< Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Costea C. Leonard | ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Eminescu si Divinitatea

Unul din orizonturile operei lui Eminescu în epoca de dinainte de revolutie, aproape în întregime ignorat sau falsificat prin unilaterizare îl reprezinta deschiderea iscata de reprezentarea Divinitatii si de trairile poetului în raport cu aceasta.

Desi la o privire superficiala s-ar parea ca o asemenea tema l-a retinut doar accidental, realitatea operei dezvaluie cu totul altceva. Fara a ne referi la proza, teatru, cugetare sau corespondenta si ele extrem de semnificative pentru subiectul în discutie , poezia lui Eminescu cuprinde peste 30 de creatii inspirate de problema dumnezeirii, a bisericii, a traditiilor crestine sau a vietii lui interioare, raportate la Dumnezeu. Pe aceasta tema s-ar putea scrie o carte extrem de interesanta.

În cadrul acestei expuneri încercam un excurs sintetic si mozaicat înnobilat, în buna masura, de rostirile poetului.

Prima constatare ce se impune este faptul ca, din totalul poeziilor pe aceasta tema, doar 7 au fost publicate de poet. Restul a ramas în paginile de manuscris si se poate spune, fara teama de a exagera, ca cele mai interesante, cele mai bogate în semnificatii si cele mai tulburatoare au ramas acolo, în intimitatea scrisului destinat în primul rând siesi.

Se poate pune întrebarea de ce? Din complexitatea virtuala a raspunsului, va propun doar o componenta. Pentru Eminescu, credinta autentica se traieste cu discretie în forul interior al fiintei si mai ales se valideaza prin fapte. În postuma Preot si filozof raspuns polemic dat unor mustrari preotesti , poetul face disocierea fundamentala dintre credinta afisata si necredinta faptei:

De n-o-mbracam în pilde e semn c-am înteles
Ca-n noi este credinta, ce-n altii e eres.
Caci eretic tiranul, ce Crucii se închina
Când oardele-i duc moarte si ruina.
În van cu mâini uscate se roaga, tiind strana,
De-asupra lui cu aripi întinse sta Satana.
Degeaba lânga patu-i alaturi sta sicriul.

Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea sa-l ierte
Ca tari întregi schimbat-au în întinsori deserte?
si eretic e-acela ce rasa v-o saruta
Când ura-n a lui suflet, de veche, e statuta?

Ideea gratiei divine care se revarsa ca un har asupra adevaratului poet, a adevaratului filosof pune în relief viziunea de adâncime a lui Eminescu. Nu ne mustrati! Noi suntem de cei cu-auzul fin! si pricepuram soapta misterului divin.

Daca aici perspectiva este circumstantiata teluric, într-unul din marile poeme de tinerete, Povestea feciorului de împarat fara de stea poem ramas, din pacate neterminat, la forma cea dintâi Eminescu ne propune o proiectie, o hieroglifa a propriei fiinte sacralizate de geniu. Eroul face parte din categoria accidentelor cosmice nascatoare de unicitate. Neavând stea si nici înger de paza ca orice muritor, asemenea zamisliri ale divinitatii participa nemijlocit la manifestarea divinului. Dumnezeu în lume le tine loc de tata! si pune pe-a lor frunte gândirea lui bogata.

Harul suprem al unui asemenea fecior, destinat oracular de vocea adâcurilor... sau poate a înaltimilor, este însemnul alesilor nepereche, este efigia identificatoare a lui Eminescu însusi: Ca-n lumea dinafara tu nu ai mostenire, / A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aceasta metafizica a paternitatii divine se afla probabil temeiul perenitatii absolute a lui Eminescu, a vietuirii si a înfaptuirilor lui. Asta nemarginire de gând ce-i pusa-n tine! O lume e în lume si o vecie tine. De aceea, poate Poetul a devenit o zeitate protectoare si adânc luminatoare a neamului românesc. Un mesager al divinului întru Frumos si Bine, întru Cautare si Speranta. Opera lui ne este mostenire fara de pret dar, în acelasi timp, si testament de perpetua aducere-aminte.

Poezia pe aceasta tema se afla în cea mai mare masura sub semnul invocatiei, ca gest liric fundamental. Exista, astfel, o invocatie de factura metafizica, având drept destinatar divinitatea, demonicul sau moartea si exista, mai ales, o invocatie circumscrisa umanului. Una care, desi coboara în spatiul laic, nu-si pierde totusi sacralitatea.

Cea dintâi se naste, fie din setea de cunoastere, fie din nevoia de ruga salvatoare, fie din aspiratia spre moarte, ca unica solutie autentica de evadare din valea plângerii.

Atunci când vocea poetului se îndreapta spre înalt, mesajul pe care-l poarta este încarcat de tragism, materializându-se fie în rostire blasfematorie, fie sub forma de ruga.

Prima dintre atitudini este proprie poeziei de tinerete, vârstei temerare a titanismului, a interogatiilor setoase de cunoastere si a culpabilizarii fara menajamente. De pilda, în marele poem Memento mori nebuloasa a întregii creatii, cum o socotea Perpessicius , divinitatea este invocata sa participe la dialogul risipitor de enigme sau sa ia aminte la reprosul-contestatie formulat de exponentul umanului, în numele dizarmoniei nascatoare de suferinta pe care ea, divinitatea, pare a o patrona în
propria-i zamislire.

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele sfânt si mare,
Prin ruinele gândirii-mi, o, rasari, clar ca un soare,
Rupe valur'le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire,
Cine esti?... Sa pot pricepe si icoana ta... pe om.

Rostul invocatiei este doar solarizarea gândirii. Destainuirea este ispitita ca mijloc de pricepere a omului, aceasta presupusa proiectie (icoana) a creatorului însusi. Tonul reverentios îsi modifica însa repede coloratura, de la invocarea întru cunoastere, chiar cu pretul vietii (Eu un om de te-as cunoaste, chiar sa mor mi-ar parea bine. / Dar sa stiu semeni furnicei ce cuteaza-a te gândi?), la interogatia cu suport reprobativ (Cine-a pus aste seminte, ce-arunc ramure de raze, / Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase! Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om? / A pus gânduri uriase într-o teasta de furnica, / O vointa-atât de mare-ntr-o putere-atât de mica, / Gramadind nemarginirea în sclipitu-unui atom).

Exclamatia urmatorului vers (Vai!În van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!) nu face decât sa sintetizeze tristetea efortului de cunoastere esuat. Un efort gradinarit de plamada titaniana a poetului care asemenea lui Arghezi mai târziu , cauta obsesiv dialogul cu divinitatea, ca mijloc de edificare asupra umanului si de salvare de sub imperiul absurdului.

În zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie, sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie. / Unde Samum îsi zideste vise-n aer, din nisip. / Ele trec pustiul mândru s-apoi se coboara-n mare. / Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare, / Înecând a mele gânduri de lungi maluri de nisip. / Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare, / C-ochi adânci si plini de mite, le-am trimis în cer sa zboare, / Dar orbite, cu-aripi arse pe pamânt cad îndarat; / Prefacute-n stele de-aur merg pân' l-a veciei usa, / Dara arse cad din ceruri si-mi ning capul cu cenusa. / si când cred s-aflu-adevarul, ma trezesc c-am fost poet.

Daca în finalul poemului, Eminescu marturiseste abandonarea cautarii întru cunoastere, în favoarea mirajului poeziei, cu picatura ei de nemurire (Si de aceea beau paharul poeziei înfocate;/ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate / Sa citesc în cartea lumii semne ce noi nu le-am scris), în Muresanu (1876) titanismul invitatiei la dialog se transforma în satanism si contestarii.

Poem de meditatie filosofica, de suferinta existentiala si de razvratire cosmica, dar în acelasi timp, poem al somnului si al visului, Muresanu în coordonatele lui arhitecturate dramaturgic , îsi întemeiaza discursul lirico-dramatic pe câteva momente invocative cu valoare focalizanta.

Primul dintre ele apartine celei dintâi parti a poemului si marcheaza confruntarea meditativa a eroului cu sine însusi, tensionata de dialogul esuat cu acea pârghie a lumii ce toarce al vremii fir. Rezultata din acelasi impuls al cunoasterii, propriu invocatiei originare, adresarea lui Andrei Muresanu dezvaluie nu atât setea gnoseologica în sine, cât dorinta ca, prin cunoastere, viata si moartea sa fie smulse, lipsei de sens si de rost.

O, eu nu cer norocul, dar cer sa ma înveti
Ca viata-mi pret sa aiba si moartea-mi s-aiba pret,
Sa nu zic despre mine ce despre om s-a zis:
Ca-i visul unei umbre si umbra unui vis!...

Traindu-si propriul destin sub semnul tragicului (Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnava, / Eu scormonesc în mintea-mi a gândurilor lava, / Închin a mea viata la scârba si-ntristare / si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare... / Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic / Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic, / Supus doar ca nealtii la suferintele grele. / Unind cu ele stirea nimicniciei mele) Muresanu încearca o posibila salvare, implorând înaltului raspunsuri la câteva întrebari fundamentale:

O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir,
Te chem cu disperare în pieptu-mi cu delir
Raspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?
Orbirea? Nepasarea? E binele e raul?

Ca si în Memento mori, dialogul este refuzat si raspunsurile nu vin de nicaieri. Încrâncenat, si le da el însusi într-o sarcastica si îndelungata disertatie lirica, încheiata sintetic cu versul subliniat ,,Ca sâmburele lumii e-eterna rautate". Este aceasta preludiul celui de-al doilea moment al invocatiei, dar si al elogiului, adresate catre Satan, ca simbol al razvratirii anti-divine si, în consecinta, al razvratirii împotriva lumii zamislite de Dumnezeu. Nu este vorba, însa, de acel Satan biblic, ci de întruchiparea romantica, încarcata de o alta simbolistica decât cea crestina.
Revolta lui Satan nu s-a produs, ca atare, împotriva unui principiu al binelui, al frumosului, al dreptatii, al armoniei, ci dimpotriva:

O, Satan! Geniu mândru, etern, al disperarii,
Cu geamatul tau aspru ca murmurele marii...
Pricep acum zâmbirea ta trista, vorb-amara:
Ca tot ce e în lume e vrednic ca sa piara...
Tu ai smuncit infernul ca sa-l arunci în stele,
Cu cârduri uriase te-ai înaltat, rebele,
Ai scos din radacine marea s-o-mprosti în soare,
Ai vrut s-arunci în aer sistemele solare...
stiai ca rautatea eterna-n ceruri trona.

Dintr-o asemenea întelegere se naste elogiul, invocatia si înfruntarea: Marire tie, Satan, de trei ori ai învins! Atuncea ma primeste prin îngerii pieirei, / Ma-nvata si pe mine cuvântul nimicirei adânc, demonic, rece. / ti-o jur asta stiinta / Eu as striga-o-n lume c-o crunta usurinta... / Atunci negreste, soare... Atunci sa tremuri, cer, ... / Atuncea saluta-voi eternul adevar... / si liber, mare, mândru prin condamnarea lui, / A cerurilor scara în zbor am sa o sui... / Sa strig cu razbunarea pe buze-n lumi desarte: / Te blestam, caci în lume de viata avui parte!!

Pe masura ce experienta existentiala se adânceste, sub semnul esuarii si al deziluziei, revolta anti-divina se topeste în suferinta, iar invocatia orgolioasa se transforma în ruga tragica. Chiar în versiunea din 1872 a poemului Muresanu descoperim o astfel de dinamica. Învolburat de ispita razvratirii (Taci, taci, suflete mândre, nu rascoli cu-atâta / Grozava usurinta titanica turbare! Ce-n aschii sclipitoare gândirea mi-o sfarâma"), poetul, parca înspaimântat de a fi pierdut pentru totdeauna mângâietorul simtamânt al paternitatii divine1, înalta o gura întru salvare tocmai catre acel pe care se simte pornit sa-l conteste (Stinge , puternic Doamne, cuvântul nimicirii / Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi traieste. / Coboara-te în mine, ma fa sa recunosc / C-a ta faptura slaba-s. Nu ma lasa sa sper / Ca liber-mare-mândru prin condamnarea ta / N-oi coborî în iaduri de demoni salutat, / Ca unul ce menitu-i de a le fi stapân / Stapân geniilor pieirii!).

În 1879, însa, în postuma O, stinga-se, interogarea creatorului nu mai are nimic titanian. Ea se transforma în invocare a mortii de catre o fiinta umana, incapabila sa suporte absurdul, o fiinta care asemenea lui Camil Petrescu mai târziu resimte luciditatea ca sursa a suferintei.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele, / De ce mi-ai dat stiinta nimicniciei mele? / De ce-n al vietii mijloc, de gânduri negre stol / Ma fac sa simt în minte si-n inima un gol? / De ce de pe vedere-mi valul ai rarit, / Sa vad cum ca în suflet nu am decât urât? / Viata mea comuna s-o târâi uniform / si sa nu pot de somnul pamântului s-adorm.

În sistemul de valori al lui Eminescu, între resorturile interioare ale vietuirii si ale creatiei, credinta în ceva sau în cineva este disponibilitatea fundamentala. Cel dintâi izvor al faptuirii focalizeaza toate energiile eului, dând consistenta si sens vietii.

Într-un concept de scrisoare neexpediata catre Carmen Sylva, din 1876 (ms. 2262), poetul îsi exprima o convingere de cuprinzatoare semnificatie:

Caci a crede, a mai crede înca în ceva pe lume, este un bun al sufletului care ar trebui sa ramâna intangibil si sfânt.

Orice vulnerare a acestei tarii determina dezechilibru si ratacire care, în ipostazele extreme, devine alienare. În trairea unor asemenea conditionari îsi are izvorul gestul invocativ, în toate formele lui. Iar poezia ruga se înalta tocmai din interiorul unei atare experiente si din dorinta disperata de salvare.

Doua creatii sunt ilustrative pentru aceasta deschidere: Rugaciune si Rasai asupra mea.
Prima pare o subordonare clasica, bisericeasca, la rigorile titlului. În realitate, ea este o creatie eminesciana prin excelenta. Muzicalitatea interioara, rimele bogate si sugestive, substanta însasi a rugaciunii, emblematizeaza în chip specific poezia, desi canavaua crestina se pastreaza integral.

Chiar daca gesticulatia si apelativele apartin formulelor consacrate, substanta invocatiei se laicizeaza discret, deplasând religiosul înspre existential.

Craiasa alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica preacurata
si pururea fecioara,
Marie!

Deci, Fecioara Maria nu ramâne doar o entitate a cerului crestin, ci este investita optional (alegându-te) cu atribute pamântesti, regale. Pe de alta parte, în timp ce înaltarea ramâne un gest necircumstantializat, mântuirea vizeaza prin metafora valul ce ne bântuie suferintele, zbaterile vietuirii. Punctul geometric al eminescializarii îl aflam în partea a doua a poeziei, acolo unde ruga nu se mai îndreapta înspre vreuna din reprezentarile universului crestin, ci înspre un astru. si nu înspre oricare (Rugamu-ne-ndurarilor / Luceafarului marilor).

Fara îndoiala, ceea ce descoperim în filigranul poeziei nu modifica esenta invocatiei având ca destinatar pe aleasa lui Dumnezeu, cu atributele ei consacrate. Întruchiparea sintetica a sacrului, umanului si a maternitatii, fecioara Maria are pentru poet si sugerate haruri de farmec feminin, dovada între altele apelativele Craiasa ori Regina peste îngeri.

Continutul invocarii este aici unul mântuitor, de întarire spirituala, de luminare interioara. Este de observat, însa, ca poetul se exprima ca exponent. El este unul din cei multi, harazit sa invoce în numele lor. De aceea ruga, în coordonatele inconfundabile ale registrului eminescian, îsi pastreaza elementele specifice ale rostirii religioase. Este ceea ce nu se mai întâmpla în sonetul Rasai asupra mea, cea mai emotionanta si cea mai pura invocatie în acest plan.

,,Rasai asupra mea, lumina lina, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioara / O, maica sfânta, pururea fecioara, / În noaptea gândurilor mele vina. // Speranta mea tu n-o lasa sa moara / Din inima-mi adânc noian de vina / Privirea ta de mila calda, plina, / Înduratoare asupra mea coboara. // Strain de toti, pierdut în suferinta / Adânca a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic si n-am tarie. // Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta / si reapari din ceriul tau de stele: / Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!"

La prima vedere, poezia pare a exprima cainta unui apostat care implora redobândirea gratiei divine. În straturile de adâncime, sensul religios se topeste însa într-unul existential. Punctul focalizant al sonetului ni se pare prima tertina. Contrapunctând celelalte parti aflate sub semnul invocarii, cele trei versuri confesiune indica de fapt temeiurile rugaciunii si învaluie totul într-o atmosfera tragica. Înstrainat de toti, dar si de sine însusi, cu eul pulverizat în suferinta nimicniciei, poetul îsi marturiseste trauma suprema: Eu nu mai cred nimic si n-am tarie.

De fapt, cele doua propozitii sunt coordonate doar în plan sintactic. Semantic, ele se afla într-un raport de subordonare. N-am tarie fiindca nu mai cred nimic. Aceasta conditionare pe care poezia eminesciana o releva în mod constant1 fiind cauza prima a sterilitatii si alienarii determina nemijlocit motivatia si obiectul invocatiei.

Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta nu implora o utopica reîntoarcere a timpului, ci o posibila regasire de sine. Maria este invocata atât ca entitate sacra, binecuvântata de Dumnezeu cu puteri zamislitoare si protectoare, dar si ca o oglinda simbolica în care invocatia sa se transforme în autoinvocare.

Încât putem conchide ca spiritul titanian al poeziei de tinerete, pornit sa se confrunte cu divinitatea, se metamorfozeaza pe masura curgerii întru suferinta a timpului în ruga tragica înaltata înspre instantele generatoare de sperante ale sacrului.

Daca universul spiritual românesc este sintetizat de cele patru mituri fundamentale, indicate de G. Calinescu, atunci si din aceasta perspectiva Eminescu îsi vadeste exponentialitate. Fascinat de creatia folclorica, în orizonturile careia s-a aflat chiar din copilarie, poetul a transformat aceasta experienta originara în factor primordial de modelare, încercând asimilarea integrala a tezaurului popular. Una din postumele sale din 1872 (Când crivatul cu iarna) marturiseste tocmai aceasta atractie pentru manifestarea folclorica vie:

,,Îmi place-atuncea-n scaun sa stau în drept de vatra,
S-aud cânii sub garduri ca scheauna si latra,
Jaratecul sa-l potol, sa-l sfarm cu lunge clesti,
Sa cuget basme mândre, poetice povesti.
Pe jos sa sada fete pe tolul asternut,
Sa scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri si sa ma uit la lume
Ca mintea s-umble drumul povestilor ce-aud".

În asemenea determinari se situeaza si interesul poetului pentru zestrea mitica româneasca, pe care nu s-a rezumat s-o contemple doar în frumusetea ei formala. Ca si obiceiurile, socotite ,,expresiunea exterioara a unui profund simtamânt sau a unei profunde idei interne" (Ms. 2257, f. 61 v.), mitul invita la un efort de decodificare a întelesurilor de adâncime. Fiind un simbol, „o hieroglifa", el trebuie ,,citit" si ,,înteles". Este gestul pe care îl face poetul însusi înainte de a întreprinde valorificarea acestuia în propria creatie. Iar procesul poate fi urmarit pe traiectoria tuturor celor patru mituri. Asa cum se stie, Eminescu a fost obsedat de ideea zamislirii unei mitologii a genezei românesti, si-a transformat sentimentul tanatic în expresie elegiaca de testament mioritic, a ilustrat mitul jertfei prin autozidirea în opera, a ispitit în universul sau, patronat de nesatul iubirii, vraja tulburatoare a Zburatorului.

Reprezentarea celui din urma mit poate fi recunoscuta, mai ales, în patru creatii: Calin file din poveste, drama istorica Bogdan Dragos, Peste codri sta cetatea, Luceafarul". În fiecare dintre ele valorificarea mitului difera ca întindere, obiective si functionalitate poetica. Singura poezie înradacinata integral în solul mitului erotic este Peste codri sta cetatea, o colaterala a Luceafarului, scrisa în vers popular, dar de o rafinata distilare culta. Construit pe doua registre unul narativ si altul liric poemul povesteste nelinistile unei domnite de împarat care, din spatele zabrelelor, ,,Uitându-se norilor / Calea zburatorilor", traieste tulburarile tainice ale nubilitatii în câmpul de iradiere al zburatorului. Identitatea, destinul si menirea acestuia sunt destainuite pe doua cai. Mai întâi prin narator, cu ajutorul unei interogatii: ,,Au mai stiu povestitorii / Ce sunt oare zburatorii?". Raspunsul îi dezvaluie identitatea doar implicit si sugerat. El nu vizeaza atât ce sunt zburatorii, ci de unde vin:

,,Vin din rumenirea serii
si di fundul sfânt al marii,
Vin din ploaia cea cu soare
si din dor de fata mare.
Iara umbra norilor
Calea zburatorilor",

cum se prezinta fecioarelor care cred în el:

,,De-ndrageste vre o fata
Ca luceafar i s-arata,
Dar din nouri se repede
La pamânt unde o vede
si-n carare îi rasare
De la crestet la picioare
[...]
Ori se face nor de ploaie
Care cade în siroaie
si bureaza-asa de lin
Prin perdelele de in",
care le e întruchiparea:
,,Ochii negri-ntunecosi
I se uita mângâiosi,
În par negru stele poarta
Dara alba fata-i moarta
[...]
si-n fereastra ca-ntr-un prag
Se arata nalt si drag
Cu par lung de aur moale
si cu ochii plini de jale,
Trestia-l încununeaza,
Hainele îi scânteiaza,
Haine lungi si stravezii
Pare-un mort cu ochii vii",

de unde izvoraste puterea lor seducatoare:

,,A lui suflet e-o scânteie
Din luciri de curcubeie,
Din dragoste de femeie,
A lui glas la miez de noapte
E ca muzica de soapte,
Când se clatin ramurele
si suspina pasarele".

Cea de a doua cale de identificare se realizeaza chiar prin intermediul zburatorului care, invocând, se confeseaza în acelasi timp. Invocatia lui e ruga si ispita întru vraja nocturna:

,,Deschide zabrelele
si priveste stelele,
Luna plina o priveste
Cum pe munti calatoreste
si deschide-mi un oblon
Ca sa trec fara de svon",

dar în acelasi timp o ruga si ispita erotica voalata:

,,O, deschide-mi un canat
Ca printr-însul sa strabat
Sa ma iei la tine-n pat
Ca sa dorm lâng-al tau sân
Ca un biet copil strain;
Adormit la pieptul gol
Nu ma-ndur sa te mai scol;
Sânii albi, doua comori
Tare sunt dezmierdatori.
Fiind albe si ratunde
Inima mi se patrunde,
Cu gurita ma adapa
si de focul meu ma scapa
Adormit pe bratul stâng
Nu te teme c-am sa plâng,
Teama n-ai când te-oi trezi,
Ca eu pier în zori de zi;
si-am sa suflu-asa de cald
În miroase sa te scald,
Sa-mi vezi fata de ninsoare
si aripele usoare".

Invocatia zburatorului mizeaza si pe mila fecioarei, iar dezvaluirile soptite despre primejdiile care-l pândesc, vizând sensibilitatea copilei, indica si regimul ocult al desfasurarii:

,,Toate umbrele ma cheama,
Tricolici ma prigonesc,
Iar babele ma vrajesc
Cu flori rosie de mac
Cu oscior de liliac
Ca sa nu ma dau de leac.
[...]
O, primeste-ma în brate:
Umbra noptii ma înghiata,
Un strigoi poate în pripa
Sa ma prinza de aripa
Sa m-ascunza în mormânt
Ca sa nu stiu unde sunt,
Ori de aripi sa ma lege
De un clopot fara lege
si tragându-l, sunator,
De izbirea lui sa mor".

În aceasta rama invocativa, zburatorul îsi destainuie câte ceva din identitate si comportament, desi aproape totul ramâne în evanescenta:

,,Nu auzi cum zbor prin ramuri,
Tip în horn si bat în geamuri?
Nu sunt tânar fara minte
Prins de dulcile-ti cuvinte,
Nu curtean înfumurat
Nici ostean împlatosat
Ci eu sunt
Sburator
Ca un Vânt
De usor,
Ma anin de un ram
si suspin
Lânga geam,
Ca-n salas
Tremurând
Sa ma lasi
Mai curând".

De observat precizarea negativa, menita sa indice consistenta imponderabila si ne-umana a zburatorului. ,,Orb ca visul de copila", el se defineste prin analogii difuze, cu evidente deschideri metaforice: ,,Sunt ca vânt de primavara, / Ca amurgul cel de vara". Definitorie pentru esenta supranaturala a personajului mitic si pentru disponibilitatile fascinatorii este indicarea surselor lui de vitalitate:

,,Caci viata mea o tin
Cu miros de flori de crin;
Nu beau apa ci scântei
si miros de flori de tei".

Ceea ce se observa aici, ca si în celelalte articulatii ale poemului, este faptul ca Eminescu, preluând elemente fundamentale din mitul folcloric, le distileaza în esente de poezie originala, cu sensibile si semnificative mutatii fata de modelul originar. Cele mai importante consecinte deriva dintr-o logodna sui generis oficiata de poet. Zburatorul apare la el ca o sinteza a doua înfatisari mitice, corelative si antinomice din folclorul românesc: Dragobetele, ,,întruchipare a unei fapturi dragi, mitico-erotice", care ,,inspira fetelor si femeilor încredere si dragoste curata", si Zburatorul, ,,daimon arhaic de factura malefica". În interiorul acestui proces metamorfotic, dominante devin atributele dragobetelui, caracterul malefic estompându-se pâna la disparitie. Ceea ce este luat din mitul popular al zburatorului vizeaza factorul genetic, întruchiparea, deschiderile pentru patrunderea în casa si tratamentul magic al îmbolnavirii. Conform credintei folclorice, zburatorul ,,se întrupeaza din visul celui de patimeste de focul dragostei"3, poate lua mai multe înfatisari, între care si pe aceea de ,,para sau sul de foc", coboara noaptea pe cosuri, mai ales, dar si pe ferestre si usi deschise. El este aducator de boala. ,,Boala dobândita de la Sburator se numeste lipitura. Ea se vindeca descântând martea sau vinerea, punând doua feluri de buruieni într-un vas cu apa neînceputa".

La Eminescu, toate aceste date de mitologie populara sunt topite într-o viziune proprie, care adânceste si rafineaza metaforic întelesurile. Geneza este mai complexa si mai încarcata de sens. Zburatorii ,,Vin din rumenirea serii / si din fundul sfânt al marii,/ Vin din ploaia cea cu soare / si din dor de fata mare". Este aici o intersectare de spatiu si timp, de cer si de ape, de sacru si de profan. Întruchiparea este dinamica si fastuoasa, în configurari antinomice si policrome, în gesturi ezoterice. Poetul înzestreaza faptura mitica si cu suflet, printr-un fel de contaminare umana, situata sub semnul simbolic al focului si al apei (,,A lui suflet e-o scântee / Din luciri de curcubee, / Din dragoste de femeie"). Iar glasul nu se articuleaza în vorbire, el ,,E muzica de soapte / Când se clatin ramurele / si suspina pasarele".

Interesanta este perspectiva poetului asupra interventiei magice împotriva zburatorului. Printr-o paradoxala rasturnare, babele care-l ,,vrajesc / Cu flori rosie de mac / Cu oscior de liliac" sunt asimilate fortelor malefice prigonitoare de zburatori (tricolicii si strigoii). Este unul din cele mai distincte semne ca Eminescu a transferat zburatorului atributele si functiile dragobetelui. De altfel, poemul se si încheie într-o astfel de lumina. La invocatia zburatorului:

,,Ea-si neteaza a ei tâmple
si de lacrimi i se împle
Ochii dulci de mângâiere.
Ea suspina fara vrere
Nestiind înca ce-i cere
Inima cu-a ei durere,
Iar gândirea ei cea dulce
N-o mai lasa sa se culce",

fecioara este cuprinsa de chemarea iubirii pamântene; o chemare pornita mai întâi din interior:

,,Iara inima îi zice:
Ce stai, draga mea, aice,
Scoala-te, supune-te
Valului de sunete,
Ce te trage, plin de jale
Colo-n raristea din vale"

dar care se interfereaza apoi cu vocea ursitului:

,,Margarita, Margarita,
Cu coroana aurita
Glasul cornului strabate
Negra ta singuratate,
Valului de sunete
Draga mea, supune-te,
Lasa zidurile tale,
Vino-n vale, vino-n vale!"

În celelalte trei texte, mitul în discutie este doar un element transfigurat de structura sau un teren de referinta în cadrul unor constructii complexe cu alte deschideri. Astfel, în Luceafarul subordonate unor perspective mult mai cuprinzatoare si mai încarcate de întelesuri se pot descoperi urme ale mitului într-o progresiva sublimare si integrare a lui în structura creatiei. Produsul distilarii si al constructiei poetice nu-si mai dezvaluie însa decât la analiza ,,de laborator" descendenta din mitul zburatorului. Mai vizibile sunt urmele acestea în Fata-n gradina de aur. Acolo unul din personajele cheie este Smaul, nume care în gândirea folclorica este sinonim cu Zburatorul. Identitatea si comportamentul lui ne amintesc îndeaproape configurarea tipologica din poemul discutat anterior, Peste codri sta cetatea:

,,Un smau o vede, când a pus sa steie
N-a ei fereastra n-asfintit de sari;
Sburând la cer, din ochi-i o scânteie
Cuprinse-a ei mândrete, fermecari;
si-n trecatoarea Tânara femeie
Se-namora copilul sfintei mari
Nascut din soare, din vazduh, din neaua
De-amorul ei se prefacu în steaua.
[...]
A doua zi el se facu o ploaie,
În tact cazânda, aromata lin,
si din feresti perdelele le-doaie
burând prin tesaturile de in,
Patrunde iarasi în a ei odaie,
Preface-n tânar sufletu-i divin:
El sta frumos sub boltile ferestii
Purtând în par cununa lui de trestii".

În Luceafarul semnele mitului se recunosc în întruchiparile lui Hyperion aproape identice în esenta cu cele analizate anterior si în pastrarea întelesului generos privind rostul, functia sau ursirea personajului supranatural. Referindu-se la acest ultim aspect, vom remarca faptul ca în ambele poeme entitatea supranaturala înscriindu-se pe coordonatele unui tragism sui generis, prin semnificare simbolica nu cunoaste împlinirea propriilor dorinte, în schimb declanseaza si amplifica iubirea pamânteana, catalizându-i latentele benefice. Este o perspectiva plina de întelesuri si profund definitorie pentru spiritul eminescian. Modificarea esentei malefice a zburatorului din credintele populare si transformarea lui, în toate întruchiparile, într-o forta sau un simbol al daruirii prin iubire indica locul privilegiat al ideilor de bine si frumos între aspiratiile celui prigonit mereu de atotputernicia raului si de agresivitatea urâtului.

Celelalte doua creatii valorifica altfel mitul. Acolo zburatorul este doar un factor de scenografie poetica ori dramatica, menit sa puna în relief o componenta a mentalitatii folclorice. Realitatea desemnata cu numele de Zburator nu este deloc asa ceva.

În Bogdan Dragos, de pilda, drama istorica de factura shakespeariana, unul din tablouri se realizeaza în registru comic, pe seama identificarii eronate drept zburator a lui Bogdan de catre Anna, fecioara careia mama, înainte de lasarea serii, îi atrasese atentia: ,, Fata, închide usi, feresti/ Ades vin zburatorii cei falnici din povesti/ si pot sa te rapeasca, te duc departe-n lume". Confuzia devine sursa de umor si tensiune dramatica, precum si prilej de configurare a celor doua personaje.

Bogdan, care-si preludeaza intrarea în scena prin acorduri tulburatoare de corn si prin invocarea patetica a fecioarei (aici se afla versurile care vor deveni poezia ,,Peste vârfuri") este receptat de Anna drept zburator.

GLASUL: Tu floare dintre codri si stea pe aceste vai!
[ANNA]: E zburator! desigur... (Ea se retrage de la fereastra. Deodata s-arata Bogdan în fereastra ea tipa-ncet si fuge dupa horn) Ah!
BOGDAN: O! nu fugi... Stai! stai!
ANNA: Sa tip, sa se trezeasca toti cei de prin prejur. (Ea s-a ascuns cu spatele spre parete si si-a ascuns fata de soba, tiindu-si mâna la ochi) Dar de-oi tipa... el piere. (Se uita la el furis) Pacat! si nu ma-ndur.

La un moment dat, printr-o contaminare de motiv, tânarul îndragostit este luat drept strigoi (,,sarmanul! cine stie de cînd e mort"). Pe baza acestui qui pro quo, Eminescu pregateste dialogul destainuirilor de iubire, situate sub semnul ingenuitatii, al imacularii si al jovialului. Confuzia joaca în acelasi timp si rolul de paravan si rolul de deschidere. Fiecare, pentru o clipa, crede despre celalalt altceva decât e în realitate:

ANNA: Bogdane, cum se poate de tu nu ai marama/ Pe ochi... Rogu-te spune-mi... tu ai murit de mult?...
BOGDAN: Ciudat! Doamne, viseaza?... Ce vis!... S-ascult,
s-ascult... (Lamurit, la ureche) Dar n-am murit...
ANNA: (zâmbind) Asa e! De-a pururi tagaduiti.../ Ei bine te-ntreb altfel... De mult ai adormit?
BOGDAN: Doarme, desigur, doarme... Dar spune-mi Ana draga.../ Visezi frumos acuma?
ANNA: Visez, da! (ofteaza adânc) noaptea-ntreaga./ Da-mi mîna! îti e sete... ca sa traiesti o noapte/ Îti trebuie mult sânge sa bei...
[BOGDAN]: Ce taina-n asta soapte.../A adormit de spaima... ma crede zburator/ Sau vreun strigoi... O, Doamne!
[ANNA]: Tu n-o sa ma omori/ Cu totul...? Ma lasi înca sa mai traiesc o zi...

Dupa cum se observa, aici nu avem o reprezentare a mitului, ci doar o referire la el, din ratiuni dramaturgice vizând conturarea unor tipologii.

*

Aproximativ acelasi proces îl putem constata si în Calin file din poveste, desi acolo exista o miza a tensiunii lirice obtinuta prin manevrarea ambigua a elementelor de mit. În fapt poemul nu ne ofera povestea unui zburator. Repetata afirmatie ca acesta reprezinta o creatie pe tema mitului amintit ramâne fara acoperire. Calin nu este un astfel de personaj mitic, ci proiectia de basm a unui tânar care iubeste o fata. Fecioara, crescuta în mentalitate folclorica, asemenea Annei din drama amintita, recepteaza aventura nocturna în registru mitic, numindu-l pe flacau zburator într-un gest valorizator sau de alint afectiv. Valorificarea folclorului se produce aici în alte coordonate. În jocul dintre epic si liric al poemului, recursul la mitul zburatorului devine unul dintre factorii principali ai tensiunii lirice. Printr-un act de ambiguizare deliberata, Eminescu arhitectureaza poemul în jurul a trei nuclee tipologice: naratorul, fecioara si Calin. Din perspectiva doar a unuia dintre ele fecioara Calin apare drept zburator. si aceasta doar pâna la un anumit punct. În prima instanta, tânarul care patrunde în sanctuarul fecioriei, rumând ,,Pânza cea acoperita de un colb de pietre scumpe", este receptat ca Zburator (de fapt, un zburator cu însusiri de dragobete), prin actualizarea visului în starea de trezie. O actualizare din care lipseste însa personajul evocat. ,,Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburator/ si strângându-l tare-n brate, era mai ca sa-l omor...". Aducerea aminte este contrapunctata însa invocativ: ,,Cum nu vine zburatorul ca la pieptul lui sa caz?" si mai ales ,,Zburator cu plete negre vin la noapte de ma fura".

La a doua identificare, tânarul este asimilat zburatorului în starea de veghe imediat post-onirica dar si în prezenta celui pe care îl crede aratare supranaturala. Evocarea se transforma aproape integral în invocatie iar monologul devine dialog. Vadindu-si autentica formatie folclorica, fecioara suprapune peste chipul din realitatea imediata matricea tipologica a personalului mitic:

,,O, ramâi, ramâi la mine, tu cu viers duios de foc
Zburator cu plete negre, umbra fara de noroc
si nu crede ca în lume, singurel si ratacit,
Nu-i gasi un suflet tânar ce de tine-i îndragit.
O, tu umbra pieritoare, cu adâncii, tristii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale nu le fie de diochi!"

Desi n-o spune explicit, naratorul sugereaza ca auto-mistificarea dintru început a fost depasita de eroina. Dar mai ales, naratorul ofera date care indica fara ambiguitate identitatea umana a celui confundat, la un moment dat, cu un zburator. Chiar la începutul poemului apare o astfel de precizare. Se stie ca zburatorul vine în zbor, intrând în interior prin horn, pe fereastra sau pe usa (când sunt deschise). Or, personajul poemului accede la fecioara într-un mod deloc supranatural: ,,Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie; /Asezând genunchi si mâna când pe-un colt, când pe alt colt".

Gestul scoaterii inelului de pe degetul cel mic ca si precizarea ca tânarul poarta un nume, sunt fapte ce nu se circumscriu datelor mitice. Acelasi povestitor, pe un ton de repros si discreta ironie, adresându-se celui reîntors, indica un interval temporal al absentei, obisnuit la oameni si nu la zburatori (o probabila plecare în catanie de care ni se sugereaza ca era avizata si fata de împarat, de vreme ce voia sa trimita ,,catra dânsul o solie").

Argumentul suprem însa îl reprezinta faptul ca niciodata zburatorul nu devine tata si nu cunoaste nuntirea. El este doar un catalizator afectiv si spiritual al erosului, ramânând mereu evanescent. Or, în ,,Calin file din poveste", zburatorul cu plete negre, pe nume Calin, este mire, tata si sot, iar nunta se constituie în moment plenitudinar al unei iubiri supuse marilor încercari si rasplatita în final pe masura eroilor ei. Ca si în drama istorica, resursele mitului sunt puse în valoare ca mijloace de construire a unor personaje, ca factori de potentare a tensiunii lirice ori de insinuare a perspectivei comice.

Asa cum se întâmpla în mai toata creatia lui Eminescu, iradiata de folclor, si în privinta valorificarii acestui mit, exemplaritatea deriva din arta cu care sunt distilate în esenta de poezie originala resursele gândirii mitice, în ceea ce au ele profund definitoriu, ca duh si înteles.

 

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.