Generatia Revolutiei
 

de Capanu Tiberiu

In saptaminile trecute a circulat pe mail un mesaj, o parere a unui om, nascut probabil la inceputul anilor ’80, care a spus lucrurilor pe nume, care a zugravit atat de frumos si de adevarat perioada anilor ’80 si ’90. Probabil multi l-ati primit si l-ati citit. De asemenea, el a circulat si pe forumuri, generand extrem de multe comentarii.

Intr-adevar, in cercurile de prieteni, inca de cand anii ’90 incepeau sa se sfarseasca, s-a dezbatut mult pe marginea acestui subiect, dar poate si mai multi se gandeau doar la aceasta schimbare a timpurilor, fara sa vorbeasca cu cineva despre asta. Cele pe care le voi scrie mai jos, se adreseaza atat generatiei celor nascuti in anii ’80, dar si celor nascuti in anii ’90 (mai ales ultima parte, dar si prima, in care am incercat sa mai prezint si eu cateva nume de referinta ale anilor ’90 si intamplari de atunci).

Anii ’90 (mai cu seama prima jumatate a lor) au fost cu adevarat niste ani deosebiti, care s-au remarcat printr-un modernism accentuat (era perioada de boom a tehnologiei, atunci s-au extins de fapt calculatoarele si internetul, atunci a fost epoca SF, a robotilor si a desenelor animate facute pe calculator, atunci au aparut si la noi walkman-urile, combinele muzicale, cd playerele. Se poate spune ca, in anii ’90, s-a ridicat edificiul tehnologiei, in anii 2000, doar s-a perfectionat, s-a digitalizat. Si, mai ales, in anii ’90, tehnologia avea rolul de a-i uni pe oameni, acum acest rol s-a mai estompat putin), prin niste nume de exceptie in domeniul divertismentului (Melrose Place, Terminator II, Nirvana, Roxette, Jurassica Park, Beverly Hills 90210, Michael Jackson, DJ Bobo), prin niste personalitati de marca in domeniul artistic (Kurt Cobain, Cindy Crawford, Luke Perry, Richard Gere, Tom Hanks, Tom Cruise), prin niste nume cu adevarat legendare in domeniul sportiv – Ayrton Senna, Marco Van Basten, Lothar Matthaus, Irina Privalova, Stefan Edberg, Brian Laudrup, Marcel Desailly, Linford Christie, Jurgen Chlinsman, printr-o moda, un stil de viata si o atmosfera cu adevarat fericita si, pot spune, magica, stiind ca cei care au trait si s-au maturizat in aceasta perioada nu ma vor contrazice.

Nici cu anii ’80 nu le-ar fi rusine celor din vest, dar, cu toata stralucirea si extravaganta acelor ani, inceputul lui 1990 a parut o proaspata dimineata dupa o perioada care incepuse sa oboseasca. 1990 a insemnat noul, modernul. Cu atit mai mult, in Romania, perioada care a inceput in ianuarie 1990 a avut darul de a reprezenta un nou inceput, inceputul democratiei si al emanciparii. Sigur, romanul, si mai ales copiii, au stiut sa se distreze si inainte de 1989 (si, haideti sa recunoastem, filmul cu Arnold Schwarzenegger era mai frumos si mai apreciat cind il vedeam la video, decit acum, la televizor, unde e doar un film, nu mai e o aventura, un stil de a trai). Distractie si amintiri frumoase au fost si in anii ’80, iar autorul acelui articol a stiut sa evoce frumos jocurile copilariei, jocurile acelor ani. Dar, dupa 1990, universul romanilor si, evident, al celor care au crescut in acea perioada, s-a largit enorm: postere, casete cu muzica rock, primele concerte, discoteci mai multe si veritabile, filme si desene animate, surprize cu Maradona, Hagi, Zavarov sau Gullit, televiziune prin cablu, sucuri si inghetate.

Este normal sa ne amintim cu placere si nostalgie aceasta perioada si, in cele de mai sus am vrut sa spun ca, acest sentiment al celui care a scris articolul, al sutelor care au raspuns si al miilor care gindesc la fel este, in parte, pe deplin justificat si, mai ales, obiectiv.

Multe din comentariile de pe forumuri elogiau faptul ca noi (cei nascuti in anii ’80), am stiut mai bine sa ne traim copilaria si, mai ales, am fost mai inocenti. Dar poate ca nu e chiar asa, la urma urmei; desi trebuia sa ne intoarcem acasa mai devreme si ne respectam mai mult profesorii si parintii, am fost totusi mai violenti. Va amintiti cu cite batai se solda in perioada 1990-1995 o simpla iesire la biliard? In anii 2000-2005 nici nu mai este de inchipuit asa ceva. Ce avem noi in plus si ne-a ajutat sa ne distram mai bine este ca am fost ceva mai naturali, ceva mai umani, aveam mijloace de comunicatie mai slabe, dar comunicam si interactionam mai mult. Eram mai putin informati, dar vorbeam despre mai multe lucruri. Aveam mai putina muzica, dar o ascultam cu placere mai mare. Dar nu este vina celor care au azi 15 ani, este normal sa ti se para atunci mai valoroase cele 3 casete pe care le aveai decit ti se par acum zecile de cd-uri. Parca cel mai mult ne-a placut la Mc Donald’s prima data cind am fost, nu-i asa?

E clar, aceasta nostalgie pentru perioada copilariei totale, a anilor ’90, are si o parte obiectiva, dar a doua parte este cu siguranta subiectiva.

De curind, Germania a invins Argentina la campionatul mondial la penalty-uri. Jens Lehmann a aparat doua penaly-uri. Tot doua a aparat si Sergio Goicoechea, in 1990, in semifinala Argentina – Italia. Acesti doi portari au realizat, deci, performante aproximativ egale si, totusi, pentru mine Lehmann e doar un portar bun, in timp ce Goicoechea e un erou, un zeu. De performanta lui Lehmann voi uita repede, dar de cea (egala) a lui Sergio Goicoechea voi povesti si nepotilor.

Autorii comentariilor de pe forumuri si cel care a scris mesajul au comparat, din pacate, reactia pe care au avut-o ei la momentul 1990-1995 fata de unele lucruri (jocuri, alimente, evenimente, filme) cu reactia pe care o au ei acum fata de cele de acum, in loc sa o compare cu cea pe care o au copiii si adolescentii de acum. The OC, tradus la noi ,,Rebel in California”, e un serial, poate, la fel de bun ca Beverly Hills 90210, dar e putin probabil sa mai comentam la serviciu scene din el, asa cum comentam in scoala generala, cu colegii, scene din Beverly Hills, despre care, prin urmare, vom avea amintiri mai placute si vom spune ca ne-a marcat viata mai mult.

Dar asta nu inseamna nici pe departe ca cei care au acum 12-16 ani nu se bucura de jocurile, filmele si intamplarile acestor ani. E drept, se joaca si la calculator, dar merg uneori la jocuri in retea cu placerea cu care mergeam noi la fotbal si joaca Counter Strike, pentru ca s-au batut cu ciulini si cu cornete si le-a placut foarte mult, dar simt ca a lipsit ceva, si acel ceva e oferit de calculator. Nostalgic dupa anii ’90, mi-am dat totusi seama ca greseam: aproape nimic nu s-a schimbat. Noi ne certam cine e mai tare dintre Metallica si DM, sau intre NKOTB si Take That. Pustii de azi se cearta si ei, cine e mai tare intre US5 si Tokyo Hotel. Noi aveam postere, si credeam ca pustii de azi au doar wallpapere. Ei bine, am aflat ca si ei isi lipesc postere pe pereti, iar in reviste isi dau, pentru corespondenta, de multe ori adresa normala, nu cea de mail. Nu au uitat ce este pixul si hirtia. Noi am plans cind Suedia a invins Romania, in 1994, ei au plans cind Romania nu a putut trece de Danemarca, in 2003. Noi ne-am dorit ca Bobby sa ramana cu Pamela, in Dallas, ei si-au dorit ca Marissa sa se impace cu Ryan, in The OC, noi am jucat meciuri dramatice cu celelalte clase, si ei fac la fel, nu sint legati cu catuse de calculator. Noi am dansat pe DJ Bobo si pe T-Short, ei danseaza pe Activ si pe Helena Paparizu, noi am urlat pe Poison si Metallica, ei urla pe Nickelback si SOAD, noi am stat de vorba in pauze si in scara blocului. Asta fac si ei acum si, daca sunt mai putini copii pe strazi, e fiindca a scazut natalitatea, nu fiindca ar sta numai in casa. Cei dintre noi, care tineau cu Germania, s-au bucurat cand Brehme a inscris in finala Copei Del Mondo Italia 1990; acum, copiii care tin cu Italia se bucura cu aceeasi intensitate, iar cei care tin cu Franta se intristeaza si acum amintindu-si zanganitul barei la sutul lui Trezeguet. In anii ’90, noi, copiii de atunci, jucam fotbal. Unul era Prunea, altul Baggio, altul Ziege, altul Bebeto. Copiii de azi joaca si ei, doar ca ii cheama Klose, Totti, Henry sau Messi. Sentimentele umane nu s-au schimbat, copiii de azi il iubesc pe Stapinul Animalelor cu aceeasi ardoare cu care noi ii iubeam pe Voltron sau pe Captain Planet.

Sa fim ,deci, si un pic nostalgici dupa anii care au trecut, caci doar oameni suntem, dar, mai ales, sa fim fericiti si constienti ca vremurile frumoase nu au incetat, doar s-au metamorfozat putin. Nici nu ar fi putut sa ramana la fel, o spun si marii cantareti ai copilariei noastre: ,,nothing lasts forever, even cold November rain”, dar tot ei ne spun ca ,,it’s all the same, only the names will change, every day”.