< Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Sorina Mica | ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Ioan Slavici

Nuvelist

Considerat unul dintre marii nostri prozatori, Ioan Slavici este un deschizator de drum, atât prin nuvela sa "Moara cu noroc", cât si prin romanul sau "Mara", care, la momentul apariţiei au primit critici din punctul de vedere al clasicismului.

Astazi însa, Ioan Slavici este apreciat la adevarata valoare, ca modernist, iar Ion Dodu Balan considera ca " aproape toţi prozatorii ardeleni de la Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, pâna la Titus Popovici si cei mai tineri decât el, toţi au iesit - exprimându-ne metaforic - din " Moara cu noroc" a lui Slavici". Pâna si Caragiale l-a apreciat, deoarece a avut drept model în scrierea operei sale " La hanul lui Mânjoala" (1898), nuvela lui Slavici "Hanul ciorilor" aparuta in 1895.

Magdalena Popescu, în " Preliminarii" ( "Slavici"), stabileste circumstanţele în care debuteaza Slavici. Autoarea ne face cunoscut ca în acel timp, "importanta era, nu valoarea scrierii, ci capacitatea ei de a fi plauzibila ca literatura", iar literatura de pâna atunci fusese "o literatura în care conta numai a spune, nu si cum, ce sau de ce se spune.
Slavici era un cunoscator avizat de literatura universala si a fost influenţat mai ales de literatura germana, maghiara si franceza.
In "Bivuac", Mircea Zaciu îl pune alaturi pe Slavici de Ion Creanga si I. L. Caragiale si este de parere ca "Ion" a lui Rebreanu "n-ar fi fost posibil fara minuţioasa pregatire a viziunii prin Budulea taichii, Popa Tanda, Moara cu noroc ori Mara".
"Daca Ioan Slavici ne restituie imagini ample si adevarate despre satul ardelean si oamenii lui din veacul trecut, aceasta se datoreaza harului scriitoricesc, dar si faptului ca a cunoscut îndeaproape lumea satului în care dealtminteri s-a nascut. Scriitorul poate fi semnificat astfel cu atributele unora din personajele nuvelelor si romanelor sale: un om al pamântului, purtând pretutindeni în suflet ritmul istoriei de bastina iar în cerneala - timbrul viguros al celor de la care a învaţat sa vorbeasca.

Fiecare dintre prozele lui Slavici - nuvela, roman, povestire - ilustreaza o teza de viaţa care, pentru a fi creditata, este aratata sub toate feţele ei. Noroc si cinste, saracie si bogaţie, bani si desertaciune, comoara si omenie, câstig si pierdere, harnicie si nalucire, sanatate si mulţumire…., împreuna cu toate conotaţiile posibile - declinate sau conjugate- ale acestor cuvinte, misuna în proza scriitorului din siria" susţine Constantin Crisan.
Magdalena Popescu stabileste trei faze în creaţia marelui prozator: a idilismului si reveriei, cea dramatica si obsesiva si, ultima, cea didactica si instructiva. Slavici a scris puţin mai ales în primele doua faze: o nuvela pe an sau chiar una la trei ani, dar in ultima faza, a scris mai mult: sase romane, cinci volume de nuvele, manuale, lucrari de popularizare, gazetarie susţinuta.
Procedeele pe care le foloseste Slavici în operele sale "remarcabile", dupa cum le numeste Calinescu, sunt: democratizarea si socializarea unor teme si eroi din mediul banal, comun, obscur, sistematizarea realului în literatura, motivarea psihologica a personajelor, motivarea sistematica a numelor si prezentarea ficţiunii ca o contiguitate la real.( M. Popescu-"Slavici", cap. Preliminarii)

Daca facem o comparaţie între Slavici si înaintasii sai, cum ar fi clasicul Alecsandri, observam ca acesta ocoleste duiosiile romanţioase, totusi Slavici pastreaza "canonul" tradiţional al prozei de atmosfera: natura se dezlanţuie în finalul Morii cu noroc, pentru a fi în ton cu cele ce se vor petrece la Moara.

Magdalena Popescu este de parere ca " opera lui Slavici nu e doar o copie a realitaţii, cât mai exacta, cât mai adecvata, ci o viziune a ei. Reconstrucţia în fictiv cu elemente ale concretului tinde sa obţina nu o reproducere, ci o analogie a realului, aleph miraculos în care creatorul vrea mai ales sa afle pentru sine, sa se exprime si sa se contemple, sa doreasca si sa se vindece de dorinţa."
Nuvela a fost scrisa înainte de iunie 1880, dar va fi publicata abia în septembrie 1881. Ezitarea aparţine se pare lui Maiorescu, iar ea se pare ca "tradeaza o atitudine ambigua: de o parte, intuiţia unei creaţii puternice, vrednica sa ne reprezinte unui public european evoluat, de alta, o anumita reticenţa faţa de receptivitatea cititorului autohton, de vreme ce lui Maiorescu însusi nuvela i se pare "foarte curioasa si interesanta"."
Nicolae Iorga aduce prima interpretare (1893) mai serioasa la dresa Morii cu noroc. Dar punctul de vedere clasic al lui Iorga nu putea aprecia o opera moderna pentru timpul acela. Iorga gaseste ca nuvela se abate de la canonul povestirii pentru a se lansa în adâncul "starilor sufletesti".

Zaciu deduce de aici ca "Iorga nu se arata interesat de documantul social sau etnografic al nuvelei, ci de respectarea unei simplificari clasice a situaţiilor si caracterelor, deranjat de tehnica de învaluire concentrica, a investigaţiei psihologice."
Principalele calitaţi moderne ale nuvelei erau astfel contestate din perspectiva unei prejudecaţi clasiciste, iar "prozatorului i se recomanda "margenirea", când marea calitate a Morii cu noroc rezida tocmai în aglomerarea aparent haotica a elementelor de constiinţa si în surprinderea labilitaţii psihologiilor."
"Nuvela pare "mai puţin compusa" fiindca Slavici nu e preocupat atâta de latura "estetica" a creaţiei, cât de adevarul psihologiilor prinse în vârtejul unei drame fara iesire, oricât surprinderea mutaţiilor interioare- în cazul lui Ghiţa, mai ales- ameninţau construcţia cu prolixitatea. Acumularea lenta a incidentelor, detaliilor premonitorii, reacţiilor încete, care-si însinueaza realitatea în constiinţa eroului era o procedare cu totul noua, de care autorul însusi nu era înca pe deplin sigur."

" Moara cu noroc" una dintre cele mai importante nuvele ale literaturii noastre dezbate o problema psihologica. Poate de aceea, primele critici la adresa ei au fost dure, literatura noastra nemaicunoscând o astfel de viziune. Vatamaniuc observa chiar ca " scriitorii care îl precedeaza, Alecsandri, au descris ţaranul "din afara", pe când Slavici îl înfaţiseaza situându-se "dinauntrul" satului si chiar "dinauntrul" familiei ţaranesti."

Luând în considerare parerea lui Calinescu, Moara cu noroc este "o nuvela solida, cu subiect de roman." Dorinţa de a avea, de a poseda se transforma personajul principal în criminal. Mircea Zaciu observa ca " chivernisirea se preface în crima; setea nepotolita a aurului, posedând sufletele, le degradeaza pâna la dezumanizare, împingându-le la ruina si la moarte."
Un loc deosebit de important în "Moara cu noroc" Si în literatura lui Slavici în general îl are "lumea", adica opinia publica, aparând ca instanţa suprema de ratificare a valorii persoanei si faptelor sale. Personajele apar în raport cu lumea în care traiesc si sunt ceea ce lumea le considera a fi.

Nuvela se deschide printr-o aluzie la destinul celui care cauta înavuţirea, iar dialogul dintre Ghiţa si batrâna reprezinta în viziunea Magdalenei Popescu "un conflict încheiat". Este vorba despre un conflict între generaţii si mentalitaţi: Ghiţa propune schimbarea, mutarea la Moara cu noroc cu scopul de a se îmbogaţi, iar batrâna îsi expune crezul sau: "omul trebuie sa se mulţumeasca cu soarta sa" si pledeaza pentru starea pe loc. Dar Ghiţa este cel care hotaraste în numele tuturor.

Descrierea împrejurimilor Morii cu noroc este un alt detaliu premonitoriu. " Ea însasi nu e decât un prag catre o lume stiuta rea" spune Magdalena Popescu. Cu toate acestea autorul reuseste sa ne mute atenţia concentrata de pe avertismentul sumbru, spre o desfasurare calma a concretului, a naturii indiferente si suverane. Descrierea ne duce cu gândul la abandon: vechea moara "cu lopeţile rupte si cu acoperamântul ciuruit de vremurile ce trecusera peste dânsul", cele cinci cruci "care-l vestesc pe drumeţ ca aici locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scapat altul de o primejdie" . O alta aluzie la destinul lui Ghiţa si a familiei sale: ori…ori: Ghiţa va afla bucuria câstigului, dar nu va scapa de primejdia de a deveni un criminal.

Dar odata instalaţi la Moara, împrejurimile nu mai par atât de primejdioase sau dezumanizate. Magdalena Popescu observa ca "tocmai lipsa de rezistenţa a locului la instalarea acestor pribegi, prea repedea acomodare, prea iutele câstig, prea multul si usorul bine sunt facute sa nelinisteasca". Iar ameninţarea locului nu ţine de natura, ci de uman: porcarii pe care îi vede intr-o prima faza din perspectiva câstigului: "oameni erau si ei, chiar oameni cinstiţi, care manânca bine si platesc".

Apariţia lui Lica se pregateste treptat, prin amanunte semnificante: caii nepereche, caruţa usoara, porcarii care manânca fara sa plateasca, iar caracterul slab a lui Ghiţa reiese intr-o prima faza din lipsa lui de curaj de a-si cere banii de la porcari. Dupa ce calea lui a fost bine pregatita, adevaratul stapân al oamenilor si al locurilor poate sa-si faca apariţia: acesta este Lica, un "simbol al forţei in stare sa sfideze legile divine si umane."
" Portretul fizic si percepţia interioritaţii subiective a unui personaj, sunt la Slavici, in distribuţie complementara. Personajul nu poate fi receptat ca entitate exterioara, autonoma (portretul fizic). Lica este si ramâne multa vreme o simpla suprafaţa."

Raportul dintre Lica si Ghiţa este unul de forţe inegale. Lica respinge obisnuitul relaţiilor normale si le impune fara discuţie pe ale lui, iar Ghiţa încearca sa reziste. Dar autoritatea lui are de suferit atunci când femeile intervin în discuţie, tradându-l. Raportul de forţe se rastoarna, iar de aici înainte Ghiţa devine o marioneta în mâinile samadaului. Magdalena Popescu spune despre acest lucru: "Momentul e de un remarcabil dramatism si hotarâtor pentru întreaga acţiune. Legamântul faţa de familie, care fusese pâna nu demult puterea lui ( era seful, factorul de decizie si prestigiu, autoritatea recunoscuta) devenea acum elementul posibilului santaj."
Lica este singurul personaj din nuvela linear si precis determinat. " Samadaul se autodescrie dar faptele si calificarile sunt atât de vagi, încât însasi indeterminarea lor conţine o insidioasa ameninţare": " M-ai înţeles?"-se preface a acţiona în baza unui acord pe care nu l-a obţinut niciodata. Samadaul a smuls o promisiune de la un om care n-a apucat sa vorbeasca. In analiza facuta de Magdalena Popescu se afirma ca: " Acesta nu e un pact, ci o violare morala, o suprimare virtuala a autonomiei celuilalt. Barbatului i se cere aservirea si i se ia libertatea de decizie; el e constrâns sa se supuna."

De-a lungul vremii, nuvela a avut parte de mai multe comentarii, cum ar fi: ca este o "fiziologie" a avariţiei dezumanizante sau o drama a indeciziei, dar dupa Magdalena Popescu, aceste motive ar fi incomplete:
Cârciumarul se afla într-o încrucisare de tentaţii si de mobiluri, care în morala se numeste conflict de motivaţii:
1. Ghiţa trebuie sa respecte contractul asumat faţa de familia sa (iubire si protecţie)
2. El e legat de opinia publica ( om onest, tare si de încredere). " Relaţia individ-colectivitate reprezinta cel mai important factor pentru menţinerea coerenţei interioare a individului. Distanţa sau ruperea de aceasta ambianţa data, supraveghetoare, apare mai totdeauna la Slavici ca premisa necesara a destramarilor sufletesti."
3. Perspectiva ademenitoare oferita de samadau. Cârciumarul e un ins energic, cu gustul riscului si al aventurii si nu o palida umbra hamletica, pierduta intr-un peisaj autohton si cu o problematica mai comune, mai puţin nobila.

" Tensiunile sufletesti care îi împing deciziile într-o direcţie sau alta sunt asadar trei: obligaţia confirmativa-iubire faţa de familie, oglindirea în opinia obstei, castigul-aventura ( direct opozabile). Tentaţia cea mai puternica este si cea mai recenta. Ei i se opun celelalte doua, revelate abia acum ca factori de constrângere - familia si "gura lumii"."

Dar Ghiţa nu apare ca un neajutorat: el arendeaza un loc departe de sat, rau reputat, pentru care nu sunt mulţi ofertanţi, iar chiar Samadaul afirma la un moment dat ca si-l vrea tovaras. Insa Ghiţa e tentat sa colaboreze nu doar de dragul câstigului, ci si de dorul primejdiei.
Lica îsi face mereu simţita prezenţa trimiţând-si emisarii, ca si când ar vrea sa-i aminteasca cine-i stapânul adevarat. Incepem deja sa observam intimidarea si în acelasi timp atracţia lui Ghiţa spre Lica. Treptat, soţia, copiii, batrâna, fiinţele carora Ghiţa li se daruise pâna atunci fara precupeţire, încep sa-i apara ca niste adversari tacuţi, neclari. Incepe sa-si certe slugile, e mohorât si violent, îi plac jocurile crude si primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţa de Ana, pe care o ocrotise pâna atunci ca pe o fetiţa.

Principalul conflict al nuvelei pare a fi nu cel dintre iubire si "arghirofolie", între virtute si pacat, ci între vanitate ca manifestare a individualitaţii si negarea ei prin constrângere autoritara. Toate celelalte personaje traiesc rând pe rând seducţia demonica a lui Lica Samadaul, care-i atrage si-i respinge deopotriva, dictându-le comportamentul si angajându-le destinul. Daca pentru Ghiţa, Lica apare ca o ispita malefica, pentru Ana, el este revelaţia virilitaţii subjugatoare, iar pentru Pintea, el apare ca o proiecţie a propriei sale imagini reale. Pentru prima data în literatura româna se contureaza un raport existenţial "calau-victima", cu jocul complicat al imponderabilelor psihologice de o parte si de alta, într-o analiza de o fineţe a intuiţiei magistrala, dupa cum arata Mircea Zaciu în "Bivuac".

Ghiţa nu sta cu mâinile în sân; el se pregateste pentru a rezista unui asediu: încearca sa-l santajeze pe Lica, sa-si protejeze familia si-si cumpara chiar doua pistoale. Dar, Lica este un "tactician". El stie cum sa "oboseasca" prada înainte de a o prinde definitiv în capcana. Apoi, samadaul descopera si slabiciunea hangiului, fost cizmar, pentru bani. Incepe sa se prefaca darnic, pentru a strânge si mai mult laţul in jurul lui. Ghiţa pierde astfel libertatea de acţiune, fapt care determina mutaţii în structura sa psihologica.

"Confruntarea dintre Ghiţa si Lica din capitolul V al nuvelei consta în conflictul dintre doua moduri diferite de a înţelege complicitatea. Din punctul de vedere al lui Lica, complicele este un instrument de care se foloseste, caruia nu-i acorda statut de subiect, de ins înzestratcu o constiinţa de care trebuie sa ţina cont. Pentru Ghiţa , dimpotriva, raportul de complicitate - pe care nu-l respinge - este conceput ca un raport inter pares, un raport de intersubiectivitate eu-tu ca identitate - alteritate intersantajabila." ( Alexandra Indries).

Hangiul încearca sa obţina condiţii de parteneriat si ridicarea regimului de teroare si subordonare. Insa Lica stie cum sa acţioneze pentru a anihila orice încercare de scapare a victimei: îi ia banii "cu împrumutul". Momentul marcheaza un alt început de dilema: daca îl denunţa, nu-si va recapata banii, daca nu-l denunţa, e obligat sa devina complicele samadaului.
Patima hangiului pentru bani începe sa-l domine si acest fapt duce la înstrainarea de familie, iar odata cu pierderea banilor, el îsi vede nimicite visurile de a-si deschide un atelier mestesugaresc. Lica îsi deschide prin acest "împrumut" câmp nelimitat de acţiune.
Ghiţa se crede doar un deposedat si perseverând se mistifica în credinţa ca nu face altceva decât a-si redobândi bunul luat pe nedrept. Setea de justiţie si vanitatea razbunarii unui ego ranit, ameninţat cu distrugerea, sunt formele legitime, dar si înselatoare, prin care raul se instaleaza ca obisnuinţa în constiinţa barbatului.

Samadaul a minat la început încrederea barbatului în sine, imaginea lui despre sine. Va distruge apoi imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om cinstit si de nadejde; îi va închide drumul de comunicare cu obstea. Daca la început, Ghiţa îsi masca cu multa pricepere legaturile sale cu samadaul, chiar Pintea nu banuia nimic, înscenarea pusa la cale de Lica, urmata de judecata publica naruie cu totul imaginea lui si poate fi considerata ca punctul de plecare al involuţiei unui caracter. Pierzând totul, fara nici o vina aparenta, Ghiţa nu mai poate fi decât ceea ce îi ofera samadaul sa fie. El oscileaza între lacomia pentru bani si brustele reculuri ale vanitaţii temporar anihilate. Hangiul primeste cu neîncredere sfaturile batrânei cu privire la refacerea prestigiului sau.

Instrainat de toţi, el se înstraineaza de sine si se vede tot timpul ca pe un dublu, într-un tipic acces de autoscopie nevrotica: " Mult a strâns arendasul!" .
Mortificat, barbatul mai are totusi o parte a sufletului vie: iubirea pentru soţia sa. Dar tactica samadaului e necruţatoare: el va lovi si aici. Porcarul, care vrea sa-l stapâneasca total, recurge la ultima proba a supunerii si depersonalizarii: înfrângerea prin femeie, desparţirea de cea din urma vanitate si ultima posibilitate a salvarii. Ii cere sa-i lase lui pentru o noapte pe Ana. Barbatul îsi arunca drept momeala femeia, cu speranţa ca ea va rezista.

Descrierea furtunii, cu tunete ce se aud din "fundul pamântului" este un preludiu la noaptea ce urma sa vina: infidelitatea Anei, crima lui Ghiţa. Acest om puternic, sanguinar, impulsiv, împlineste crima ca pe o ceremonie de îngropaciune. Omorul are înţelesul unui act de dragoste, ba chiar de paternitate. Ghiţa vrea sa-si scape femeia din imensul chin al pacatului, al pierderii individualitaţii prin care el trecuse pâna atunci. Sinuciderea lui Lica se înscrie ca un ultim act al unei voinţe diabolice. Vieţii ticaloase i se da un sfârsit pe masura si samadaul nu se învredniceste, nici mort, de cinstirea ce li se arata oamenilor.

Drama a dedublarii, "Moara cu noroc" este în acelasi timp o drama a confuziei a incapacitaţii de a înţelege exact natura omonimului tau.

Personajele lui Slavici funcţioneaza unele faţa de altele ca axe normative. Distrugere uneia atrage reciproca distrugere a celuilalt, de aceea existenţa lor e ca o co-existenţa, o inter-relaţie.

Perseverenţa în iluzie îi e fatala Anei. Ea confunda depravarea cu joaca, iubirea pentru altul cu grija pentru soţul ei, resentimentul faţa de acesta cu sila faţa de insecuritatea morala. Uciderea ei reprezinta de fapt singura finalizare posibila a unui destin care, prin eroare si confuzie, si-a pierdut esenţa, imposibil de recâstigat.
Observaţiile lui Slavici nu se înscriu niciodata în registrul unei analize psihologice superflue, ci se menţin continuu sub unghiul de incidenţa al unei funcţionalitaţi superioare.
Autorul strânge permanent firele acţiunii sale, le împleteste si le accelereaza spre un deznodamânt care a fost anterior propus si de la care nimic nu le poate absolvi.
Literatura înseamna pasiunea observaţiei si detaliului, bucuria cunoasterii si dezvaluirii, transformarea în subiect ordonat de catre constiinţa a ceea ce zace, în stare magmatica si larvara, amestecata în substanţialitatea informa a naturii.

Nu argumentele intereseaza, ci avertismentele secrete, învaluite în blânde retractari, prin care batrâna avanseaza un presentiment, totusi fara rol interdictiv.
Slavici îsi propulseaza acţiunea prin acumulari lente de tensiune si izbucniri consecutive, prin contrageri si dilatari care dau sentimentul unei încordari ce tinde mereu spre punctul ei paroxistic.

Toate personajele lui Slavici sufera de aceasta opacizare în preajma evenimentelor catastrofale pentru ele, motiv constant si faimos al temei destinului.
Intâmplarea e forţa uriasa care precipita într-o ciocnire de cataclism toate aceste destine omenesti si le distruge.

Prevestirea, orbirea, alternanţa vinei, destinul, întâmplarea, coincidenţa sunt marile motive ale conflictului tragic. Esenţiala pentru definirea conflictului e vina tragica. Vina lui Ghiţa: abandonarea meseriei de cizmar, a gospodariei si a tradiţiei, în cautarea de altceva.
Criza pe care o stravede si o întruchipeaza pâna la adâncurile ei infernale pare a nu avea soluţii salvatoare.

Sub raportul expresiei stilistice opera lui Slavici n-a atins desavârsirea, ea se impune, dintr-o data, prin adâncimea analizei psihologice, prin sondajul abisal.

" Moara cu noroc" nu este o simpla investigaţie sociologica a unui mediu pastoral, nici o povestire tenebroasa spusa cu intenţii moralizatoare. Semnificaţia ei ascunsa descopera o morala istorica extraordinar înţeleasa: forţa elementara, agresiva si aparent victorioasa, distrugatoare si nimicind totul în calea ei, se autodevora.

Ignorata multa vreme, opera literara a lui Slavici s-a impus încet, dar durabil, ca o piatra de temelie a literaturii române.

Slavici a avut sansa de a fi receptat de cea mai autoritara instanţa literara a vremii care era cenaclul Junimea, a publicat mult din scrisorile sale la Convorbiri literare, cea mai prestigioasa publicaţie a vremii, si a fost preţuit de cel mai mare critic al acelei epoci, Titu Maiorescu.
Nu exista, în întreaga noastra literatura, un scriitor atât de greu receptat si acceptat ca Slavici.



Bibliografie

XXX- Ioan Slavici- Evaluari critice, editura Facla, 1977
Magdalena Popescu- Ioan Slavici
Mircea Zaciu - Bivuac
Ioan Slavici - Moara cu noroc (texte comentate), editura
Albatros, 1973
 

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.