Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., 1-2 (13-14) / 1998, S. 261-270

DIN ISTORIA CONTACTELOR LINGVISTICE.

ELEMENTUL GERMAN ÎN LIMBA ROMÂNĂ  (I)

Cornelia Cujbă

1. Scurt istoric al influenţelor exercitate asupra limbii române pînă în secolul al VI-lea

Transformarea latinei din partea răsăriteană a Imperiului Roman în română – în acelaşi sens în care latina din apusul Europei a devenit italiană, spaniolă, franceză etc. – este urmarea unor mutaţii substanţiale realizate de-a lungul secolelor la toate nivelele limbii (fonetic, lexical, gramatical, stilistic), ale căror cauze au fost atît interne (evoluţii fonetice, ale formelor morfo-sintactice, ale structurii frazei etc.), cît şi externe (influenţa limbilor cu care – mai întîi latina şi apoi româna – au venit în contact).

Oprindu-ne asupra cauzelor externe, subliniem că pînă în secolul al VI-lea – de cînd se poate vorbi de limbile romanice de răsărit – influenţele s-au exercitat mai întîi asupra limbii latine în general şi a celei ce se vorbea în zonele avute aici în vedere în special, atît în timpul stăpînirii romane în nordul şi sudul Dunării, cît şi după retragerea aureliană. Este vorba de influenţele veche grecească, iranică şi, cu anumite rezerve, germanică, ale căror urme, foarte reduse, se văd doar în lexic.

Greaca veche a dat latinei, mai ales pe calea culturii, un număr de cuvinte care s-au răspîndit pe întreg teritoriul romanic ; pe lîngă acestea, în spaţiul de formare a limbii române au circulat şi elemente pătrunse pe cale orală, în urma contactului direct cu lumea greacă . Dintre acestea, însă, limba română a păstrat foarte puţine, Mihăescu indicînd broatec, ciumă, frică, mic, sur, trufă şi alte cîteva.
Din aceeaşi perioadă premergătoare secolului al VI-lea se consideră a ni se fi transmis şi unele toponime explicate prin influenţă iranică. Limba sciţilor, sarmaţilor si alanilor (grupul de nord-est al dialectelor iranice) explică numele Nistru, Olt, Prut, Zărand ş.a.

În a doua jumătate a secolului al II-lea e.n. încep să se perinde prin Dacia migratorii germanici. După marcomani, vin goţii, urmaţi de vandali şi langobarzi. Herulii şi mai ales gepizii stăpînesc peste o sută de ani teritorii din Ardeal şi nordul Olteniei . Ar fi de aşteptat, ca din convieţuirea, chiar şi trecătoare, a strămoşilor noştri cu seminţiile germanice, să fi rămas în latina dunăreană, care a devenit limba română, unele cuvinte de provenienţă germanică. Diculescu (considerînd de origine germanică, printre alţii, pe ştimă, iasmă, nasture, bumb, zgudui, , butură, butuc, strugure, grind, bulz, stărnut, burtă, ghioagă) şi Gamillscheg (care enumeră 60 der termeni germanici, printre care boare, brusture, burtă, butură, dop, gard, găsi, nasture, pungă, rapăn, rudă, stărnut, ştimă, targă, tufă) pun mare preţ pe existenţa unor asemenea termeni, pe motiv că prezenţa lor ar dovedi persistenţa populaţiei romanizate la nordul Dunării. Pe măsură ce cercetările avansează, cresc însă şi rezervele faţă de existenţa etiomurilor germanice. Giuglea enumeră pe buştean, brustur, a se căina, a cotropi, grind, stinghie ş.a., Baric , pe rapăn, strănut, strugure, targă, Puşcariu , pe nasture, a cutropi, stărnut, rapăn, rapură, Goteşti, Muntele Gotului, Gotea, iar Arvinte acceptă, cu rezerve, pe strănut, strugure, targă . Numărul foarte mic de termeni de origine germanică pătrunşi în latina dunăreană şi păstraţi în română (3-4 cuvinte a căror etimologie germanică nu poate fi probată cu certitidine) este explicat de specialişti prin raporturile de ostilitate ale germanicilor cu polpulaţia băştinaşă, prin faptul că formaţiunile statale germanice au avut o viaţă scurtă în Dacia şi prin aceea că pentru migratorii germanici regiunea dunăreană a fost doar un popas în drumul lor spre vestul Europei.

2. Istoricul influenţelor în secolele VI-XVIII

Admiţînd că după secolul al VI-lea se poate vorbi de limba română, care continuă limba latină din zona avută în vedere, găsim că şi asupra acesteia, factorul extern a avut o importanţă mai mare tot în cadrul lexicului, la celelalte niveluri ale limbii influenţele fiind cu totul periferice şi reduse cantitativ.

O primă influenţă este cea slavă, care s-a exercitat atît pe calea contactului direct dintre vorbitorii celor două limbi, cît şi pe calea culturii şi administraţiei. Prima "filieră", cunoscută sub numele de influenţa slavă veche, este rezultatul pe de o parte a bilingvismului slavo-român , efect al aşezării migratorilor slavi, începînd cu secolul al VI-lea, în zona Carpato-Dunăreană; pe de altă parte, la această filieră interesează şi influenţa limbilor slave "moderne", mai întîi cele meridionale şi chiar vestice .

Cea de a doua „filieră“, cunoscută subnumele de slavonă sau slavă bisericească, este rezultatul relaţiilor culturale ale formaţiunilor statale româneşti şi sud-slave. Urmare a acestui fapt, slavona – "această limbă artificială, modelată după limba literară greacă" – care "deţinea formule bizantine" , a devenit limba oficială a cancelariilor domneşti şi a bisericii. Trecînd peste cele cîteva "urme" pe care slava şi limbile slave meridionale le-au lăsat în fonetică şi morfologie , notăm că influenţa slavă în general a contribuit la îmbogăţirea lexicului românesc cu o mare cantitate de cuvinte . Cît priveşte slavonismele, acestea au avut o existenţă efemeră şi limitată la literatura religioasă şi cancelarii (adamat, camatnic, cădi, istucan, neiasită, ramn, umnoji etc.) foarte puţine continuîndu-se în limba română pînă astăzi: chivot, iezer, inorog, utrenie, zapis etc.

O altă influenţă manifestată într-o perioadă îndelungată asupra limbii române este cea grecească, mai exact medio-greaca (bizantina), care începînd cu secolul al VII-lea este în prelungirea limbii vechi greceşti, şi neogreaca, despre care se poate vorbi după secolul al XV-lea . Dacă în secolele VII-X influenţa bizantină asupra limbii române a fost indirectă, prin intermediul limbii slave meridionale (bulgara şi sîrba), după secolul al XI-lea, cînd Bulgaria devine o provincie a Imperiului Bizantin, relaţiile – inclusiv lingvistice – ale românilor cu grecii se dezvoltă direct. Urmarea acestor relaţii este un număr nu prea mare de cuvinte pe care limba română le-a împrumutat din medio-greacă: a agonisi, arvună, folos, omidă, prisos, traistă etc. Influenţa neo-greacă a atins apogeul în vremea domniilor fanariote, cînd circulau la nivelele sociale elevate numeroase cuvinte de această provenienţă; majoritatea acestora, însă, a ieşit din uz după 1821 şi din cca. 1200 de cuvinte din această epocă doar 100-150 sînt mai frecvente în limba română actuală: a categorisi, a economisi, epitrop, fidea, nostim, pat etc.

De-a lungul secolelor, asupra limbii române s-a manifestat şi influenţa turcă, în cadrul căreia se disting, pe de o parte, urme lăsate în secolele X-XII de pecenegi, cumani şi tătari, de la care s-au păstrat cîteva toponime : Comana, Comăneşti, Comăneanul, Comăneasca (origine cumană); Peceneaga, Peceneagul (origine pecenegă); Teleorman şi probabil, un apelativ, arcan (de origine tătară) ; pe de altă parte, aici interesează influenţa turcă osmanlîie, manifestată intens mai ales după căderea Constantinopolului din 1454, de la care româna a preluat un număr mai mare de cuvinte de tipul basma, cazma, cearşaf, ciorap, divan, papuci etc.

Urmare a instalării ungurilor în Cîmpia Panonică, începînd cu secolele X-XI, s-au constituit relaţii româno-maghiare, care au favorizat prin bilingvism pătrunderea unui număr de cuvinte maghiare în limba română: gazdă, hotar, neam, oraş, sălaş, vamă etc.

3. Istoricul influenţelor după secolul al XVIII-lea
 

Sistemul folologic şi morfologic al limbii române, dezvoltat din latină, face ca împrumuturile latino-romanice să-şi găsească uşor locul, limba română absorbind fără dificultate un număr mare de neologisme latine savante, franceze şi italiene. Etapa propriu-zisă de modernizare a limbii noastre stă sub imperiul latinei şi al limbilor romanice. Începuturile influenţei latinei culte (savante) le aflăm în scrierile Stolnicului Cantacuzino, ale lui Miron Costin, Dimitrie Cantemir ş.a. O etapă importantă în această privinţă o reprezintă Scoala Ardeleană, care a urmărit legăturile între limba română şi limba latină. Reprezentanţii acestei şcoli au introdus o serie de neologisme latine, "românizîndu-le" în parte aspectul fonetic . Continuatorii Şcolii Ardelene (A.T. Laurian, T. Cipariu, I.C. Massim), încadraţi în aşa-zisul curent latinist, au militat, adesea cu intransigenţă, pentru introducerea de elemente latineşti în limba română, culminînd cu principiile care au stat la baza Dicţionarului limbii române (1871-1877) al lui Laurian şi Massim, lucrare în care ideea de normă este subordonată concepţiei latiniste a autorilor .

Ideea apartenenţei la "ginta" latină duce, cu vremea, la o "reintegrare" a poporului român şi a culturii sale între popoarele şi culturile romanice (neolatine), fapt care se răsfrînge în primul rînd asupra limbii. Conştiinţa latinistă a descendenţei romanice a stat la baza influenţei franceze. În plus, Franţa s-a bucurat, după secolul al XVIII-lea, de un mare prestigiu politic (revoluţiile de la 1789 şi 1848 au influenţat mai ales intelectualitatea, urmarea directă fiind mutaţiile esenţiale în gîndirea politică şi atitudinea socială, care se vor depărta de caracteristicile orientale şi vor adera quasi unanim la cele occidentale) şi un la fel de mare prestigiu cultural (numeroşi tineri studiind la universităţi franceze) . Contactul direct cu realităţile din Franţa şi cel indirect, prin traduceri şi alte lucrări scrise, a funcţionat neîntrerupt, conducînd la un procent de 38 % cuvinte de origine franceză şi derivate ale acestora în limba română .

Relaţiile românilor cu cealaltă "soră" dintre culturile romanice, cultura italiană, îşi au începuturile încă în secolele XIV-XV, cînd încep să se dezvolte legăturile comerciale între peninsula Italică şi Principatele Române şi cînd umanismul italian face cunoscut Europei de vest latinitatea limbii române . Prestigiul cultural şi comuniunea spirituală vor duce în lingvistică şi la exagerări de tipul "momentul H. Rădulescu" – la 1840 acesta va concepe o întregă teorie în încercarea de italienizare a limbii române . Demersul nu a avut sorţi de izbindă şi influenţa italiană asupra limbii române se păstrează la doar 1,7 % cuvinte de origine italiană .

Admiţînd conceptul şi termenul de influenţă latino-romanică, găsim că aceasta s-a manifestat prin excelenţă în domeniul lexicului, în limba română existînd din această sursă cel mai mare număr de imprumuturi şi calcuri (peste 15.000 faţă de 12.000 latine, 3.000 slave etc.) . Termenii aceştia vizează cele mai variate domenii ale vieţii materiale şi spirituale. Dat fiind faptul că unul şi acelaşi cuvînt a putut proveni din locuri şi timpuri diferite, se admite etimologia multiplă, în sensul că pentru limba română literară un anume cuvînt este de mai multe provenienţe .

3.1. Istoricul imigraţiei germane

Fără a fi în prelungirea influenţei vechi germanice, se poate vorbi de influenţa germană asupra limbii române începînd cu secolul al XII-lea, aceasta manifestîndu-se la nivel popular, prin convieţuirea românilor cu saşii, şvabii, austriecii şi la nivel cult, prin contactul direct şi indirect mai întîi al intelectualilor români, şi apoi şi al altor pături, cu şcoala şi cultura germană.

La începutul secolului al XI-lea, începe a se constitui grupul german din Transilvania, prin aşezarea unor germani din Bavaria în zona Satu-Mare, urmaţi de aşa-numiţii latini din dioceza Erlau, precum şi de o grupare de nobili războinici, Saxones, din ţinutul Niederdeutsch, care se vor aşeza în zona Alba Iulia şi Orăştie. Numele Saxones-saşi a devenit termenul generic pentru toţi germanii din Transilvania. În jurul anului 1150, sub domnia lui Geysa al II-lea, se întemeiază colonia flamandă din Sibiu de către aşa-numiţii Priores Flandrenses, precum şi cele din zona Rodna şi Bistriţa. În secolul al XIII-lea colonizarea cuprinde Tara Bîrsei, centrul economic şi cultural stabilindu-se la Braşov. Invazia tătarilor din 1241 întrerupe pentru o vreme procesul de colonizare – spre sfîrşitul secolului însă se consemnează înaintarea imigranţilor germani spre nord, pînă în împrejurimile Clujului. În secolul al XIV-lea fiinţează deja exploatările de sare din Maramureş şi cele de aur din Munţii Apuseni, mîna de lucru fiind în parte săsească. În secolul al XVI-lea, secolul Reformei, se definitivează unitatea politică. Populaţia germană din Transilvania aderă la cultul evanghelic şi în zonă pătrunde aşa-numita limbă Lutherdeutsch. Elementul german, grupat în jurul celor trei mari centre Sibiu, Braşov şi Bistriţa, s-a păstrat de-a lungul evului mediu, ajungînd pînă în zilele noastre. Izvoarele indică regiunea Rinului, Moselei, Luxemburg şi Flandria ca fiind zonele din care au provenit strămoşii saşilor transilvăneni, dar o delimitare precisă, pe baza datelor lingvistice, nu a fost posibilă, din cauza caracterului foarte amestecat al graiurilor săseşti .

O dată cu trecerea Transilvaniei de sub influenţa turcă sub cea a Imperiului Habsburgic (1678), numărul vorbitorilor de limbă germană creşte – la începutul secolului al XVIII-lea, imperiul se extindea asupra Banatului şi, scurt timp, (1718-1739), asupra nordului Olteniei. Bănăţenii nu au venit numai din Austria, ci şi din cele mai diferite zone germane (Pfalz, Rheinland etc.) – deşi poartă numele de şvabi, doar 2 % din ei proveneau din Suabia. Ultimul val este consemnat pe parcursul acestui secol al XVIII-lea: este vorba de landler, populaţie austriacă din Salzkammergut, Kärnten şi Steiermark.

În perioada 1775-1918 graniţele Imperiului se întind şi asupra Bucovinei, aceasta făcînd legătura între Galiţia şi Transilvania. Primii imigarnţi germani, veniţi din Ardeal, îi aflăm, însă, deja în sec. al XIV-lea, mai ales în regiunea Siretului şi Sucevei. Colonii din sec. XVIII se aşează preponderent în oraşe (capitala Cernăuţi) şi localităţi mai mari şi vin din aproape toate zonele Imperiului .

În ceea ce priveşte limba vorbită de aceste populaţii, evantaiul graiurilor ajunge să numere peste 250 de graiuri locale numai în săseasca transilvană. Acestea se grupează în jurul oraşelor în graiuri de comunicare regională şi apoi în grupele nord şi sud-transilvane. Dialectul săsesc ardelenesc face, în linii mari, parte din nivelul de limbă germană, care a parcurs ultima mutaţie vocalică cu caracteristicile limbii de pe Rin şi Mosela. Există însă numeroase forme izolate şi aspecte ale consonantismului, vocalismului, accentului şi intonaţiei, care indică influenţe bavareze, ale germanei mijlocii de est (ostmitteldeutsch), ale germanei inferioare şi francone (niederdeutsch-niederfränkisch) etc. În nordul Ardealului, de exemplu, se manifestă mai multe influenţe bavareze, Sibiul se remarcă printr-o tonalitate mai simplă şi Tara Bîrsei este un centru de interpătrundere a diferitelor caracteristici . Printre criteriile care determină caracteristicile graiurilor săseşti din Ardeal se numără: t neutru nu glisează (la articol, pronume, adjectiv, conjuncţia daß), aspect comun tuturor regiunilor transilvane; p, t, k s-au păstrat dincolo de reglementările limbii mitteldeutsch (acestea fiind de altfel specifice şi limbii literare) şi dau dialectului o puternică nuanţă mittelfränkisch; în grupa transilvană de sud se manifestă guturalizarea specifică zonei Köln; delimitarea silabelor şi insonorizarea lui -n flexionar final corespund cadrului general al "consonantismului sonor" (sonorizarea consoanei finale, sau chiar a întregului grup final din cuvîntul precedent) etc. Suprapus dialectelor propriu-zise şi sub masiva lor influenţă, în comunicarea supraregională, în comerţ şi meşteşuguri se folosea un limbaj colocvial, iar în şcoli şi în biserică acesta a tins spre germana literară.

Majoritatea şvabilor bănăţeni de la sate vorbesc un dialect de provenienţă Renania-Palatinat, pe cînd orăşenii folosesc un grai bavarezo-austriac. Limbajul colocvial, folosit în această zonă şi în armată şi administraţie, înregistrează numeroase influenţe vieneze .
În Bucovina, dialectul este, ca şi în Banat, preponderent de origine Renania-Palatinat, cu influenţe din graiurile Bavariei, Boemiei, ori zips . Germana bucovineană propriu-zisă, însă, a fost reprezentată în primul rînd de către intelectuali şi prezintă la toate nivelurile limbii caracteristici austriece – a fost limba oficială în şcoală, armată şi administraţie .

3.2. Influenţa germană prin contact direct, la nivel popular

Dimensiunile influenţei germane pe palierul contactelor directe sînt apreciate de către cercetători în mod diferit. Borcea (1903) şi Puscariu (1976) observă printre primii că această influenţă s-a manifestat mai ales în domeniul vieţii materiale. O apropiere pe planul vieţii spirituale, la nivel popular, este mai greu de constatat. Cauza ar trebui căutată în atitudinea rezervată a saşilor faţă de populaţiile înconjurătoare, română şi maghiară; spre deosebire de saşi, şvabii bănăţeni şi bucovineni, imigranţi tîrzii, au fost mult mai comunicativi. Pe de altă parte însă surprinde numărul mare de împrumuturi româneşti în graiurile săseşti. Puscariu explică fenomenul prin rezistenţa românilor la procesul de desnaţionalizare . Această idee nu corespunde întru totul realităţii. Chiar dacă de-a lungul secolelor saşii au avut o atitudine relativ rezervată, aceasta nu înseamnă că relaţiile cu românii nu ar fi fost consecvente şi foarte importante. Faptul că numărul elementelor româneşti în graiurile săseşti este mai mare decît cel al elementelor săseşti în limba română se explică prin aceea că saşii au reprezentat mereu o minoritate care nolens volens s-a aflat în legătură permanentă cu majoritatea românească. În situaţia dată, mulţi imigranţi au fost nevoiţi să înveţe limba română. Numărul românilor vorbitori de germană/săsească/şvăbească a fost în mod obiectiv mai mic .

Primul mare merit pe care l-au avut saşii pentru comunitatea română, cu care convieţuia, a fost – dacă se poate spune aşa – introducerea românilor în istoria Europei centrale . Oraşele Sibiu, Braşov, Bistriţa erau "receptoare" a ceea ce se întîmpla în ţările române şi în Transilvania. Putem spune că saşii au contribuit, în felul lor, la apropierea dintre românii din toate provinciile . Cronicile săseşti menţionează legăturile transilvănenilor cu domnii valahi şi moldoveni şi istoricii saşi din Transilvania recunosc unitatea românilor transilvăneni ("unsere Walachen") cu cei din Moldova ("Moldauer Walachen") şi, în fapt, romanitatea acestora. Istoriografii saşi devin, pentru Europa de limbă germană, sursa privilegiată de informaţii referitoare la românii din toate principatele . Un rol şi mai important jucat de saşi în Transilvania este de ordin socio-cultural, iar consecinţele imediate sînt reforma lutherană şi sosirea diaconului Coresi la Braşov. Reformatorul Honterus şi judele Braşovului Hans Benkner au marcat, prin activităţile lor, viaţa spirituală a secolului al XVI-lea . Se poate afirma că, alături de alţi factori, saşii şi reforma lutherană se află la originea culturii religioase române scrise şi a limbii literare româneşti.

Opinia general acceptată, că influenţa germană s-a manifestat exclusiv la nivelul regional şi al culturii materiale este pasibilă de unele amendamente: a) numărul împrumuturilor şi calcurilor – mai ales începînd cu sec. al. XVIII-lea – este mult mai mare decît s-a crezut, fapt dovedit de lucrările recente ; b) limitarea influenţelor la zonele vestice şi eventual nord-moldoveneşti este facută pauşal şi nu ia în consideraţie influenţele manifestate în limba română din restul României; c) în anumite domenii, elementele germane suferă un proces de regres de la regional-literar la regional-colocvial (popular); d) rezistenţa elementelor germane populare este o dovadă că procesul de înlocuire prin limbă şi normă literară se desfăşoară lent şi permite realizarea unor forme noi, de tranzit.
La nivel popular, româna a împrumutat din dialectele germane mai ales cuvinte, deşi unii lingvişti (N. Drăganu, I. Lacea) au pus pe seama contactului cu saşii şi unele particularităţi fonetice precum metafonia vocalelor: a>ai (taire), o>oi (oichi), u>ui (păduiche), e>ei (ureiche) .

Pentru o mai corectă tratare a gradului de influenţă germană (incluzînd aici şi graiurile saşilor şi şvabilor) vom distinge între împrumuturile săseşti ardelene, împrumuturile şvăbeşti bănăţene şi cele germane propriu-zise, pe de o parte din Bucovina şi pe de alta din întreg teritoriul românesc.

3.2.1. Elemente săseşti în graiurile româneşti

In Transilvania, prin convieţuirea saşilor cu românii, gradul de interferenţă a fost relativ ridicat. Cunoscuţi ca fiind buni meseriaşi şi agricultori, saşii au transmis un număr relativ mare de cuvinte germane / săseşti din sfera vieţii materiale, cuvinte care odată pătrunse în graiurile româneşti ale locului, s-au adaptat foarte bine sistemului limbii : corfă < Korb < lat.corbis – cuvîntul apare deja în Palia de la Orăştie ; forma cu f este răspîndită în francona mijlocie şi inferioară precum şi în săseasca transilvană; férdelă < săs. fyrdel < germ. Viertel ("măsură cu care se ia vama la moară"); fleşăríe < săs. Flischerî < germ. Fleischerei ("măcelărie"); glájă < germ. Glas; jeţár/zeţar < germ. Setzer; tríftăr/trístăr < germ. Trichter ("pîlnie") – trecerea grupului -ht- în -ft- este un fenomen propriu limbii române (vezi de ex. pohti/pofti); cástăn/cóstăn < germ. Kasten ("dulap"); búglă < săs. bugel ("claie") etc.

În Moldova de nord săsismele sînt în număr relativ mic, deşi o parte din populaţia românească din această zonă provine în mare parte din Ardeal şi relaţiile comerciale dintre Moldova şi centrul săsesc Bistriţa-Năsăud au fost pe întreg parcursul Evului Mediu foarte intense. Arvinte (1971) înregistrează pe ciúhă < mhd. schiuhe > germ. Scheuche ("sperietoere, momîie"); struţ < germ. Strauß ("buchet de flori", "creangă"); strújac < mhd. strousac < germ. Strohsack ("saltea umplută cu paie"); bródăr < săs. Brôder < germ. Brater ("grătar"); zupă < germ. Suppe < fr. suppe; perj < săs. piärsch < germ. Pfirsich.

Săsismele care au pătruns în vechiul Regat au o circulaţie aproape generală. Centrul de iradiere a influenţelor rămîne sudul Ardealului, unde Sibiul şi Braşovul au ocupat de-a lungul secolelor o poziţie privilegiată în relaţiile cu Ţara Românescă. Deja la Dosoftei aflăm cuvîntul şină < germ. Schiene. Mai tîrziu apare în limbajul feroviarilor şină de cale ferată < germ. Eisenbahnschiene. Acum interesează doar forma veche şină pe roată. Pentru "şorţul fierarului" există denumirea şurţ sau şorţ < germ. Schurz. Dacă cercetăm harta 541 din ALR II, Serie Nouă, constatăm că linia de demarcaţie între şorţ şi şurţ urmează graniţa dintre România şi Austro-Ungaria. Explicaţia constă în faptul că şorţ este forma mai veche, peste care a venit, în secolul al XVIII-lea, doar în Bucovina, prin influenţă austriacă forma şurţ. Aceeaşi explicaţie o putem da şi cuvintelor pénsulă şi pénzăl< germ. Pinsel, unde pénzăl este forma mai recentă folosită în teritoriile anexate în sec. XVIII de Imperiul Habsburgic. Alte cuvinte de origine săsească în Regat sînt, conform Arvinte (1971): şindilă < germ. Schindel < lat. scandula, scindula, joagăr < germ. Säger; jeţ/jiţ < săs. Setz < germ. Sitz; tron/trun < germ. Truhe ("ladă","coşciug"), şold, troc/troacă < săs. trog < germ. Trog < it. truogo/troga; laţ < săs. laz < germ. Latte; şopron < săs. schópen < germ. Schuppen; căptuşeală < căptuh < germ. Kopftuch; ştreang < săs./germ. Strang; turn < săs./germ. Turn; ţándără < săs. tsander < germ. Zunder; ochelari < săs. okelar < lat. ocularius (alte exemple pentru cuvinte săseşti – de data aceasta împrumutate din română – care schimbă pe -u- neaccentuat în -e-: kukeruz < cucuruz, kokeschatisch < cocoşat, poker < păcură); şold < săs. Scholder < germ. Schulter.

3.2.2. Elemente germane intrate în graiurile româneşti după secolul al XVIII-lea

Extinderea dominaţiei austriece a dus la lărgirea ariei influenţei germane asupra graiurilor româneşti. Prin existenţa unor elemente germane cumulate într-o anumită regiune, putem localiza acel teritoriu ca fiind, începînd cu secolul al XVIII-lea, un centru de răspîndire a împrumuturilor şi calcurilor germane. Ne referim în primul rînd la Banat şi Bucovina, dar nu trebuie neglijate nici zonele din restul teritoriilor de limbă română, respectiv din Transilvania şi vechiul Regat.

Spuneam că în timpul stăpînirii habsburgice, Bucovina, Banatul şi zone din Transilvania au fost colonizate cu populaţie de limbă germană, venită atît din Germania (mai ales din sud), cît şi din Austria. Priceperile acestora în domeniile agriculturii, dar mai ales a meşteşugurilor, şi exploatărilor miniere şi forestiere au sprijinit mutaţiile spre industializare în economie şi astfel, urmare a demarării procesului de modernizare, graiurile româneşti au preluat o serie întreagă de cuvinte de origine germană, cuvinte care desemnau aceste noi obiecte, procese şi fenomene, pentru care limba română în parte nu avea la acel moment corespondente. Pe de altă parte, acolo unde noţiunile erau deja denumite (cu cuvinte latine, neogreceşti, turceşti sau neologisme romanice), prestanţa "neamţului" a făcut să circule, chiar dacă numai pentru un anumit timp, multe lexeme de origine germană. Să mai specificăm că dacă în Ardeal, pentru unele elemente germane a existat o filieră maghiară, în Banat există o filieră sîrbă, iar în Bucovina (ce-i drept mai rar) una ucraineană. În plus nu trebuie neglijat nici deja amintitul aspect al etimologiei multiple.

Din necesităţi comune, graiurile româneşti din zone foarte îndepărtate (cum sînt Bucovina şi Banatul), au împrumutat uneori, independent unele de altele, aceleaşi cuvinte germane : farbă < germ. Farbe ("vopsea"); gang < germ. Gang ("pridvor"); tişlăr < germ. Tischler ("tîmplar"); ţaigăr < germ. Zeiger ("arătător la ceas"); ţămărman < germ. Zimmermann ("dulgher") etc.

Tinutul Bucovinei a devenit sub stăpînirea habsburgică un conglomerat de populaţii şi, implicit, de limbi, germana ocupînd un loc important alături de română, ucraineană, polonă, ebraică etc. Germanii stabiliţi în acest spaţiu influenţează prin vocabularul lor graiul românesc din zonă: alivăránt < germ. Lieferant ("furnizor"), dah < germ. Dach ("acoperiş"), paht < germ. Pacht ("arendă"), şporn < germ. Sporn (Sporen) ("pinteni") etc.
Limba imigranţilor germani/austrieci de după 1750 din Banat, contribuie şi ea la punerea în circulaţie a unui nou val de cuvinte de origine germană, în bună parte necunoscute în alte ţinuturi: clómfăr < germ. Klempner şi şprenglăr < germ. Sprengler ("tinichigiu"); pentru "vopsea" bănăţeanul foloseşte maltăr < germ. Mörtel, pentru "zidar" máor < germ. Maurer; expresiile mediţinuri < germ. Medizin ("medicament"), páor(e) < austr. Pauer < germ. Bauer ("ţăran"), raipélţ < germ. Reibholz ("chibrit"), şlog < germ. Schlag ("apoplexie") etc. dovedesc influenţa şvăbească asupra graiului bănăţean.

O privire în hărţile ALR arată cum graniţa de odinioară dintre România şi Imperiul Austro-Ungar reprezintă şi graniţa dintre zonele de influenţă preponderent neogreacă şi turcă şi zona de influenţă germană şi maghiară. Influenţele suferite în timp de graiurile româneşti nu au slăbit însă legăturile strînse dintre acestea. Mai mult chiar, graiurile din vechiul Regat s-au extins şi asupra unor întinse zone din Ardeal (cel muntenesc asupra sudului şi cel moldovenesc asupra nord-estului Transilvaniei).

În teritoriul românesc aflat vremelnic sub ocupaţie habsburgică au circulat, şi în parte mai circulă şi astăzi, cuvinte intrate în limbă începînd cu secolul al XVIII-lea, precum: apotecár < germ. Apotheker ("farmacist"), ferhang/firhang < germ. Vorhang ("perdele"), fáin < germ. fein, hébăr < germ. Heber ("macara"), şláifăr < germ. Schleifer ("tocilar"), şláiăr < germ. Schleier ("vălul miresei"), şustăr < germ. Schuster ("cizmar") etc.

Meseriaşii, inginerii şi tehnicienii nemţi care au lucrat în Muntenia şi Moldova în a doua jumătate a secoluluial XIX-lea au pus aici în circulaţie un număr de lexeme aparţinînd mai ales domeniului lor de specializare: pentru ardelenescul trior < germ. Trieur < fr. trieur , în celelalte ţinuturi româneşti se foloseşte ţilindru < germ. Zylinder; în mod asemănător, pentru calcul după germană maşină de găurit sau sfredel cu şorof < germ. Bohrmaschine în Moldova şi Muntenia avem bormaşină; o arie mare de răspîndire o au pap < germ. Pappe ("clei") sau şáibă < germ. Scheibe etc.

Dincolo de aceste elemente germane, intrate în graiurile româneşti de-a lungul secolelor datorită convieţuirii imigranţilor germani cu populaţia autohtonă românească, limba populară cunoaşte şi o serie de cuvinte apărute ca urmare a transformării cuvintelor străine (în cazul nostru germane) după criteriile etimologiei populare, precum şi prin contaminare. Prin asociaţie cu "craniu", în Muntenia se foloseşte craniu < germ. Kran ("macara"); aproprierea fonetică de "pod" a dus la formarea lui fuspuod < germ. Fußboden ("podea"); pe linia etimologiei populare se înscrie şi o parţă/părţală < germ. Parzelle, cuvînt apropiat fonetic de "a împărţi", ori mătreţ < matraţă < germ. Matratze ("saltea") prin aproperea de mai cunoscutul "mătreaţă" şi miluţîn < germ. Medizin ("doctorie") format sub influenţa lui "milă" şi "a milui". Pentru fenomenul contaminării vom aminti pe şarlatină < germ. Scharlach ă rom. scarlatină şi pe şoféi < săs. sof cu sufixul -ei ă rom. cofei ("ciubăr").

***

În planul culturii, influenţa germană s-a putut manifesta atît prin chemarea la catedrele şcolilor moldoveneşti şi munteneşti a unui mare număr de învăţaţi din Ardeal şi trimiterea de tineri de la Iaşi şi Bucureşti la studii în Austria şi Germania, cît şi prin traduceri din opere germane – manuale, lucrări de specialitate, beletristică. Cel mai adesea, activitatea de traducere s-a împletit cu cea de predare, datorită numărului mare de cursuri ce trebuiau acoperite cu manuale şi pentru care s-au luat ca model, printre altele, lucrări şi manuale consacrate în marile metropole culturale de limbă germană. Dat fiind faptul că aceste contacte au avut o amploare deosebită – după părerea noastră mult mai mare decît se acceptă îndeobşte – le vom trata în partea a doua a lucrării.

Bibliografie:

ARMBRUSTER (1993) = A. Armbruster, Romanitatea Românilor, istoria unei idei, Bucureşti.
ARVINTE (1967) = V. Arvinte, Cu privire la elementele vechi germanice ale limbii române. În: AUI XVIII, Iaşi.
RVINTE (1968-1) = V. Arvinte, Deutsch-rumänische Sprachbeziehungen. În: Vierteljahrschrift für romanische Sprachen und Literaturen, 80. Band, Heft 2/3, Frankfurt/Main.
ARVINTE (1971-1) = V. Arvinte, Die deutschen Entlehnungen in den rumänischen Mundarten (nach den Angaben des Rumänischen Sprachatlasses), Deutsche Akademie der Wissenschaft zu Berlin. Schriften des Instituts für romanische Sprachen und Kulturen, Band 4, Berlin, Akademiverlag.
ARVINTE (1971-2) = V. Arvinte, Aspecte ale contactului lingvistic româno-german. În: Actele celui de-al XII-lea congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, II, Bucureşti, p. 1035-1039.
CAPESIUS (1933) = B. Capesius, Die deutsche Sprache in Siebenbürgen im Spiegel der Geschichte und als Spiegel de Geschichte. În: ZsfDk 47, p. 215-222.
COTEANU (1981) = C. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini pîna la 1860). Bucureşti.
COSERIU (1977) = E. Coseriu, Zur Kenntnis der rumänischen Sprache in Westeuropa um 1600. Megiser und Botero. În: CL XXII, 2, Cluj.
CRÖSSMANN-OSTERLOH (1985) = H. Crößmann-Osterloh, Die deutschen Einflüsse auf das Rumänische. Probleme – Kriterien – Anwendungen. Tübingen.
DICULESCU (1922) = C. Diculescu, Die Gepiden, I. Band. Halle (Saale).
DICULESCU (1929) = C. Diculescu, Altgermanische Bestandteile und die rumänische Kontinuitätsfrage, Erster Teil. În: ZfrPhil XLIX, Halle (Saale).
DIMITRIU (1973) = C. Dimitriu, Romanitatea vocabularului unor vechi texte româneşti. Studiu statistic. Iaşi.
DRAGANU (1922-1923) = N. Drăganu, Elemente germane şi săseşti. În: DR III, p. 707-709.
DUMITRESCU ş.a. (1978) = Fl. Dumitrescu ş.a. Istoria limbii române. Bucureşti.
GAMILLSCHEG (1934-36) = E. Gamillscheg, Romania Germanica. Sparch- und Siedlungsgeshichte der Germanen auf dem Boden des alten Römerreiches. Berlin-Leipzig.
GIUGLEA (1988) = G. Giuglea, Fapte de limbă: mărturii despre trecutul românesc. Bucureşti.
GRAUR (1950) = Al. Graur, Etimologie multiplă. În SCL I, 1, pg. 22-33.
GRAUR (1955) = Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Bucureşti.
HRISTEA (1984) = Th. Hristea ş. a., Sinteze de limba română. Bucureşti, p. 100-161.
IBRĂILEANU (1979) = G. Ibrăileanu, Opere, 7. Bucureşti.
IVĂNESCU (1980) = G. Ivănescu, Istoria limbii române. Iaşi.
KLEIN (1959) = K. K. Klein, Zur Siedlungsgeschichte und Sprachgeographie der mittelalterlichen deutschen Siedlungen in Siebenbürgen. În: Siebenbürgische Mundarten. Beiträge von K. K. Klein, H. Protze und H. Klima. Berlin, p. 7-77.
KOTTLER (1973) = P. Kottler, Die Deklination des Adjektivs in den Banater Mundarten mit vorwiegend westmitteldeutschem Gepräge. În: AUT XI, p. 31-50.
LANG (1963) = F. Lang, Mundart und Herkunft der 1787 in der Bukowina angesiedelten sogenannten Schwaben. În: ZsfMaF, 1, p. 36-57.
MIHĂESCU (1966) = H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române pînă în secolul al XV-lea. Bucureşti.
MITZKA (1943/44) = W. Mitzka, Die Ostbewegung der deutschen Sprache. În: ZsfMaF 19, p. 81-140.
MUNTEANU ş.a. (1983) = St. Munteanu, V. Ţâra, Istopria limbii române literare. Bucureşti.
NICULESCU (1992) = Al. Niculescu, La 'tentation allemande' dans la culture et la langue roumaines. În: Akten des Kolloquiums "Die rumänische Sprache im 19. Jahrhundert", Regensburg, 26.-28. April 1990. Tübingen.
OPREA (1986) = I. Oprea, Rolul limbii germane la formarea terminologiei filozofice româneşti. În: JBG IV, Iaşi, p. 89-98.
OPREA (1991) = I. Oprea, Aspekte der philosophischen Terminologie bei Eminescu. În: AUI, XXXVII, 1-2, p. 97-100.
PAMFIL (1977) = V. Pamfil, Calcuri româno-maghiare în "Palia de la Orăştie". În: CL II, p. 209-218.
PHILIPPIDE (1927) = Al. Philippide, Originea românilor. II, Bucureşti.
PROTZE (1968) = H. Protze, Siebenbürgen und die Zips. Ein sprachgeographischer und siedlungsgeschichtlicher Vergleich. În: ZsfMaF, Beihefte, Neue Folge 4, p. 673-686.
PUSCARIU (1905) = S. Puşcariu, Raport către Comisia Dicţionarului. În: Dicţionarul Limbii Române (DA) I, I (A-B), Bucureşti, p. IX-XLI.
PUSCARIU (1976) = S. Puşcariu, Limba română, I, Bucureşti.
RĂDULESCU (1943) = I. Heliade-Rădulescu, Opere, II, Bucureşti.
ROSETTI (1968) = Al. Rosetti, Istoria limbii române. Bucureşti.ROSETTI ş.a. (1971) = Al. Rosetti ş.a., Istoria limbii române literare, I. Bucureşti.
ROSETTI (1986) = Al. Rosetti, Istoria limbii române, I, De la origini pînă la începutul secolului al XVII-lea. Bucureşti.
VALJAVAC (1977) = Fr. Valjavac, Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Südosteuropa. München.
WALDMANN (1970) = D. Waldmann, Die Deutschen im Rumänien von heute. Bericht zur Lage der deutschen Minderheit mit 4 Karten. Wien.
WOLF (1975) = J. Wolf, Kleine Banater Mundartenkunde. Bucureşti.

Sigle

AUI = Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“. Iaşi.
AUT = Analele Universităţii Timişoara, Seria Stiinţe filologice.
CL = Cercetări de Lingvistică. Cluj.
DR = Dacoromania. Cluj.
JBG = Jassyer Beiträge zur Germanistik. Iaşi.
SCL = Studii şi Cercetări Lingvistice. Bucureşti.
ZsfDk = Zeitschrift für Deutschkunde. Leipzig und Berlin.
ZsfMaF = Zeitschrift für Mundartforschung. Wiesbaden.
ZfrPhil = Zeitschrift für romanische Philologie. Halle (Saale).

 

Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro

Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 7. Jg., 1-2 (13-14) / 1998, S. 261-270