< Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Anca Ivanof   ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Politici monetare

1. INTRODUCERE


Monetarismul a debutat cu formularea lui Milton Friedman în 1956, a unei versiuni a teoriei cantitative, enunţând ideea că moneda reprezintă unul din mijloacele importante de păstrare a avuţiei şi că cererea de monedă depinde parţial de producţia monetară, rolul dobânzii în influenţarea acesteia fiind mai puţin pus în evidenţă . Dacă cererea de monedă, susţine Friedman , este o funcţie stabilă a unor variabile măsurabile şi previzibile şi daca se cunosc valorile acestor variabile atunci devine posibilă şi previziunea acestora .
O şcoală economică priveşte controlul masei monetare drept o condiţie necesară şi suficientă pentru a asigura controlul inflaţiei . Monetariştii au drept element convergent al concepţiei lor convingerea legată de importanţa schimbărilor ofertei de bani in interpretarea corectă a cauzelor inflaţiei .
Recomandările specifice politicii economice promovate de către monetarişti vizau atingerea unei rate stabile a creşterii ofertei de bani, astfel încât să devină posibil controlul inflaţiei .
Monetariştii consideră drept un fapt bine stabilit ideea că "inflaţia este întotdeauna şi peste tot un fenomen monetar", aşa cum a afirmat M. Friedman. Ei mai susţin de asemenea că şocurile monetare, care sunt expansiunile şi contracţiile monetare rapide, sunt o cauză majoră a ciclurilor în economie. Însă o politică monetară activă de atenuare a efectelor indezirabile ale ciclurilor nu este recomandată. Aceasta deoarece efectele politicii monetare sunt resimţite de economia reală cu mari şi variabile întârzieri. Aşadar, tentativele de a utiliza activ politica monetară discreţionara pentru a stabiliza ciclul este mai curând probabil să înrăutăţească lucrurile. De exemplu, dacă am experimenta o recesiune, o relaxare a politicii monetare azi, va avea principalul său impact peste aproximativ 2 ani. Între timp economia se poate să-şi fi revenit deja, astfel încât relaxarea politicii monetare abia dacă ar mai adăuga atunci gaz pe foc. Astfel, monetariştii optează pentru reguli de politică economică, care să nu se afle la discreţia celor care fac politica.
Regula de politică economică pe care o recomandă este să stabilească o rată de creştere stabilă pentru oferta bănească.
Pentru monetarişti, obiectivele de control al inflaţiei şi de a minimiza şocurile monetare pentru economie sunt ambele atinse prin stabilirea şi menţinerea unei rate de creştere a ofertei de bani.



2. POLITICA ECONOMICĂ ŞI POLITICA MONETARĂ


În primul rând şi la modul general, politica monetară înseamnă a cunoaşte posibilităţile de a actiona prin monedă asupra monedei.
În epoca contemporană s-a renunţat de mult la conceptul de neutralitate monetară care în trecut, ascundea, ca un voal, esenţa relaţiilor monetare, astfel că, acum, politica monetară este recunoscută ca o componentă esenţială a politicii economice.
În economia de piaţă, politica economică este o intervenţie deliberată a statului în domeniul economic şi în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural.
În condiţiile în care statul este considerat centrul de decizie şi promotorul acestei politici, sub controlul Parlamentului, însărcinează administraţia să execute aceste ordine.
Printre obiectivele cele mai frecvent întâlnite menţionăm creşterea economică în ritmuri înalte, în condiţiile unei folosiri depline a forţei de muncă şi a stabilităţii preţurilor şi a comerţului exterior.
Acest obiectiv de fapt este un optimum în înfăptuirea căruia se întâmpină dificultăţi, adesea insolubile.
Prin politica economică statul îşi propune să constrângă subiectele economice private să accepte orientările şi deciziile subordonate interesului public supunând sub control principalele variabile economice şi sociale.
Pentru a realiza obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente de intervenţie:
˘ control direct (preţuri, salarii, comerţ exterior);
˘ politicile financiare, bugetare, fiscale, ale echilibrului bănesc şi ale veniturilor.

Între acestea din urmă politica monetară este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate exprimate esenţial ca: ansamblul măsurilor luate, prin banca centrală sau autorităţile monetare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor şi a cursurilor valutare.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea Tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument. Aceasta implică, pe de o parte, necesitatea de a asigura un maxim de coerenţă între tehnicile politicii monetare şi celelalte instrumente ale intervenţiei.
Pe de altă parte, este necesar să subliniem că există o ordine în acţiunea şi manifestarea lor: obiectivele strict monetare apar ca un stadiu preliminar (şi frecvent prealabil) realizări obiectivelor economice. Corelaţiile între politica monetară şi politica economică şi raţiunile intercondiţionării lor au o anumită iteraţie semnificativă. Realizarea obiectivelor politicii monetare se face în strânsă legătură cu coordonatele politicii economice. Semnificaţia politicilor monetare nu poate fi deplină dacă nu exprimă această corelaţie.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.



2.1 POLITICILE MONETARE ŞI DE CREDIT


Politicile monetare şi de credit folosesc ca instrumente rata dobânzii, condiţiile de creditare şi masa monetară în circulaţie.
Având în vedere că prin aceste instrumente se urmăreşte în primul rând prezervarea, sau restabilirea echilibrului economic, aceste politici se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte economia naţională în evoluţia ei ciclică. De pildă, în faza de ascensiune economică prelungită, pentru a evita punctul critic " de supraîncălzire", care, se ştie este urmat de o criză economică şi de faza de depresiune, este necesară frânarea activităţii economice prin reducerea cererii şi a incitaţiei agenţilor economici întreprinzători de a face investiţii. În consecinţă se iau măsuri de creştere a ratei dobânzii şi de introducere a unor restricţii suplimentare în acordarea de credite de către instituţiile bancare, ceea ce reduce volumul investiţiilor. Agenţii economici reacţionează prin reducerea producţiei, oprirea creşterii veniturilor, în special a salariilor ceea ce reduce consumul. Astfel se temperează atât consumul de bunuri şi servicii cât şi de bunuri pentru investiţii, ceea ce permite atingerea scopului propus şi anume, încetinirea ritmului de creştere a activităţii economice în general şi a celei de producţie în special.
În aceeaşi direcţie actionează şi reducerea masei monetare de pe piaţă prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de creşterea activităţii economice. Reducerea lichidităţii sporeşte recurgerea la credite, dar în acest domeniu rata dobânzii ridicată şi restricţiile suplimentare stopează apetitul de a investi. Astfel, prin conjugarea politicii în domeniul creditului şi în cel monetar se atinge scopul urmărit.
În situaţia de stagnare a activităţii economice, de depresiune, politicile urmăresc stimularea activităţii economice,în primul rând prin incitarea de a investi şi în general prin creşterea veniturilor, ceea ce repercutează asupra sporirii cererii. În consecinţă pârghiile menţionate sunt folosite în sens invers, se reduce rata dobânzii, sporesc facilităţile în acordarea de credite, sporesc emisiile monetare (se promovează o inflaţie controlată).



3. SCOPURILE ŞI CONSTRÂNGERILE
POLITICII MONETARE


Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:
˘ asigurarea angajărilor,
˘ stabilitatea preţurilor,
˘ rată adecvată a schimbului valutar,
˘ rată înaltă a creşterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare 4 categorii de constrângeri:
˘ prevenirea panicii financiare,
˘ evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
˘ revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive
˘ câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.



3.1 SCOPURILE

Angajări mai numeroase

Înmulţirea angajărilor mâinii de lucru este evident unul dintre scopurile oricărei politici macroeconomice. Oricine doreşte să evite şomajul puternic, având în vedere mizeria pe care o aduce în rândul oamenilor, precum şi pierderea substanţială de producţie pe care o provoacă.
Mai mult decât atât, dacă nu cunoaştem nivelul adecvat al şomajului, nu avem o imagine statistică bună asupra şomajului actual. Datele privind şomajul, care sunt strânse pe baza urmăririi lunare a familiilor sunt incerte; ele reflectă existenţa reală a şomajului pentru că ţin cont doar pentru cei care caută de lucru eliminând pe cei care au renunţat să mai caute de lucru considerând că nu au şanse să găsească.
În acest fel, nu numai că nu cunoaştem cu precizie nivelul real al şomajului, ci şi nivelul şomajului actual. Aceasta înseamnă că uneori este dificil să apreciem dacă şomajul este prea înalt sau prea scăzut.

Stabilitatea preţurilor

Al doilea scop este stabilitatea preţurilor, care pare evidentă, dar este departe de acest lucru.
Efectele corozive ale inflaţiei ne-au copleşit pe toţi. Una dintre responsabilităţile majore ale unui guvern democratic este să menţină condiţiile în care cetăţenii să dispună de dreptul de a decide asupra propriului lor destin. În timpul inflaţiei, indivizii sunt tot mai frustraţi pe măsură ce valoarea preţurilor creşte în fiecare săptămână sau salariul lunar se lichidează datorită unui proces care se află în afara controlului lor.

O rată adecvată de schimb valutar

Atât timp cât toate tranzacţiile valutare intermediază alte tranzacţii economice, se pune întrebarea cum se poate determina rata de schimb şi de ce cursul valutar variază atât de mult în cursul anului sau chiar în câteva luni. Un răspuns posibil ar fi că rata de schimb reprezintă preţul banilor naţionali care se modifică până la nivelul la care preţul mărfurilor similare din alte ţări este mai mult sau nu diferă prea mult de suma cheltuielilor aferente tranzacţiilor şi transportului .

Creşterea economică

Se dă multă atenţie faptului că rata actuală de creştere economică este scăzută . Unul dintre elementele determinante ale creşterii economice este reprezentat de investiţii. O rată mai înaltă a investiţiilor nu înseamnă numai mai mult capital pe muncitor, ci şi o cale importantă de introducere a progresului tehnologic, atât timp cât inovaţiile se materializează adesea în echipamente noi.
O cale de creştere a investiţiilor este menţinerea ratei reale a dobânzii la un nivel foarte scăzut. Dar acest lucru duce la extinderea inflaţiei, pentru a preveni mărirea inflaţiei o astfel de politică ar trebui să fie însoţită de o politică fiscală restrictivă, adică de un surplus guvernamental larg sau, de menţinerea unui deficit mai mic.



3.2 CONSTRÂNGERILE

Prevenirea panicii financiare

Panica financiară şi recesiunea, care apar în consecinţă, vor conduce la mărirea şomajului. Prin urmare evitarea panicii financiare ar putea fi considerată ca fiind ataşată scopului măririi numărului angajărilor. Dar prevenirea panicii financiare este o preocupare de bază a autorităţilor monetare şi necesită o abordare separată.
Factori care pot determina panică financiară: falimente bancare şi incapacitatea lor temporară de a-şi reface depozitele valutare ; colapsul preţurilor asigurărilor…

Stabilirea ratei dobânzii

Instabilitatea cheltuielilor cauzează instabilitatea venitului naţional prin multiplicator. Cu o ofertă fixă de bani, ratele dobânzii cresc atunci când cheltuiala este anormal de ridicată . Aceasta creează o scădere a investiţiilor, care reduce efectul de expansiune a cheltuielilor iniţiale ridicate. Aceasta e ceea ce inginerii numesc feedback negativ. Creşterea ratelor dobânzii reduce tendinţa de expansiune. Similar, când cheltuielile scad, ratele dobânzii scad şi astfel investiţiile cresc, ceea ce explică scăderea iniţială a cheltuielilor.
Fixarea ratelor dobânzilor anulează acest efect de stabilizare a sectorului monetar.
Stabilirea ratei dobânzii este cea mai bună politică pentru care se poate stabiliza venitul naţional,atunci când cererea de bani este instabilă, dar fixarea ofertei de bani e preferabilă dacă instabilitatea îşi are originea în cheltuielile reale.

Ponderea sarcinii politicii restrictive

Unele sectoare suferă mai mult decât altele pe seama politicii monetare restrictive. În prezent cele mai afectate sunt ramurile care fac exporturi şi care sunt în concurentă la import.
Scopul politicii monetare restrictive este de a reduce cererea de resurse când această cerere este excesivă şi prea inflaţionistă.

Menţinerea încrederii investitorilor străini

Trebuie adoptată o politică restrictivă pentru a reasigura investitorii străini că se va preveni creşterea ratei inflaţiei, creştere care ar determina ca valoarea monedei să scadă pe piaţa valutară.



4. INSTRUMENTELE MONETARE


Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:
˘ instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,
˘ instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.

Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament:
˘ dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,
˘ corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice,
˘ caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.

Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market.
De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii,dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.
Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.
Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine .Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit.
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au şi pensiunile, respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.
Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:
˘ se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;
˘ iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;
˘ furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.

Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.
Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:
˘ nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
˘ în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;
˘ operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale.

Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.



5. AGREGATE ŞI INDICATORI MONETARI


Analiza situaţiei monetare , a structurii şi evoluţiei diferitelor componente ale masei monetare , este subordonată proiectării politicii monetare viitoare , remarcându-se, în ultimul timp, o nouă linie de conduită favorabilă aplicării unor metode cantitative de dimensionare şi dirijare a acesteia. Metodele respective constituie un amestec de modele de tip neo-keynesist şi monetarist.
Schimbările monetare s-au asociat cu fenomene economice şi sociale de o maximă virulenţă ca recesiunea, inflaţia şi şomajul, fenomene greu de controlat şi stăpânit prin mecanismele monetare instituite după al doilea război mondial.



5.1. INDICATORI MONETARI

Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciată în contextul elaborării unei conceptii generale de analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte fenomene monetare precum şi principalele procese economice: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi comercializarea bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile cursurilor de schimb; situaţia generală a balanţei de plaţi externe. De derularea acestor procese depinde în ultimă instanţă mărimea şi dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă influenţează procesele respective.
Pentru ca indicatorii monetari să permită cuantificarea acestor influenţe este necesar ca ei să reliefeze dinamica masei monetare şi evoluţia ei şi să permită evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi economice.
În raport de aceste aprecieri, monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii:
˘ indicatori ce exprimă caracterul politicii monetare ca expansionistă sau restrictivă;
˘ indicatori ce oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare.

Utilizarea acestor două categorii de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în care în economia unei ţări funcţionează o piaţă financiar monetară dezvoltată şi complexă.
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele monetare.
Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude folosirea ratei dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autorităţi.



5.2. AGREGATE MONETARE

Unul dintre scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor agregate monetare care să răspundă cel mai bine cerinţelor de reflectare a caracterului şi obiectivelor monetare, adoptată de autoritatea monetară a unei ţări pe o anumită perioadă.

Agregatele monetare - indicatori ai politicii monetare

Agregatele monetare diferă în general de la ţară la ţară în funcţie de condiţiile existente, respectiv de gradul de dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile care domină scena monetară şi de nevoile practice imediate şi de perspectivă, totuşi, ele au anumite caracteristici comune. Pornind de la aceste aprecieri, specialişti au grupat agregatele monetare în trei categorii:
˘ Moneda primară - reprezintă moneda emisă şi controlată de banca centrală; se defineşte ca diferenţă dintre activ şi pasive nemonetare din bilanţul acestei instituţii.
˘ Moneda ca mijloc de plată, respectiv masa monetară în sens restrânsă cuprinzând produsele monetare, respectiv mijloace de plată, create de banca centrală şi celelalte bănci şi instituţii financiar bancare
˘ Moneda ca avuţie netă care include produsele monetare amintite, inclusiv acele active care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent în lichidităţi.

Compoziţia agregatelor monetare

Alegerea unui agregat monetar, ca indicator al politicii monetare, presupune parcurgerea următoarelor etape:
˘ Selectarea grupului de active monetare ce trebuie incluse în compoziţia unui agregat sau altul;
˘ Evaluarea performanţelor agregatelor monetare în corelare cu evoluţia PNB şi cu indicele preţurilor, respectiv cu rata inflaţiei,
˘ Alegerea corespunzătoare a diferitelor categorii de active selectate.

Agregatele monetare cuprind atât mijloacele de plată ( moneda efectivă, depunerile în conturi la vedere ) deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi, cât şi acele plasamente financiare susceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de plată, fără riscul pierderilor de capital.
Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi nefinanciari.

6. CONCLUZII


În primul rând şi la modul general, politica monetară înseamnă a cunoaşte posibilităţile de a actiona prin monedă asupra monedei.
Printre obiectivele cele mai frecvent întâlnite ale politicii monetare menţionăm creşterea economică în ritmuri înalte, în condiţiile unei folosiri depline a forţei de muncă şi a stabilităţii preţurilor şi a comerţului exterior.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea Tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.
Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:
˘ asigurarea angajărilor,
˘ stabilitatea preţurilor,
˘ rată adecvată a schimbului valutar,
˘ rată înaltă a creşterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare 4 categorii de constrângeri:
˘ prevenirea panicii financiare,
˘ evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
˘ revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive
˘ câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.
Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:
˘ instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,
˘ instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare.

Dintre instrumentele care aparţin primului grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
Agregatele monetare cuprind atât mijloacele de plată ( moneda efectivă, depunerile în conturi la vedere ) deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi, cât şi acele plasamente financiare susceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de plată, fără riscul pierderilor de capital.
Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi nefinanciari.
Unul dintre scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor agregate monetare care să răspundă cel mai bine cerinţelor de reflectare a caracterului şi obiectivelor monetare, adoptată de autoritatea monetară a unei ţări pe o anumită perioadă.


BIBLIOGRAFIE
1. BASNO, C. ; DARDAC, N. ; FLORICEL, C. - " MONEDĂ . CREDIT. BĂNCI." ,
EDP, Bucureşti 1999.
2. LIPSEY, R.; CHRYSTAL, K. - " Economia pozitivă" , Ed. Economică,
Bucureşti 1999
3. TAŞNADI, AL., DOLTU, C. - "Monetarismul" , Ed. Economică, Bucuresti 1996
4. MAYER, TH., ALIBER, R. - "Money, Banking, and The Economy" EDP Buc.'93
5. *** - " Opinia Naţională" , Nr. 260- 270 , Ianuarie 2000
6. www.monetarism.ro
7. www.zf.ro
 

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.