< Inapoi la Cuprins Referate

Referat trimis de: Purice Sorin  ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Nichita Stanescu

Universul poetic
 

Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.

Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.

Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.

Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.

Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer.

În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”).

A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spaţiului şi timpului se schimbă.
Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi: “Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”.

Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el.

Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale).

De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor.

În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.

În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.

În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.

În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte”. Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.

Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.

Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.

În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
• fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
• morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
• sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.
 
 

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.