În zori, a doua zi, eram gata de drum. Așadar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borș no. 2, dres cu lapte acru și însoțit de obișnuita și zdravăna mămăligă. De astă dată însă carnea din borș era cam crudă, ceea ce totuși nu ne împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm și, luându-ne rămas bun de la părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălțimile semețe ale Hălăucei.

Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare și bătută și ne îndrumam pe o rețea încâlcită de poteci înguste și fără număr, tăiete de pașii muntenilor pe coamele și coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineața era măreață... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munților râpoși din stânga Ozanei; neguri fumegânde pluteau în văzduhul adânc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau până la noi câteva raze strălucite. Mergeam tăcuți și cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pârâu, nici un ciripit de pasăre, nici o șoaptă de vânt, nici un clătinat de frunze nu tulbura liniștea adâncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalți cu trunchiuri albe și cu crestele lor stufoase, neclintiți și rari, treceau pe lângă noi. Prin păturile groase ale generațiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă, pe ici-colea, își mai ridica sfios capul câte un fir de iarbă roșiatică și sălbatică sau câte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decât aici, nu e dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viață și moarte...

Tăcuți, așadar, suiam cu pași rari către cele de pe urmă înălțimi ale Hălăucei. Nu știu pentru ce muntele acesta se numește astfel; știu însă că e destul să zici "Hălăuca" spre a-ți trece prin minte ceva deșirat și colosal. Soarele se înălțase de o suliță peste cele mai înalte vârfuri ale munților dintre răsărit și miazăzi și, împreună cu el, ieșisem și noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintâi trepte ale Hălăucei. Și dacă corăbierii, părăsind țărmurile, au dreptul să spună că au ieșit la largul mării, tot cu același drept am fi putut zice și noi că ieșisem la largul Hălăucei; cel puțin aceasta e simțirea ce ți-o deșteaptă pleșuva ei priveliște, nemărginita ei întindere verde și nenumăratele ei valuri de coline.

Nu mai știu cărui jidov i s-a arătat, oarecând, o scară în vis, rezemată cu un capăt de ceruri și cu altul de pământ, și pe care îngerii Domnului se suiau și se coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuși Dumnezeu între cer și pământ?

N-aș putea, în adevăr, spune cu câte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aș fi întins mâna, aș fi prins stelele! și cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăția mușchiului și colinele, ce mai aveam încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeață și azur pe adâncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că pașii mei îndrăzneți călcau acum pe răscrucile pământului și, prin o halucinație acustică, îmi părea că-i aud scârțâitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subțire și rece se revărsa de pe cele din urmă înălțimi apusene ale Hălăucei și se arunca în adâncurile depărtate ale văilor din răsărit.

Urma vântului tăia brazde adânci și mișcătoare în iarba rară și sălbatică ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răgușit și nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde, la fiece pas, șoapta pădurilor și susurul apelor îmi mângâiase auzul; mă răsfățasem atâta în flori și în lumină, și sufletul meu se îmbătase de atâtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... și cu toate acestea călătorul nu-și poate stăpâni sufletul de a fi cuprins, câteodată, de farmecul contrastului... De câte ori, și mai cu seamă eu, într-o câmpie înflorită sau pe malul unui pârâu cu murmur dulce, nu m-am simțit expatriat? și iarăși, de câte ori pustiul din suflet nu găsește un bun prieten în pustiul din natură! și sufletul meu era pustiu, și inima mea era obosită...

Te salut, bătrână Hălăucă! Glasul de pieire al vântului tău de gheață, fâșâitul sec și aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deșert al friguroaselor tale înălțimi tălmăceau atât de bine lumea sufletului meu!... Te salut, te salut, bătrână Hălăucă! "Cine știe, cugetam eu, oprindu-mă și îmbrățișând cu privirea deșertul spațiu; cine știe dacă bătrânul meu picior va mai călca vreodată în această împărăție înaltă a vulturilor și a frigului etern! Cine știe dacă îmi va mai fi dat să însuflețesc cu gândul și cu simțirea mea aceste lăcașuri ale morții!!..." Și... cine știe dacă o lacrimă n-a curs din ochii mei atunci!

Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot. "Cine știe, cugetai eu zâmbind, dacă mie nu-mi lipsește o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor și a nu te alege, mai la urmă, decât cu un zâmbet de milă din partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămânea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului și a codrilor frământați de vânturi; a plânge cu roua care cade din ceruri și a intona imnuri dumnezeiești cu pâraiele care murmură — toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preț. Nu e însă mai puțin adevărat că se găsesc și destule frânghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc câteva doage", mă gândii eu, convins în cele din urmă.

Lumea de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie însă, pe Hălăuca, îmi clănțăneau dinții ca în decembrie. În zadar mă înfășurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele; vântul subțire străbătea pretutindeni și junghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subțiori. Cât despre tovarășul meu, el se făcuse mic cât un ghem și, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăș! El niciodată nu și-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată strășnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu și mergea iute înaintea mea.

— Ce dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se și întorcându-se iute către mine, ce dracu! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stână undeva? Am înțepenit de frig.

Și dinții îi clănțăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învinețise într-un chip îngrozitor.

— Pentru D-zeu sau pentru dracu, te privește, scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaș la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine când a ridicat de pe pământ această nemăsurată scară la cer? Ș-apoi, cine te-a pus și pe tine să-ți vâri gingașa ta persoană sub acest chipiu și sub această venghercă soldățească? N-ai știut, se vede, că bătrânul Crivăț nu e învățat să facă la cocardă și să steie smirna înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ajungem undeva, dar pe înserate; se poate chiar să n-avem acest noroc; atunci aș fi de părere să coborâm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puțin, cu ce înjgheba un foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor înghețate sărutări ale vântului.

— Se vede că d-ta ești alcătuit numai din piele; pe mine însă m-a înzestrat D-zeu și cu stomac. A face la cocardă — pedeapsă în vechea armată.

— Felicitările mele, scumpul meu, pentru acest dar prețios, de care trebuie să fii foarte mândru, mai ales în timpul de față. Află însă că nu se vorbește de foame acolo unde n-ai ce mânca; nu pierde totuși nădejdea... Bunul D-zeu al părinților tăi a umplut cu apă limpede și rece vinele munților săi și a semănat cu îmbelșugare tot soiul de ciuperci în calea drumețului flămând... Ce păcat că jirul nu e copt; jirul... O! jirul!...

— Te rog, zise el întrerupându-mă, n-am chef și nici nu mă simt în stare să ascult, la vremea asta și pe vârful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru dumneata sau măcar pentru vremuri mai bune.

— Îmi pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deși sunt încredințat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat și vreun mistreț printre iluștrii tăi strămoși; mai mult încă, s-ar putea prea ușor...

— Mă rog, zise tovarășul meu tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara lui Tudoran cea pustie?

— Nu; dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie?
— Și de bătea, de nu bătea vânt, ea tot se învârtea.
— Foarte bine! Iată o moară plină de înțelepciune și de mare folos pentru netrebnici ca tine; căci de când moara aceasta se învârtește, bag de seamă că dinții nu-ți mai clănțănesc, ba mi se pare că chiar nasul tău și-a mai venit în fire și, deocamdată, n-ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă pentru speriat vrăbiile în vreo țarină de mălai...

Și gura ținea de vorbă pe stomac, care-și uita de foame. Soarele călca acum pe hotarele dintre amurgul nostru și zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu mai poleia decât cele mai înalte piscuri ale munților, care se desfășurau sub picioarele noastre. Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înălța în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din povești. Vântul nu mai sufla și glasul răgușit al ierburilor aspre și sălbatice amuțise; o solemnă tăcere domnea în cer și pe pământ; numai zgomotul surd al pașilor noștri tulbura în cadență această tăcere. S-ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul acestei lumi răsărite ca prin minune sub puternicul fiat al lui D-zeu; și cât pe ce să lunec pe povârnișul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci grija vieții reale mi se impunea fără voie și, oricât de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuși vremea când trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun și eu. Îmi era frig și foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura și căutam cu ochiul și cu urechea să străbat adâncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet care să vădească ființa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile, și amurgul, creștetele munților. Mergeam grăbiți și fără țintă sub pintenul ascuțit al foamei și al frigului, și grăbiți — după cum eram — nu prinserăm de veste decât într-un târziu că poteca de sub picioarele noastre dispăruse și că o moale saltea de mușchi o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul meu tovarăș pierduse și putința de a cugeta; eu, cel puțin, eram deprins cu asprimile vieții rătăcitoare; el însă pentru întâia oară le încerca.

Înnoptase de tot; și fiindcă nu mai aveam, în întunericul prin care înotam, nici o cârmă pentru pașii noștri, ne hotărârăm a ne încredința mersul la înțelepciunea întâmplării; și cu atât mai mult făcui aceasta, cu cât întâmplarea era una din vechile și iubitele mele cunoștințe; cu ea m-am înțeles totdeauna bine, căci numai ea
— când am fost în cumpănă — mi-a întins o mână prietenească. Această hotărâre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învârtește vijelios o roată de foc, și-mi redădu limpezimea cugetării.

Un nou curaj și o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig și aș fi început să șuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoașterile, n-ar fi avut Fiat lux! — Să se facă lumină!

nevoie de liniște. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă și nedumerire. Obosiți și flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredințat că tovarășul meu își număra în gând pe toți strămoșii în ordine cronologică și-i blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul nopții, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deșerte și întunecoase. Eram poate aproape să ne așezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul; mă oprii locului și ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine și încă nu așa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deșteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce și mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm pașii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină și forma unei așezări omenești: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât și înfățișarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a înainta.

Când furăm ca la o zvârlitură de băț aproape de stână, câinii simțiră și unul câte unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai șterge la ochi, furăm împresurați din toate părțile de o mie de colți gata să ne sfâșie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate și, cu vânjoasele noastre bețe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare amețitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea și agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopții, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtați cu colții lor de fier și între animalul cu două fețe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiș de stână. Ciobanii, nedumeriți asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în ușa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuință, căci noi eram acum lângă dânșii. Înfățișarea noastră îi liniști, pe cât înțelesei, căci ei singuri începură să alunge câinii, care în scurt se ostoiră.

— Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarășul meu.

— Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviș și înfășurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.

— Fii pe pace, moșule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiți suntem ca niște draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, așezându-mă turcește înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat și iată-ne, pentru astă-seară, oaspeții d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl și dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci și era să moară de frică; ce mai soldat are să fie și el!

— Frică? și de ce? întrebă baciul cel bătrân.
— Să nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca și să-i rămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu.

Tovarășul meu se uita chiorâș la mine și nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.

Eram flămânzi ca niște lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul gemea sub greutatea unor cași rotunzi și gălbii. Albeața bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jintiță, aburea într-un colț. De altmintrelea, necurățenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime și puțină Comarnic — poliță, scândură sau leasă de nuiele pe care, la stână, se pune cașul la uscat.

apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n creieri. Într-un colț mai retras al stânii, un teanc de piei mițoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checherițe drept caldă și moale locuință. Ciobanii, cu plete lungi și unsuroase, cu staturi de uriași, se găseau foarte bine în cămășile lor impermeabile. Dintre toți, baciul cel mai bătrân era și cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propășesc în țara aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeași astăzi ca și pe timpul păstoriei dacice.

— Moșule, zisei eu, în sfârșit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata? suntem istoviți și de foame, și de oboseală.

— Cum nu, domnișorule, cum nu? numai să vă mulțumiți cu ce avem.

— Da ne mulțumim cu ce-a fi, numai să fie: și, până una-alta, ia să cinstim câte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoțând din boccea șipul cu rachiu. Rachiul și tutunul sunt, în munte și pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora ușile se deschid și mesele se întind.

Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu și tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân și sfârșind cu tovarășul meu.

Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, niște foi late de brustur; iar de jur împrejur așternuse piei de oaie, cojoace și sarici. O mare mămăligă oacheșă, ieșită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăța fără pudoare sub ochii noștri, și toate produsele laptelui, sub toate formele, se înșiraseră cerc împrejurul ei.

Tot timpul cât se pregătise masa, tovarășul meu stătuse dinaintea focului și-și prăjise pe toate fețele cele două picioare lungi ale sale; apoi, așezându-le într-un unghi deschis, își rezemase Checheriță, chicheriță — insectă care trăiește pe pielea oilor.

coatele pe genunchi și nu înfățișa căldurii focului decât palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele și pe același plan, își vârâse mica lui figură... numai nasul lui colosal și roș înainta, în formă de virgulă uriașă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemișcat, cu ochii țintă în flăcările focului.

— Hei, prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei și vino să mâncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmărești în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de zmei și de balauri.

Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pârâiră toate încheieturile și veni de se așeză la masă.

Cina fu scurtă, frugală și tăcută.
— Acuma, bătrânul meu visător, îmi zise el, aprinzându-și o țigară și răsturnându-se molatic pe una din pieile mițoase de oaie, acuma îmi poți înveseli izihia cu vreo întraiurea din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să te ascult.

— Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredințat că, peste puțin, ai să te zvârcolești ca în focul nestins al iadului sub mușcăturile însetate ale unui întreg popor de checherițe, ce trebuie să fi mișunând prin pădurea deasă de mițe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit așa de molatic!

N-apucasem să sfârșesc bine vorba, și tovarășul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit.

— Dar atunci, zise el, scuturându-se parcă de checherițe, unde o să dormim? Îmi vine să cred că d-ta nu te îngrijești de nimica și că iei în glumă toate lucrurile, oricât de serioase ar fi ele.

— Ești de o rară pătrundere, tânărul și frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredințez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m-aș lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice, și o noapte întreagă aș boldi ochii la stele; și aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu ne aflăm tocmai în împărăția somnului; dar așa!... Totuși, dacă te gândești cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemână atâta mușchi, încât ai putea să-ți înjghebezi din el perne și saltele mai moi decât ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puțin noaptea aceasta, regina din Saba nu te va vizita.

Mă sculai și rugai pe baciul cel bătrân să ne găsească vreun loc potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămânem în stână, trăgându-ne luarea-aminte asupra frigului de afară și chiar asupra lupilor ce rătăceau câteodată prin părțile locului. Toate stăruințele lui însă rămaseră zadarnice; checherițele ni se păreau mai de temut decât lupii și decât gerul. Ne duse deci depărtare ca la o sută de pași, la o veche șandrama din care nu mai rămăsese decât vreo patru scânduri deasupra și vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stâna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost.

Cât ținu lumina unui chibrit, cercetarăm locuința noastră de noapte. Când rămaserăm prin întuneric și după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună și se depărtă, începui a mă gândi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întâmpla peste noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinișteau. Cât despre tovarășul meu nu-l vedeam și, prin urmare, nici nu știam ce face; sunt sigur însă că și pe dânsul îl frământau cam tot aceleași gânduri.

Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decât atunci. Vântul de gheață, ce ne însoțise de-a stânga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită și, tăindu-se în scândurile rare ale șandramalei noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru și a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea și mai mult fiorii de groază, cu care strășnicia stării noastre de față ne umpluse inimile; și, deși în regiunea stelelor, noaptea era totuși așa de oarbă, încât la doi pași formele lucrurilor dispăreau.

Mă hotărâi să mă culc. Îmi așezai bocceaua într-un colț al șandramalei, îndesai pălăria pe cap, legându-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfășurai strâns în mantaua mea lungă și largă, pusei capul pe boccea și iată-mă în una din cele mai bune condițiuni spre a păși spre lumea visurilor.

— Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarășul meu, despre a cărui existență numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.

— Și eu caut să mă culc, dar cum și unde?
— Ca mine și pe sânul dulce al mamei comune.
— Am cinste să-ți spun că, de astă dată, dau dracului și mamă comună și tot.

— Eu, scumpul meu, nu dau dracului nimic, și sunt hotărât a rămânea aici; tu însă, dacă nu găsești destul de moale sânul propriei tale mame, atunci poți îndrepta o rugăciune către Atotputernicul D-zeu al strămoșilor tăi, ca să aibă o mai de aproape grijă de gingașa și nobila ta persoană...

Dacă tovarășul meu n-a turbat atunci, desigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu știu ce și, bojbăind prin întuneric, veni să se așeze lângă mine.

După câteva mișcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat ce ne slujea de așternut; iar boccelele noastre se schimbară în niște perne minunate. Vântul, numai vântul nu înceta de a geme cu o furie nebună și de a zgudui deznădăjduit șubredul nostru adăpost. Totuși, somnul începu a se furișa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporțiile și formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pământul se scurge în haos și că un nemărginit deșert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr-un punct cât un atom imaginar de mic, niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac și-și lărgesc cuprinsul până peste marginile nesfârșitului; că se nășteau din punctul lor generic, și tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o repeziciune atât de amețitoare, încât închipuirea mea, târâtă de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creieri urma vie a unui vârtej... forme de ființe bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; zgripțori cu gheare colosale, grifoni înaripați, bazilisci cu ochii de jăratic, crocodili cu râtul de porc și cu pumnale în loc de dinți; apoi, un furnicar mișuitor de ființe mici, cu ochii în trei colțuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mâță, cu nasuri sucite, cu coarne uriașe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... și toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpânirea adormită a rațiunii, ca într-un dans infernal se învârtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ștergea, formele bizare se topeau una în alta, și apoi, în perspectiva depărtării, un punct numai, palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întuneric fără margini...

Adormii. N-aș putea spune hotărât dacă, în timpul somnului, mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m-au mâncat; pot însă spune cu încredințare că, trezindu-mă, îmi reveduii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; era neatinsă.

Vântul încetase și tovarășul meu încă dormea.
— Hei! Dle sibarit, strigai eu, împingându-l cu piciorul, ia urnește-te puțin de pe această saltea moale de puf de lebădă și de pe aceste perne moi umplute cu zefir.

Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate și voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingându-l din nou cu piciorul:

— Hai, iute, și cât te văd; ranița-n spate, stânga-mprejur, pas gimnastic și înainte, marș!

Zis și făcut. În câteva minute, furăm gata. Ne abăturăm pe la stână, unde ne răcorirăm fața cu apă rece, ne luarăm rămas bun de la ciobani și plecarăm.

Vântul de cu noapte măturase norii de pe cer și numai din văile adânci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deșteptate de întâile raze ale dimineții, începeau să se înalțe, ca fumul pornit dintr-o jertfă colosală a Naturii către Ziditorul său.

— Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce priveliște măreață te dăruiește, pentru astăzi, bunul D-zeu al părinților tăi, zisei, adresându-mă către tovarășul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pământ, nu cumva ți-ai pierdut nasul?

— Fii pe pace! Dacă l-am pierdut și nu-l voi găsi, n-am să cer împrumut de la d-ta; știu că n-ai de unde să-mi dai. Până atunci însă, ai face bine să-mi arăți marșrutul pentru astăzi; încotro mergem și unde o să ne oprim? n-aș dori să mai pățim ca aseară.

— Nimic mai ușor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii și încotro ne vor duce picioarele. Și dacă aseară n-a fost bine, cred că va fi mai rău deseară; precum vezi, ai perspectiva unei compensații negative; cui cu cui se scoate!

— Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămână ciolanele pe dealuri.

— Iată, zisei eu, pufnind de râs, un om pe care l-a prins prea devreme mila de ciolanele lui; ei bine, liniștește-te, ilustrule scoborâtor al tuturor faraonilor: vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese și așezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrei? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întâmpinat?

— Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriței, mă sui pe plută și mă duc la Piatra.

— Primo: nu poți fi sigur că nu te va lua dracu, înainte de a ajunge în valea Bistriței; secundo: dacă te sui pe plută fără mine, te îneci desigur; terțio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf și te duce cu călărași la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei Șarului.

— O să vedem.
— Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ți-a ieșit din gură, de când călătorim.

Ne aflam acum pe înălțimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprânceană de aur curat, se ridica de după linia neagră și ondulată a munților vaporoși. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg și grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalțe, trezite de întâile raze ale dimineții; ici-colea, din adâncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-și creștetele lor în văzduhul luminos și limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stânga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii și Bistriței se deschideau adânci și prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii pași ai fiarelor sălbatice în mușchiul verde și rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri până ce să ieșim din regiunea mușchiului. Când intrarăm în pădurile tinere de fagi și de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munții din stânga și din fața noastră. Căldura începuse a se simți și dimineața ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cât înaintam, scoborând în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atât mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene și tăcuți. Nici o priveliște nu se mai deschidea ochilor noștri, căci eram de toate părțile împresurați de pădurile posomorâte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă și dreaptă. Tot pe aceeași potecă, venind din altă parte, intrase și mergea ca la o zvârlitură de băț înaintea noastră un băietan care ținea pe cap o putină; și fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse și nici simțise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet și șuierând o arie de munte; era înalt și zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torți spre a ținea putina îi dădeau înfățișarea unui ulcior cu picioare.

— Ei, flăcăule! strigai eu către dânsul; ia stai oleacă! Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn și înalt ca un brad; ne privi puțin, lăsă putina în mijlocul drumului și se făcu nevăzut în pădure.

— Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur. Ajunserăm lângă putină — o putină cu lapte acru, în adevăr — ne uitarăm în toate părțile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii și aprinserăm câte o țigară. Un foșnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul și zării pe flăcăul nostru tupilat și privindu-ne dintre niște tufe dese și apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina.

— Stai că trag! strigai eu. Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufișul în care stătea și îl silii să iasă la lumină; era galben cum îi ceara și tremura ca varga.

— Ia șezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întâi pe iarbă.

Nu îndrăzni și rămase în picioare.
— Șezi, când îți zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori!

Se lăsă mai mult să cadă, decât să se așeze lângă noi.
— Ce ai în putină?
— Lapte acru. Și nu-ți venea să crezi că un glas așa de moale, de tremurător și de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cât brazii munților lui.

— Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri , mă?

— Zău, boierilor, lapte acru pentru gloată.
— A! Vrasăzică voi sunteți oameni cuprinși, aveți și gloată?
— Nu, zău, nu, boierilor; tata-i beteag și mama-i vădană...
— Cum vădană mă-ta, flăcăule? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii?
— D-apoi că nu-s luați cu cununie.
— Ș-apoi? da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie. Prujituri — glume; aici cu înțelesul de vorbe goale.

— Tata șede la vite și n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.

— Dar mă-ta nu se duce pe la el?
— Nu se duce niciodată; cică-i departe.
— Ei bine, fie și cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socotești tu pe noi?

— Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconașilor.
— Nu umbla cu fleacuri; ți-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, când ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat?

— Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurând, am chitit că sunteți niște... boieri.

— Bine, mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare și cu boccelele-n spinare ca noi?

— Eu... n-am văzut, da spun oamenii...
— Că boierii poartă opinci și boccele?
— Nu... da că...
— Că?
— Că...
— Haide, spune odată, sau... și făcui o mișcare amenințătoare.
— Că... zise flăcăul, ferindu-se mecanicește într-o parte, că boieri ca d-voastră mai trec câteodată pe la noi.

Și sudori cât bobul de mazăre curgeau de pe fruntea rece și palidă a bietului flăcău.

— Și nu știi tu numele vreunuia din acești boieri despre care ai auzit? Dacă spui drept, n-o să-ți fac nimic.

— Spune tata de... Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da eu nu știu.
— Ei bine, zisei eu, d-lui e Gheorghe a Nastasiei și eu sunt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pângărați.

Flăcăul se uita lung și țintă când la mine, când la tovarășul meu și, pe măsură ce se uita, fața îi venea la loc și spaima ce-l cuprinsese părea că se împrăștie. A chiti — a crede.

— Ei, și adică, ce te uiți tu așa la noi, flăcăule? Poate ți-nchipui că nu suntem cine ți-am spus?

— D-apoi că nu sunteți 'neavoastră Profir și Gheorghe a Nastasiei...

— Și de unde aflași tu așa de iute, măi băiete?
— D-apoi spune tata că Gheorghe a Nastasiei are niște musteți galbene și lungi pân' la urechi, și pe Profir l-o-mpușcat jandarmii, când îl duceau la gros. Degeaba, nu mă speriați; știu eu că nu sunteți 'neavoastră potlogari ca de-alde dânșii; 'neavoastră se cunoaște că sunteți de la târg...

— Ce zici, tovarășe? Fiindcă flăcăul vrea numaidecât să fim de la târg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, suntem de la târg, zisei adresându-mă flăcăului, și fiindcă tu ai făcut o descoperire așa de mare, apoi ești dator să ne îndrepți, pentru deseară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că ești din Sabasa?

— Da poftiți, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui și cu ce vă ospăta.

— Bucuros, flăcăule, răspunsei eu; îți mulțumim; deseară suntem oaspeții tăi; uită și tu necazul ce-ți făcurăm.

— Să-ți spun drept, cucoane, că m-ai vârât în spărieți cu pistolul d-tale și, dacă nu-l întindeai spre mine, când m-ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure.

— Și cred că am făcut bine; altfel unde era să mânem noi în ias'noapte? ia să plecăm!

Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap și, formând iarăși ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, pășind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră.