terifianta metafora a comunismului. Romanul de fictiune descria o lume in care personajul Big Brother urmarea si cenzura totul, iar planeta era aservita ororii.

In 1999, olandezul John de Mol a reusit sa preia ideea unui proiect stiintific american, numit “Biosphere 2”, si sa o transforme intr-o emisiune de televiziune. Un grup restrans de oameni era urmarit, in captivitate, de camere de luat vederi. In cadrul experimentului din Arizona, patru barbati si patru femei au trait doi ani o “intoarcere la esente”. Intre 26 septembrie 1991 si 26 septembrie 1993, intr-un spatiu de aproximativ un hectar, fara nici un fel de contact cu lumea exterioara. Se studia astfel reproducerea in miniatura a cinci ecosisteme. Cu ajutorul electricitatii si al luminii solare, ei cresteau peste 3500 de specii de plante si animale si aveau ca stocuri alimentare doar cateva soiuri de seminte. Proiectul a fost preluat de Columbia University, New York, in 1995. Taber Macallum, participant la experiment, marturisea: “Nu uiti niciodata ca esti filmat, dar ajungi sa nu iti mai pese”.

In 1996, o tanara oarecare, Jennifer Ringley, si-a difuzat 24 de ore din viata pe internet, iar exemplul sau l-au urmat si altii.

Show-ul Big Brother, lansat la trei ani dupa aceea, in 16 septembrie, a cucerit lumea, devenita la sfarsitul mileniului o specie subjugata de audiovizual. Partenerii de afaceri John de Mol si Joop van den Ende au ajuns sa stapaneasca un imperiu fabulos, Endemol Entertainment, ale carui formate se vand ca painea calda in intreaga lume. Daca initial acest gen de reality show avea caracter de documentar-telenovela, in multe tari, evolutia catre fictiune sau divertisment isi alege sursa din distributie. Anumiti candidati sunt selectionati pentru a se putea pune pe picioare un spectacol. Acest lucru este probat de integrarea celui de-al doilea candidat homosexual in al doilea sezon al lui Big Brother in Marea Britanie. Cu prilejul premierei, una dintre candidate declara ca este experta in utilizarea vibromaseurului si deschisa oricaror experiente fizice.

In acelasi mod, seriile imediat urmatoare din Big Brother in Olanda si in Germania adunau candidati cu profiluri mai bine conturate. Printre candidatii germani, o profesionista in streap-tease si o profesionista a telefonului roz au fost alese, in timp ce un candidat olandez isi trage popularitatea din trecutul sau indoielnic. In Australia, acest tip de casting a fost adoptat din chiar primul anootimp al desfasurarii.

In analogie cu transformarea radicala a perceptiei naturii, de acum circa doua secole, conform careia imaginile naturii au inceput sa inlocuiasca natura ca atare, comunitatea Fratelui cel Mare este substituita societatii actuale. In casa Big Brother se pune in scena o cvasi-societate, un soi de viata de zi cu zi, regizata si vanduta cu pretentia autenticitatii. Tendinta actuala este ca televiziunea sa-si creeze propria realitate, nu sa se inspire din ea. Acest tip de spectacol este atat de veridic incat telespectatorii se lasa convinsi ca nu exista nici o diferenta intre aparenta si realitate, fapt accentuat si de accentuarea, fara vreo atitudine critica, a asa-zisei realitati oferite de televiziune.

Sustinand aceasta idee, realizatorul TV, Calin Georgescu afirma: “Cand iei in serios cuvintele pe care le citesti sau le auzi, denumirea «reality-show» te socheaza. Continutul cuvantului «realitate» contrazice atat de net continutul cuvantului «spectacol», incat combinatia pare absurda. Dar apoi iti spui ca e totusi vorba de televiziune. Aici, realitatea nu e niciodata atat de reala, incat sa strice spectacolul. In schimb, spectacolul are darul de a se substitui realitatii. In fond, pentru asta exista. Si atunci, ce este un razboi transmis in direct la televizor? Cea mai oribila realitate sau cel mai fascinant show? E timpul sa recunoastem ca realitatea a devenit cea mai noua jucarie a televiziunii.”

Alexandru Leo Serban, jurnalist specializat în cinematografie, a definit acest show ca fiind un simulacru in care felia de realitate bruta este cosmetizata, prelucrata si remontata in laboratoarele de „recreatie“ ale televiziunii.

O cauza a impactului Big Brother o constituie faptul ca telespectatorii traiesc deplin senzatia de putere, de care au nevoie. Nestiuti de nimeni, in spatele televizoarelor, urmaresc pas cu pas traiul plin de restrictii si de capcane al semenilor lor. De fapt, "Fratele cel Mare" este, in ultima instanta, publicul. Tot publicul are cuvintul hotaritor in eliminarea concurentilor. Acest mecanism psihologic isi are originea in simbolistica Marelui Ochi, care s-a pastrat si in constiinta curenta. Totusi, acest simbol tinde sa fie inlocuit in societatea contemporana de miturile tehnologiei, care ofera telespectatorului posibilitatea sa devina el insusi Marele Ochi, judecand lumea din fata televizorului. Sau, prin extrapolare, pentru un om care urmareste sa se cunoasca pe sine, Big Brother poate deveni chiar instanta propriei sale fiinte, lipsita de atribute, perfect obiectiva.

Neindoielnicul succes mediatic al show-ului il reprezinta o alta valenta a privirii, cea de “a trage cu ochiul” in viata intima a Celuilalt, totusi, intr-o oarecare legitimitate, intrucat astazi, afisarea propriului trup a devenit un lucru normal, chiar banal. Asistam la detabuizarea intimitatii si, implicit a nuditatii, in contextul exploatarii la maximum a trupului, mai ales prin intermediul publicitatii. Astfel, si ideea de rusine, care ocupa un loc important in mentalitatea trecuta, dispare, corpul devenind acum un mijloc esential pentru a vinde.

Comparatia intre emisiunile de tip reality show si trasul cu ochiul la geamurile vecinilor de vis-à-vis nu incearca decat sa stabileasca o masura pentru ceea ce criticii curentului mediatic loft story numesc o atitudine "incompatibila cu demnitatea umana". Cuvintele au fost folosite (si) de Papa Ioan Paul al II-lea, ele vizand programele de televiziune (unele difuzate insa si pe Internet) de tip voyeuristic, care au facut deja mare valva.

Criticii acestui fenomen sustin, asa cum o face si Vaticanul, ca demnitatea umana nu trebuie compromisa din pura nevoie de spectaculos si neobisnuit; ca voyeurismul este un pacat, cu atat mai mult cu cat este justificat si sustinut de catre mass-media, printr-un spectacol social detestabil; ca efectul programelor asupra tineretului va fi dezastruos, acesta "invatand" din emisiunile de acest fel ca nimic nu este prea jenant pentru a fi facut public, in fata a milioane de telespectatori, la ore de maxima audienta.

Sustinatorii show-urilor vorbesc, cum era de asteptat, in numele audientelor si al "suveranitatii publicului telespectator". Un alt argument este acela ca produsele mediatice, indiferent de tipul lor, trebuie lasate sa se supuna regulilor pietei libere: cererea decide. La limita, se afirma, conciliant, ca televiziunea s-a mai confruntat cu momente de "revolutie" - ca si societatea, si le-a supravietuit cu succes.

Un ziar britanic, sustine prin vocea autoarei Germaine Greer, ca reality show-urile nu reprezinta sfarsitul civilizatiei asa cum o stim; ele sunt civilizatia asa cum o stim. Ele sunt cultura de masa in ceea ce are ea mai "de masa", telenovele transpuse in viata. Ceea ce este de condamnat insa, sustine jurnalista britanica, este lipsa de respect fata de sine (self-estime) de care dau dovada cei care se declara gata sa participe la aceste show-uri. In Marea Britanie, producatorii au primit casete demonstrative de la 5.000 de persoane, dornice de un loc in program. Toti isi doreau sa ajunga la TV, sa devina celebri si, daca se poate, sa castige premiul de 70.000 de lire sterline… (The Observer, 24 iunie 2001)

Intr-o societate fosta comunista cum este Romania, succesul uimitor al unui astfel de show nu se datoreaza noutatii conceptului (ideologia colectivista a fost adanc inradacinata in mentalitatea romanilor inainte de 1989), ci usurintei cu care membrii se adapteaza “colectivului” din casa Big Brother, prin reactivarea experientei directe din perioada dictaturii comuniste. In acelasi binecunoscut spirit de turma insuflat inca de la primul contact cu viata sociala, si anume de la gradinita, incercarile de afirmare prin individualizare sunt drastic sanctionate in casa Big Brother, atat de catre concurenti, prin expulzarea respectivului din cadrul grupului, cat si de catre telespectatori, prin eliminarea acestuia prin vot.

In reality show-ul pe care l-am vazut in Romania, totul a fost conceput pentru a urmari picanteriile sexuale, iar producatorii au avut grija sa provoace discutii care sa se invarta in jurul aceluiasi subiect, sexul, caci asta aduce audienta. Dar, ca de obicei, tot ce atrage audienta, atrage si sanctiunile din partea Consiliului National al Audiovizualului, de care show-ul Big Brother a avut parte din abundenta.

De fapt, formatul nu a reprezentat o premieră in Romania, acesta fiind “clonat” în trecut de două emisiuni difuzate în 2001 de Prima TV şi Pro TV, “Vara fără limite˝ şi, respectiv, ˝Vara ispitelor˝, pentru care ambele televiziuni au fost somate public de către CNA pentru vulgaritate si încălcarea dispoziţiilor legale privind respectarea demnităţii umane si protecţiei minorilor.

Mizand pe niste mecanisme psihlogice foarte clare, emisiunile de tip reality show au avut un uimitor succes in toata lumea, putandu-se vorbi in prezent chiar de o industrie a reality show-ului, foarte des criticata si ironizata. Un exemplu in acest sens il constituie filmul “Truman Show”, care imaginează cea mai formidabilă emisiune de tip reality TV, posibilă vreodată, dar nu în mod gratuit, ludic, ci pentru a duce la ultimele consecinţe tendinţele societăţii în care trăim. La 30 de ani, Truman descoperă că întreaga sa viaţă de pînă atunci, tot ceea ce credea că trăise, nu este decît un imens show de televiziune, lumea sa este o lume închisă, o gigantică construcţie artificială, un uriaş studio TV în care totul este controlat, supravegheat şi filmat; de la naşterea sa pînă acum, el a fost filmat în permanenţă de camere ascunse, iar existenţa sa, în care Truman a crezut că nu a decis decît el şi Dumnezeu, dar de fapt a fost cu grijă determinată conform unor pre-scenarii, este urmărită în permanenţă de milioane de spectatori de pe tot globul. Asemeni emisiunilor Big Brother, viata personajului devine o telenovela, insa una cu atat mai vizionata, cu cat are drept subiect viata “reala”.

In The Truman Show, sotia eroului face publicitate la budinca si la o multime de alte produse casnice. În realitatea de pe micile ecrane, adevarata afacere vine din publicitatea directa, dar si auxiliara.

Totusi, intrebarea care persista este: “Cat este realitate si cat interventie regizorala in reality show?” Raspunsul vine tocmai din finalul lui Truman Show si din momentul in care Jim Carey este in fata usii care-i permite sa iasa din uriasul platou de televiziune. Dezamagit ca tot ceea ce a fost in jurul lui a fost creat pentru ratinguri, Carrey se apleaca precum un actor la sfarsitul spectacolului in asteptarea aplauzelor si iese demn in timp ce producatorul show-ului ii spune: "Dincolo de usa aceea nu e mai mult adevar decat in lumea pe care am creat-o pentru tine. Si acolo sunt minciuni si inselaciuni."

 

LAVINIA MICA
RAMONA ENE
SORINA IORDAN
 

Bibliografie:

- cotidianul Evenimentul Zilei;
- cotidianul Adevarul;
- saptamanalul Observatorul Cultural;
- analistul Leo Seban.