< Inapoi la Cuprins Referate

ADAUGA UN REFERAT! - APASA AICI!

Liviu Rebreanu - Ion

 Adevărata măsură a forţei creatoare a lui Liviu Rebreanu o atestă, aşadar, romanele lui. Primul în timp este Ion, apărut în 1920, an care rămâne, datorită acestei împrejurări, o dată de primă însemnătate în istoria prozei româneşti.

Înainte de Ion, romanul românesc înregistrase câteva momente însemnate, datorită lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi, lui Slavici cu Mara, lui Duiliu Zamfirescu cu Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, iar dintre scriitorii generaţiei lui Rebreanu se manifestaseră cu succes în roman Agârbiceanu prin Arhanghelii şi Sadoveanu prin Neamul Şoimăreştilor.

Dintre toţi aceştia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufletească, prin anume laturi ale formaţiei, inclusiv mediul prim de viaţă, prin felul de a privi în existenţă şi modalitatea preferată de expresie artistică este Ioan Slavici. Acesta zugrăvise în nuvelele şi romanele lui aspecte sociale semnificative din viaţa satului transilvănean, precum şi figuri omeneşti viguroase turmentate de pasiuni violente, însetate de avere, păstrând în genere faţă de ele o atitudine neutră, lăsându-le să se mişte liber în ficţiunea literară. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzător prin aria observaţiei sociale şi mai profund prin forţa de scrutare a sufletului omenesc, cu simţ clasic al compoziţiei şi obiectivitate a relatării, purificat deplin de tendinţe moralizatoare, se vor regăsi în romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinităţi structurale, nu a relaţiei de influenţă. Cât despre modelele lui, acelea de la care a plecat şi a căror înrâurire se poate identifica, ele sunt în primul rând marii romancieri străini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.
Dar, spre a înţelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurtă revenire la starea prozei noastre epice de inspiraţie rurală în momentul apariţiei lui. În această privinţă, atât semănătorismul, cât şi poporanismul, cu diferenţele de rigoare existente între ele, dar înrudite în chip substanţial, proiectau asupra ţărănimii o viziune lipsită de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite să stârnească milă şi să aducă, pe calea reformelor, un spor de dreptate socială, în cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente în amândouă curentele, făceau ca substanţa însăşi a naraţiunii ca modalitate epică să fie invadată de lirism, de aşa natură încât un cercetător ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevărată criză a artei româneşti de a povesti în deceniul 1910-1920.
Într-o asemenea situaţie, a apărut romanul Ion.

Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi. Procesul creator a fost îndelungat şi esenţa lui constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăite, distanţate între ele prin ani şi fără legătură cauzală de la una la alta. Evident, lecturile scriitorului şi-au revărsat şi ele seva lor de semnificaţie în fluxul sufletesc stârnit de cele trei experienţe de viaţă.

Prima dintre experienţe reiese dintr-o mărturisire a lui Liviu Rebreanu: "Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am văzut un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea…Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul.
L-a sărutat ca pe o ibovnică…". Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fără a i se atribui atunci o semnificaţie precisă.

Adevărul relatării lui Rebreanu nu se poate pune la îndoială, dar trebuie arătat că un gest asemănător cu cel observat de el înfăptuieşte şi eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola.
Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa Livia şi formează substanţa nuvelei Ruşinea. Este vorba de păţania unei fete bogate de la ţară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac şi supusă, din această cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident, aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion, constituind esenţa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana şi tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte.

A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la ţară, Ion al Glanetaşului, isteţ şi vrednic, împovărat de greutăţi şi deznădăjduit, pentru faptul că nu avea pământ.

Calea sintezei între aceste trei momente de viaţă, atestă în continuare Rebreanu, a fost atribuirea către Ion al Glanetaşului, cu motivările sociale si sufleteşti necesare şi a faptelor aparţinând, în realitatea trăită, autorilor celorlalte două momente. Trebuie însă subliniat că, potrivit dramatismului structural al conştiinţei scriitorului, sinteza astfel realizată nu a anulat asperităţile şi contradicţiile specifice fiecărui moment, ci numai a obţinut, prin polarizarea lor cu măiestrie, un echilibru temporal între ele. Minat de condiţia lui intimă, acest echilibru se va disloca repede, aducând odată cu dislocarea, sfârşitul organic al capodoperei.
Procesul de elaborare al romanului, trecând prin fazele manuscrise Zestrea (titlul iniţial al romanului) şi Ruşinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost îndelungat şi trudnic. Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu şi-a dus năzuinţa la capăt: "Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţ1 dărâmat1 de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă, unde se sfârşise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate în tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…".

Subiectul romanului. Romanul, împărţit în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, ne transpune în lumea satului ardelean de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Avem în faţă o frescă vastă, cuprinzând, pe lângă viaţa ţărănimii, şi pe cea a intelectualităţii satelor, cu unele reflexe din pulsaţia naţională a Transilvaniei. Firul principal al acţiunii se ţese în jurul eroului scrierii, flăcăul chipeş, voinic, inteligent şi vrednic, dar sărac, Ion al Glanetaşului, care, din setea de a se îmbogăţi, îşi sacrifică iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, însă săracă, asemenea lui, şi se căsătoreşte cu Ana, fată urâţică şi prizărită, fiica unui bogătaş al satului, Vasile Baciu, care a consimţit să i-o dea de soţie, numai după ce a aflat că Ion o sedusese şi că, în consecinţă, gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc, cel mai bogat flăcău din sat, nu se mai poate împlini. Aceasta este acţiunea primului volum. În continuare, romanul urmăreşte, pe firul principal al dezvoltării lui, tribulaţiile lui Ion, care, după căsătoria cu Ana, dobândeşte, în sfârşit, pământul visat, are şi un copil, dar noi complicaţii I se precipită în cale, căci Ana, complet nefericită, se spânzură, odrasla plăpândă îi moare, el însuşi revenit spre Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta într-o noapte în faţa casei şi omorât cu sapa. George merge la închisoare, pământurile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii, iar viaţa satului Pripas, agitată mai intens pentru o clipă, îşi reia cursul tihnit. Astfel se termină volumul al doilea şi, o dată cu el, romanul.

Personajele romanului. Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetaşului, care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic realizate personaje ale întregii noastre literaturi. Ion e un flăcău voinic, deştept, energic care suferă de sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă.
Atitudinea lui Ion e destul de comună, deşi procedeul său e mai original, fără să fie inedit. Violenţa lui e forma pe care o ia, în condiţiile date, o energie exasperată de a nu se fi putut exprima altfel, într-o societate în care totul îl condamnă pe Ion la supunere, la acceptare, adică la mizerie.
Pentru Ion, pământul înseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion, acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi preocuparea cea mare e cum să-l obţină.
Critica s-a ocupat adesea de Ion, încercând să străbată în intimitatea sufletului său, spre a-i surprinde cu exactitate esenţa. Principalele păreri sunt contradictorii, dovadă cât de complex este personajul sub masca simplităţii aparente. Astfel, pentru Călinescu, Ion este o fire instinctivă, călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot în nici un fel umaniza: "În planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, ia luat averea, a împins-o la spânzurare şi a rămas în cele din urmă cu pământul. Conţinutul lui a fost epuizat şi isprăvile sentimentale îl scot din sfera instinctelor oarbe, şi îl duc în lumea conştiinţei, banalizându-l{". Pentru Lovinescu, din contră, Ion are "o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales o voinţă imensă". Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu îl consideră "o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa de nivelare a naturalismului".
Amândouă aceste caracterizări, deşi contradictorii, sunt acoperite cu stricteţe de comportarea eroului care, fiinţă robustă, împlântat în viaţă cu răd1cini puternice, îşi are unitatea morală a lui tocmai în principiul contradicţiei. Fiul Glanetaşului era în adevăr un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu părinţii, doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, dar tot el are, faţă de cei amintiţi şi faţă de alţii, gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect şi omenie, ilustrată peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea şi în special cu Titu, precum şi o isteţime naturală, care, după împrejurări, se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi şi alte trăsături sufleteşti, toate însă sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestăvilit de a trăi cu intensitate viaţa.
Rebreanu înfăţişează drumul de viaţă tenebros al eroului său, până când patima îl duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el îşi revarsă firea în gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sărutul gliei. Sărutarea lui Ion este un act de luare în posesiune a pământului, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă.
Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, soţia lui Ion, a fost privită, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o făptură firavă, modestă, blândă, a cărei personalitate a fost anihilată de brutalitatea cu care au tratat-o atât tatăl cât şi bărbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedează şi cu alţi eroi, îi întregeşte portretul, prezentându-ne pe scurt drama ei de orfană de mamă, crescută chinuit de tatăl său, Vasile Baciu, om bogat, dar beţiv şi zgârcit. Ea se îndreaptă cu naivitate şi slăbiciune explicabilă către Ion, pe care îl iubeşte deznădăjduită. Scriitorul o învăluie cu o discretă simpatie, simbolizând prin ea o bună parte din destinul nefericit al femeii de la ţară în regimul de atunci.
În acelaşi mod pot fi urmărite toate figurile aduse de Rebreanu în acţiunea romanului: Glanetaşu, Zenobia, George Bulbuc, tatăl său Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugrăvit viu, le-a înzestrat cu atribute proprii.
Scriitorul a înfăţişat realist stratificarea socială a satului. Drama însăşi a lui Ion şi a soţiei sale, Ana, îşi are motivare în problematica generată de această stratificare.
Diferenţierea ţărănimii după starea materială este observată cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal în definirea eroilor şi a situaţiilor. Capitolul prim oferă, în această privinţă, scene din cele mai caracteristice.
Raporturile dintre ţărănimea şi intelectualitatea satului sunt dominate de aceeaşi netă conştiinţă a deosebirii de stare socială. Preotul Belciug, familia învăţătorului Herdelea, notarul privesc spre ţărănime cu o atitudine distantă, caracterizată prin politeţe rece şi zâmbet protector. Ei nu admit să fie trecută bariera care îi desparte de truditorii gliei; aceştia la rându-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenţă prevenitoare, de diferite grade însă, întrucât bogătaşii de felul lui Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor sunt mai îndrăzneţi.
Preocupările burgheziei săteşti sunt în general mărunte. În ciuda superiorităţii,
pe care o etalează faţă de ţărani, domnii satului se zbat în nevoi, sunt asaltaţi de greutăţi cărora, în situaţia specifică a Transilvaniei de atunci, abia le pot face faţă, mai ales când au şi familie numeroasă cum este cazul învăţătorului Herdelea. Acesta îşi menţine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinţă, este obligat la continui compromisuri şi concesii morale, în peregrinările lui prin diferite sate, pe unde, după bunul lor plac, îl poartă autorităţile.
Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu după acelaşi procedeu al împletirii schiţei biografice, cu observarea comportării eroului în momente semnificative de viaţă, raportate constant la condiţionarea lor socială. Belciug are o situaţie materială mai bună decât Herdelea, el nu este împovărat de greutăţi familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumită austeritate temperamentală, vizibilă şi în înfăţişarea lui fizică, şi cu rigorismul profesiei, determină din parte-I un spor de principalitate în raport cu oamenii şi cu autorităţile. De aici prestigiul lui mai mare în faţa satului.
Scriitorul surprinde în roman şi principalele aspecte generate de lupta naţională a românilor transilvăneni în acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezerţiunii trădătoare alături de oficialităţile austro-ungare, reprezentată prin solgăbirăul Chiţu; cea a luptei naţionale în cadrul legalităţii, recomandată şi practicată de avocatul Victor Grofşoru; în sfârşit atitudinea dârză, neînduplecată, împinsă până la iredentism, caracteristică profesorului Spătaru. Toate acestea sunt arătate cu limpezime când scriitorul urmăreşte lupta dintre avocatul Victor Grofşorul şi bancherul şvab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc în parlament rămas vacant prin moartea deputatului român Ion Ciocan.

Tradus în numeroase limbi, romanul a stârnit entuziasm. O dovadă a faptului este trecerea lui de către U.N.E.S.C.O. printre marile opere ale contemporaneităţii.
Romanul Ion, apărut în 1920, în editura Viaţa românească, este format din două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Fiecare volum este împărţit în mai multe capitole - primul în şase, ultimul în şapte.

George Călinescu afirma că: "Ion e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadenţate în stilul marilor epopei". "Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta ţărănească şi nunta învăţătorească, naşterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului Dumitru Moarcăş, spânzurarea cârciumarului şi a Anei, sunt momente din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită".

   Daca referatele nu sunt de ajuns, va recomandam pagina de download gratuit, unde veti gasi prezentari PowerPoint, programe executabile, programe pentru bacalaureat, teze nationale, etc.