Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

 NOTA pentru REFERATE si ESEURI: Articolele prezentate in aceasta sectiune de referate au scop strict didactic. Ele sunt elaborate de profesori, elevi sau studenti care s-au documentat atent pentru elaborarea lor. Prezenta sectiunii de REFERATE in cadrul site-ului are un rol enciclopedic. Pagina de referate interzice strict predarea acestor materiale pentru orele de curs in gimnaziu, liceu sau facultate!

 

 
 
 
 
 + Click:  Grupuri | Newsletter | Portal | Ziare,Radio/TV | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

 

  < Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Ghencea Raluca Georgiana | ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

 

Mihai Eminescu

 

Conditia omului in "Luceafarul" si "Scrisoarea I"

 

 
 
 
„Nu mă-ncântați nici cu clasici,
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt deopotrivă
Eu ramân ce-am fost: Romantic”



„Scrisorile” sunt o unitate de gândire și creație în care poetul devine sarcastic și vehement în ilustrarea contrastului ideal-real, poemele fiind satire ascuțite izvorâte dintr-o înaltă conștiință civică și artistică în vreme ce „Luceafărul” are ca sursă de inspirație basmul popular „Fata în grădina de aur” cules de germanul Richard Kunish într-o călătorie a sa prin Oltenia. Eminescu a creat mai multe variante, stilizându-le, versificându-le și schimbându-le finalul. Zmeul capătă astfel detașarea superioară, specifică omului de geniu, ce transformă razbunarea în blestem:
„Fiți fericiți! Cu galsu-i stins a spus.
Atât de fericiți cât viața toată
Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată!”

„Luceafărul” ca și „Scrisoare I” sunt poeme filizofice în care tema romantică a condiției omului de geniu capătă strălucire desăvârșită. Eminescu însuși consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspirație a „Luceafărului” și definirea omului de geniu în lume:
„Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă dde noapte uitări, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil de a fericii pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”

Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoașterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depășească sfera subiectivității, să se depășească pe sine, înălțându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu se poate înălța deasupra concurenței vieții, nu-și poate depăși condiția subiectivă.

Nu doar Schopenhauer este cel ce domină filozofia eminesciană ale celor două poeme. Alături de influențele sale, Eminescu a folosit și teme ale filozofiei indiene, care se explică prin pasiunea sa pentru limba sanscrită. Pentru el, noțiunile de timp și veșnicie sunt antitetice, susținând că eternitatea este o negație a timpului.

Atât în „Scrisoarea I” cât și în „Luceafărul” sunt prezente două planuri: unul universal-cosmic și altul uman-terestru, care converg unul către celălalt și se interferează. Ambele au ca temă romantică ipostaza omului de geniu în paralel cu ipostaza omului comun care tinde către absolut dar nu-și poate depășii condiția de simplu muritor.

Compozițional „Scrisoarea I” este structurată în cinci tablouri constituite simetric și armonios.
Tabloul I ilustrează cadrul nocturn, propice meditației și a detașăriii de lumea reală. Acest peisaj al visului este reprezentat de lună ca astru tutelar, stăpână a Universului și în același timp martor al tuturor faptelor ce se petrec pe pământ. Într-o sugestivă meditație poetul exprimă viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent: timpul individual măsurabil „doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare” și timpul universal etern „din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”.

Tabloul al II-lea accentuează ideea că luna este „stăpâna mării”, astrul care veghează asupra întregului Univers, iar cadrul pe care el îl construiește este de la general la particular. O altă ipostază în care găsim luna este aceea de martor al celor ce se petrec pe Pământ ea meditând asupra problemelor omenirii. Ea asistă la ceea ce se petrece în lume, iar imaginile prezentate se găsesc în antiteză: vede mai întâi „un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac/Când la ziua cea de mîne abia cuget un sărac”; apoi un simplu muritor ce „caută-n oglidă de-și buclează al său păr” în timp ce altul „caută în lume și în vreme adevăr”.

Ideea egalității oamenilor, a condiției omului in lume, supus destinului, ca orice muritor în fața morții este ilustrată de Eminescu foarte sugestiv:
„Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”

Portretul savantului simbolizează superioritatea omului de geniu care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetare și descoperire a tainelor lumii. Scriitorul imaginează portretul „bătrânului dascăl” preocupat exclusiv de lumea ideilor și de plăsmuirile imaginației sale. Sub fruntea lui înaltă, trecutul și viitorul întregii lumi capătă semnificații deosebite, fie reconstituindu-le, fie anticipându-le. Eminescu îl compară cu titanul mitologic Atlas – condamnat de Zeus să susțină pe umerii săi bolta cerului, fiincă luptase alături de giganți împotriva olimpienilor astfel restabilind indirect puterea divină a omului de geniu. Printr-un efort intelectual, bătrânul filozof își imaginează momentul cosmogoniei (al genezei), acela care marchează desprinderea Universului din haosul originar. Cugetătorul reface mental etapele procesului cosmogonic și se întreabă cum va fi arătat Universul în starea sa latentă primordială. Gânditorul vede în timp cum civilizații strălucite au pierit din cauza războaielor nimicitoare; tot ceea ce omul a construit temeinic constituie doar o încercare disperată de a opune ceva durabil morții și neantizării temporale. Pentru Eminescu, lumea constitue o iluzie, pentru că formele vieții trec mereu în neființă: „Căci e vis al neființei Universul cel himeric...”

Tabloul al III-lea este o Cosmogonie și o Escatologie, în care Eminescu meditează asupra nașterii lumii, dar și la pieirea ei. Antiteza romantică pune în evidență o contradicție fundamentală a universului – aceea care angajează, pe de o parte, imensitatea și srălucirea lui amenințate de pieire, iar pe de altă parte, condiția mizeră efemeră a omului care rămâne totuși de o măreție uimitoare prin forța lui spirituală. El, „bătrânul dascăl”, geniul uman, titanul teluric își trimite gândul „îndărăt cu mii de veacuri”. Cu date precise din știință și filozofie, geniul eminesciam urmărește viața planetelor până când ele, scăpând din „frânele lumii” și ale „soarelui”, dispar în neant și intră în moarte veșnică. Episodul escatologic degajă tristețe cosmică și grandoare.

Tabloul al IV-lea este dominat de ideea relației dintre omul de geniu și posterioritate, el fiind o satiră la adresa superficialității societății în care trăiește, prilej cu care Eminescu își explică disprețul său față de neputința acesteia de a se ridica deasupra intereselor meschine, mărunte, nesemnificative. Satira conține elemente de meditație filizofică, având un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niște sentințe exprimate cu indignare de către omul de geniu, inadaptat si mult superior celorlalți.

Meditația socială debutează prin ideea filozofică despre identitatea oamenilor cu ei înșiși, a individului cu întregul, a esenței comune a omenirii. „Batrânul dascăl” se întreabă dacă omul de geniu, poate intra în nemurire prin opera sa, căreia și-a dedicat întreaga existență. Savantul speră ca ideile sale științifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rămâne în eternitate, parcurcând secolele si trecâd peste bariera de nestrămutat a timpului. Cu luciditatea specifică omului superior el iși da seama că gloria și nemurirea sunt însă doar simple iluzii:

„Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”

Eminescu stigmatizează și posterioritatea, care va fi preocupată mai ales de biografia neinteresantă și banală a omului de geniu și mai puțin de importanța operei sale, prilej cu care se reia ideea scurgerii implacabile a timpului și a condiției de muritor a omului.
Geniul își imaginează propriile-i funerariii, la care farsa solemnitate este ilustrată de incapacitatea celor prezenți de a descoperi și mai ales de a aprecia valoarea creației pe care o lasă in urmă acel „batrân cu haina roasă-n coate”. Ironia disprețuitore și detașarea de cotidian se revarsă în continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt în stare să aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un discurs în memoria savantului, ci va dori să arate cât de inteligent și bun orator este.

Tabloul al V-lea dă impresia unui epilog . Se reface tabloul nocturn strălucind în lumina selenară. Sub razele lunii, suferințele umane par „amorțite” și însăși durerea este resimțită ca „într-un vis”. Peisajul selenar este caracterizat de singuratate, aidoma omului de geniu condamnat să rămână o fiintă singură în fața morții dar și a societății crude care îl depreciază și-l izolează din cauza superității sale.

„Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții!”

Dacă în „Scrisoarea I” Eminescu prezintă omul de geniu încorsetat într-o lume ostilă, iar genialitatea sa se ridică cu mult peste sfera omului obișnuit, în „Luceafărul” omul de geniu este o fiintă ipotetică, o entitate superioară care tinde către condiția umilă de simplu muritor fără a fi conștient de proria-i valoare.

Preluând date din mitologia greacă, indiană si creștină, Eminescu le conferă sensuri filozofice adânci si noi. Versurile poemului, distribuite în 98 de catrene, sunt organizate într-o structură compozițională armonioasă susținută de cele două planuri (universal-cosmic si uman-terestru).
În tabloul I planul universal-cosmic se întrepătrunde cu cel uman-terestru. Se prezintă povestea fantastică de iubire între Luceafăr (geniu, ființă superioară)si fata de împărat (aflată la vârsta când poate fi tulburată de Zburător; dar și simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi văzuta ca o atracție a contrariilor, căci ea este pentru Luceafăr unică, cu totul aparte în lumea comună, aspiră spre absolut, în timp ce Luceafărul dorește să cunoască concretul. Legătura între cei doi se realizează prin intermediul visului, fereastra fiind calea de acces a îndrăgostitului în lumea efemeră. Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorință și de magie:

„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!”

Luceafărul apare mai întâi sub înfățișarea „unui tânăr voievod”, ca fiul cerului și al mării. El o chemă pe fată în lume lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape. Fata îl respinge, nu din mediocritatea sufletească, ci pentru că a intuit lucid că nemurirea promisă înseamnă moartea ei în sens uman. Ca să renască sub forma unei entități eterne ea trebuie să piară înecată în apele mării. Este o primă sugerarea a ideii de neputință a fetei a accede spre cunoaștere. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru că ei aparțin unor lumi total diferite.
Luceafărul suferă o înfrângere, care îl determină să nu-și mai facă apariția timp de trei zile, însă dragostea lui este mai puternică decât voința și îl face să revină la fereastra fetei. Fata îl cheamă din nou. Leceafărul se întruchipează de această dată într-un „mândru chip”, El este acum un demon caracterizat prin imagini funebre. Părul îi este negru, pe cap poartă o „coroană” ce „arde” . Brațele neînsuflețite și albe ca marmura îi ies dintr-un „negru giulgi”.El își repetă chemarea, dar îi promite iubitei sale că o va transforma în cea mai luminoasă stea de pe cer. Dragostea Luceafărului se explică prin aspirația omului de geniu spre lumea concretă. Iubirea lor este reprezentată de atracția irezistibilă a contrariilor.

Metamorfozele Luceafărului – înger și demon – eșuează deopotrivă, pentru că prototipul astral este incapabil să dozeze corect însușirile umane. El îi provoacă fetei senzația de îngheț sau de ardere, în ambele ipostaze lumina sa fiind ucigătoare. Astefel el se revoltă în urma refuzului categoric al fetei, devine conștient de superioritatea sa și ideea apartenenței geniului la nemurire este exprimată clar și fără a lăsa vre-o urmă de îndoială. Iubita, nu înțelege ceea ce Luceafărul îi spune și-i cere să se coboare el pe Pământ, să fie muritor ca ea. Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului de absolut este ilustraă de intensitatea sentimentelor de iubire, care îl determină să renunțe chiar la nemurire pentru „o oră de iubire”, astfel, geniul revoltat de propriu-i destin pleacă spre demiurg să cere dezlegare.
Al doilea tablou descrie un început de idilă între semeni. Ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi văzuti ca simbol al „perechii” in plan uman. Deși, la inceput, fata de împărat, devenită Cătălina ezită între ideal si real, în final ea îl acceptă pe Cătălin, realizând că ei doi sunt parte din aceeași lume. Într-un astfel de cadru atmosfera este intimă, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directă.

Prezența Luceafărului În acest tablou este doar sugerată, ca o aspirație a omului comun către un absolut de care se teme și pe care, nu îl poate atinge niciodată. Cătălina conștientizează acum superioritatea Luceafărului, prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde îm lumea ideilor înalte ale astrului. Cătălin, prototip al omul comun, limitat de condiția sa, pe care nu vrea să și-o depășească fiind conștiend de capacitățile sale, este pus in antiteză cu Hyperion.
In cea de-a treia parte a poemului este prezentată călătoria interstelară a 'Luceafărului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca formă individualizată a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizată. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurând-se intr-o atmosfera glacială. Într-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silențios.

Călătoria lui Hyperion către demiurg simbolizează drumul către cunoaștere și totodată motivația meditației pe care Eminesu o face asupra omului de geniu și asupra condiției sale în raport cu oamenii obișnuiți, dar și cu idealulspre care aspiră acesta. Setea de cunoaștere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a putea descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu.
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, prin exprimarea ideii că omul este muritor, el nu-și poate determina propriul destin și se bazează doar pe noroc. Această prezentare este în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-i dau nemurirea. Demiurgul își exprimă diprețul față de lumea comună a muritorilor. Și-i refuză cerințele. El încearcă să-i explice lui Hyperion statulul lor se ființe superioare cu o înaltă conștiință și o altă viziuna asupra tuturor lucrurilo care îi înconjoară.

Ultimul tablou este din nou într-un cadru atât terestru cât și cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelația Luceafărului asupra diferențelor dintre cele două lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerică, intimă, senzuală; iar pe de altă parte rece, distantă, ratională. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de înțelegere diferite. Invocatia Luceafărului are la baza dorița superstițioasă a fetei de a-și prelungi fericirea prin protcția unei 'stele norocoase'. Răspunsul lui Hyperion conține însa, doar constatarea diferențelor fundamentale dintre două lumi antinomice.

Atitudinea Luceafărului din final nu exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului.
În concluzie cele două poeme, așa cum au fost prezentate mai sus, arată ipostaze dieferite ale aceleeași persone, omul de geniu. Dacă în „Scrisoare I” el este un „batrân dascăl” în „Luceafărul” , Eminescu îi dă puterea absolută de a dispune de întrgul Univers. Primul poem ne prezintă ființa superioară ca pe un muritor, genialitatea sa fiind închisă într-un trup de om. Suferința geniului este cauzată de luciditatea cu care el vede lumea. În antiteză cu dascălul chinuit de propriul său destin, găsim Luceafărul, care caută absolutul în iubire. El nu este o ființă materială, putând să se metamorfozeze în orice își dorește. Cu toate acestea nici unul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi singur în lumea ideilor sale.
 



NOTA IMPORTANTA:
ARTICOLELE PUBLICATE IN PAGINA DE REFERATE AU SCOP DIDACTIC SI SUNT ELABORATE IN URMA UNEI DOCUMENTARI SUSTINUTE. ESTE STRICT INTERZISA PRELUAREA ARTICOLELOR DE PE SITE SI PREZENTAREA LOR LA ORELE DE CURS. Referatele din aceasta sectiune sunt trimise de diferiti colaboratori ai proiectului nostru. Referatele va sunt prezentate pentru COMPLETAREA STUDIULUI INDIVIDUAL, si va incurajam si sustinem sa faceti si voi altele noi bazate pe cercetari proprii.

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc. 

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania