< Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Tiprin Sorin ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Dorinta

- Poezia iubirii si a naturii -

Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete în creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativã filosoficã la cea eroticã. Infatisarea ei se constitue pe douã dimensiuni esentiale: una terestrã, celalta cosmicã, aflate de cele mai multe ori în interferentã. Mihai Eminescu e în primul rînd un tulburãtor al spatiului cosmic, fie în mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac, Luceafãrul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, lunã, cer, luceferi) care impregneazã parcã întreaga operã. Pe de altã parte este un cîntãret frenetic al naturii terestre în vesnica rotire a anotimpurilor. Este o naturã cu un contur precis geologic si ..floral.., sãlbaticã si deopotrivã familiarã, miticã — prin aspectele ei parapsihice si luxuriante; umanã, caldã, intimã, ocrotitoare — prin componentele ei sufletesti. Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se aflã într-o permanentã consonantã cu naturã. Natura este o stare de suflet, în sensul cã înfãtisarea ei, e dictatã de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floare-albastrã, Lasã-ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi încîntãtoare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune, sunetele si culorile se armonizeaza. Cînd dragestea sa stins, sentimentului de dezamãgire îi corespunde o naturã, sumar ..veleitatã.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu întinderi ..borede.., albe, nemiscate si reci (de cîte ori iubita..., Pe lângã plopii fãrã sot, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ).
Relatia aceastã, specificã poeziei eminesciene, este de facturã romanticã dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si rãdãcini în folclorul românesc.
DORINTA. Poezia apare în numãrul din 1 sept. 1876 al “Convorbirilor literare”. Din variante, deducem cã poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresatã iubitei si semnatã cu initiala E. Elemente de epistolã pastreazã si textul definitiv, si, în primul rînd, folosirea persoanei a II-a, a adresãrii directe în toatã poezia. Fata de primele variante, aceastã, ultimã este mult mai concentratã.
O specie, e un mic poem pãstoral, în genul idilei clasice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspirã spre o iubire implinitã, proiectînd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste idealã, în care gesturile se implinesc într-un ritual al întelegerii si al armonicii depline.
Nimic nu-i tulburã pe îngrãgostiti, nici o conventie nu-i indepãrteazã, dragostea lor e mutã, reprefãcutã si inscentã, e un foc de initiere solemn. În Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre împlinire prin iubire.
În visul secret al omului, vrea sã spunã Eminescu, Iubirea idealã este în totdeauna a bãrbatului si a femeii parînd alãturi, fericiti, prin gradinã mirificã al universului, ca perechea miticã (Adam si Eva).
Compozitional, poezia are o structurã liricã, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunzãtoare fiecãrei strofe, mai putin ultimul tablou care cumuleazã ultimele douã strofe. Fiecare strofã fixeazã o secventã dintr-o idilã cu ceremonial stereotip (care apare si în alte poezii eminesciene), alcãtuit din acelasi lant de fapte erotice.
1. - O chemare în cadru. În strofa întîi, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul “care tremurã pe prund” (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi “plecate o ascund” (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infãtisarea feerica a cadrului fizic.
2. - O imagine a asteptãrii.
3. - Asta a intituirii pe care le realizeazã cu ajutorul unei mite de verbe (sã alergi, sã cazi, sã desprind, sã ridic) care ..înainteazã.. puternic miscarea, dar o si individualizeazã cu unitãti stereotipe — usor de observat si în strofele urmãtoare - care creeazã treptat impresia cã se ..recompune.. un ritual al intimitãtii: “ªi în bratele-mi întinse / Sã alergi, pe piept sã-mi cazi, / Sã-ti desprind din crestet valul, / Sã-l ridic de pe obraz.”.
4. - Jocul gesturilor de ..tandrete..: “Pe genunchii mei sade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar în pãr, înfiorate, / Or sã-ti cadã flori de tei. / / Fruntea albã-n pãrul galbãn / Pe-al meu brat încet s-o culci, / Lãsînd pradã gurii mele / Ale tale buze dulci...”
5. - În final somnul si visul în acord cu miscarea naturii. Fata de prima stofã în care era prezentat cadrul fizic, în ultimele douã strofe, imaginea se completeazã cu alte detalii (cîntul singuraticelor izvoare, blînda batere de vînt, armonia codrului bãtut de gînduri, cãderea floarelor de tei), care conferã naturii o notã umanã, meditativã. Aceastã interferentã de planuri, om—natura, ne îngãduie sã descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul bãtut de gînduri (personificare cu valoare metaforicã) pare o fiinta ce a ajuns sã reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tãinuieste: perechea — izolatã în spatiul lui ocrotitor — este un simbol mitic al perpetuãrii vietii.
Fuziunea om—naturã, pentru care pledeazã Eminescu în toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnicã si, aspirind prin contemplatie la o contopire organicã cu ea, omul cautã o cale de acces spre eternitate.
Ritmul trohaic si mãsura de 7-8 silabe ca în doina popularã, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute în actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferentiazã aceastã poezie de tonalitatea poeziei populare.

 

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.