În Valea Sabasei

 

Erau două ceasuri după-amiază, când sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.

La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii despre răsărit. În față, pe stânga și-n dreapta noastră, munții Sabasei, Borcii și Fărcașei se întindeau până dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanțe de aur; iar peste această priveliște nețărmurită, arșița de cuptor aruncase o rețea subțire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfățișarea unei mări de opal. Căldura era covârșitoare și întreaga natură părea că răsuflă greu...

Intrasem pe prundul Sabasei, un pârâu limpede, care purcede din fundul munților Fărcașei, se furișează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stânci calcarice și se aruncă în Bistriță drept Borca.

— Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mână binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresându-mă tovarășului meu și arătându-i cu degetul spre pârâu.

— Nu ți-aș putea spune hotărât lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeași nedumerire, ca și d-ta, te-aș putea ruga să-mi spui cam ce minte nesăbăduită a așternut cu pietre așa de ascuțite cărările acestor munți, fără să se gândească, cel puțin, că opincile mele vor călca odată pe aici și că, rupându-se, mi se vor beșica tălpile și voi rămânea olog? Ia uită-te.

Și cu o îndemânare de care nu l-aș fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său lung ca un catarg până la înălțimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniță.

— Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci și pentru viitoarele tale picioare oloage; totuși nu te împuțina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cât despre picioare, o să îngrijim de altă pereche, îndată ce vom întâlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie și... capre, spre pildă... Până atunci însă eu aș fi de părere să ne scăldăm.

— Cum? așa înfierbântați și asudați cum suntem?
— Da!... Nu cumva te iei, din greșeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic Barbă Roșie și te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm!

— Flăcăule! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu știi tu pe-aici?

— Da cum nu, răspunse el oprindu-se și întorcându-se către noi; uite, o țî' mai la vale este un loc bun de scăldat.

După un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stânci enorme de calcar, unde pârâul făcea un cot limpede și adânc. Mesteacănii bătrâni și pletoși, cu trunchiuri netede și albe, uitându-se parcă în apa de sub stânca pe care se născuseră, atingeau cu vârful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolți de umbră și verdeață, pe care o nimfă pudică o alcătuiește, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.

— Iată-ne, junele și grațiosul meu Faun, zisei adresându-mă tovarășului meu, sosiți la locul unde nimfele acestor păduri obișnuiesc a-și dezveli, câteodată, comorile lor de grații; desfă deci cununa de iederă și lăuruscă ce încinge fabuloasele tale tâmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe bățul tău încovoiat și noduros, și hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece și curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sânuri crude și sălbatice.

— Știi, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal rece și curgător, nimfele dumitale cu sânuri crude și sălbatice.

După o jumătate de ceas, răcoriți și întremați, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, când sosirăm la casa părinților flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieși întru întâmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri și mari, cu gura mică, cu nasul drept și potrivit; în toată înfățișarea ei, femeia de țară se amesteca cu cea de târg.

Curat îmbrăcată într-o fustă de cit și o cămașă de subțire și albă pânză de casă, vrâstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat și adus pe tâmple cu oarecare cochetărie; iar pe creștet era strâns în conci și străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roșie. Când intrarăm în ogradă, ea ședea pe un lăvicer așternut pe prispă și împletea la un colțun.

— Apoi, dragă jupâneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroși sau nebucuroși, iată-ne oaspeții dumitale pentru noaptea asta; cel puțin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă țapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.

— Bucuroși, poftim, zise femeia, sculându-se și venind să ne întâmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiți! Ce face tată-to? zise ea, adresându-se către flăcău.

— Tot cum îl știi, răspunse Ion, punând putina pe prispă. Până ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă și mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le așternu afară pe prispă.

Un băiețel ca de opt ani, îmbrăcat în cămășuță și izmene de pânză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic și cu părul în plete lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noștri, ședea pe prispă mai deoparte și, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovați și mari.

— D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioșia nu lipsea, tu nu gânduiești nimica?

Fără să zică ceva, băiețelul se sculă, intră în casă și ieși cu o cofiță; apoi plecă cu ea la un șipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducând-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă și veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr și ni se făcură, astfel, întâile onoruri ale ospitalității.

— Și de unde veniți astăzi? ne întrebă gazda noastră, luându-și din nou colțunul și așezându-se pe prispă aproape de mine.

— Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupâneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întâlnit pe Ion al d-tale și, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neașteptate, nu-i așa?

— Cum socotiți, da oaspeții nu ne prea îmbulzesc, și când ne vine câte unul, suntem bucuroși; să poftiți ca la d-voastră acasă.

— Ba poate și mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mâncăm pe flămânzite; ia numai cât încurcăm lumea degeaba. De câți ani să fie Vasilică al dumitale?

— De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da așa-i el râdiche, nu crește.

— A fi sămănând tată-so, căci pe d-ta te văd naltă și voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă?

— Or hi vro zece ani de când nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare și l-o lăsat olog; șade la vite și eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.

— Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaște pe tată-so; d-apoi bine, moș Vasilică — zisei întorcându-mă către băiat — un flăcău așa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate? D-apoi atunci cine ți-o cumpărat ție chimirul ista așa de frumos?

— Mama, răspunse băiatul, fără să se gândească.
— Și'neata! zise femeia sculându-se și făcându-și treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so?

— Uite, nevastă, la asta nu mă gândeam; ș-apoi mi se pare că vreau și eu să știu cam multe deodată.

— D-apoi așa sunteți d-voastră, târgoveții, vă place să iscodiți toate.
— Și să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare și curat ca un ghioc.

— Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mânie glumeață în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? și zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i și tu.

— Parcă ți-a ieșit un porumb din gură, dragă jupâneasă. Când ai ști cât suntem de flămânzi! Tovarășul ista al meu, pe care-l vezi că șăde cu nasul în jos, e rușinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrână; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul când înghite și cum se șterge cu mâneca la gură când bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roș are? Și, de lumeț, nici un vrăbioi nu-l întrece.

— O începi bine, zise tovarășul meu, răsturnându-se într-un cot pe prispă.

— Dă... răspunse femeia la vorbele mele, dă... cui i-i foame mănâncă, cui i-i sete bea și cui i-i somn doarme.

— Și câte altele n-or mai fi, dragă jupâneasă!
— D-apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roșindu-se puțin. Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colțul casei, ținând, spânzurați de picioare, doi pui care se zbăteau în mâinile lui.

— Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa' mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decât de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.

— Ține-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decât tu pe dânșii.

— Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios și ridicând mai sus un cucoșel vânăt, care se zbătea mereu în mâinile lui mici, și le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăție.

— Bravo, Vasilică, tu ești uliu ori vindereu ?

— Și' neata! ce tot îmi necăjești băietul? Ți-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; și apucându-i capul între palme, îl sărută cu duioșie în creștet. Vindereu — numele unei specii de șoimi mici.

— O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută și are să-i treacă.

Soarele dispăruse acum după munții Borcii și numai câteva raze împrăștiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi și viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă și se unește cu geana de umbră a pământului... S-ar fi zis că abisul închide porțile sale aeriene, așezate pe hotarele dintre noapte și zi, sau că natura își pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălțimi, iar din văi se ridica noaptea către adâncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mișcare nu se mai simțea. Firea întreagă își pleca spre odihnă capul său.

Cu privirea pierdută în albastrele deșerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimțite, din lumea reală spre lumea visurilor și a contemplațiunii. Sunt momente când ființa noastră se moaie, se topește, se împrăștie și se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; când sufletul nostru străbate până în cele mai ascunse și tainice fibre ale materiei inerte; când natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa și a trăi, în mod inconștient, viața scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi țiuia în urechi, iar privirea scânteietoare a milioanelor de stele mă ținea amorțit sub imperiul unei extatice contemplațiuni.

— Ei, bătrânule fachir, strigă tovarășul meu într-un târziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezește-te puțin și nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înțelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire și păcătoasei vieți de toate zilele... Mie mi-i foame și mi-i somn.

— Ești totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ți-i foame, vrei să-ți dau țâță, și dacă ți-i somn, vrei să te legăn? Mănâncă și te culcă, pur și simplu, sau du-te la dracu și mie dă-mi pace!

— Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarășul meu, rezemându-se cu spatele de peretele casei, cu țigara în gură și picior peste picior. Ce vrei? Am și eu gusturile mele... da, am gusturile mele, și chiar nostime câteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gând să-mi fie dor de bunică-mea. Sărmana mea bunică! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă și primejdioasă călătorie, și n-ar fi îngăduit să încredințez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoțit până la marginile pământului, m-ar fi ținut pe palmă și m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.

Și cine știe cât ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuțite, linguri, furculițe, pahare, solniți și chiar cu șervete și față de masă. Nu mă înșelasem, când presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinții lui sunt oameni cuprinși. Curățenia era desăvârșită și, ca pentru locul unde ne aflam, luxul și îmbelșugarea se întâlnesc pe această masă țărănească. Căci e o adevărată îmbelșugare și, mai la urmă, chiar un lux, să mănânci în valea Sabasei brânză cu smântână, scrob cu unt proaspăt, borș de pui dres cu ou și cu smântână, pui fripți și, dacă nu e ceva neobișnuit, e cel puțin de mirare ca toate acestea să-ți fie gătite și puse înainte de o femeie curată. Curățenia e o virtute pe care o întâlnește cineva foarte rar la muntenii noștri. Cina fu scurtă și presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine și mă-sa și, deși copil de țară, mânca totuși foarte sistematic și cu multă chibzuială.

— Bine, moș Vasilică, zisei eu copilului, când începurăm a lua din borș, da tu mănânci borșul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vâre întâi mămăliga în gură ș-apoi să soarbă borșul? Întâi borșul, ș-apoi mămăliga!

Copilul își opri lingura la jumătate cale spre gură și se uită lung la mine; și în privirea lui se citea o neîncredere așa de nevinovată, încât și lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie și gură. Stăturăm un moment uitându-ne unul la altul și nu știu dacă râdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greșeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întâi borșul și, când să vâre mămăliga, scăpă borșul din gură; toți izbucnirăm de râs, singur Vasilică, rușinat și cu ochii înotând în lacrimi, se înroși și rămase nedumerit.

— Dacă ești prost, îi zice mă-sa, ștergându-l la gură și pe dinainte; nu vezi că te necăjește și vrea să râdă de tine? Vezi ce pățești dacă nu te gândești la ce-ți spun oamenii? Cată-ți de mâncare și ia seama cum mănânci.

În zadar căutai să mai înșel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-și căuta de mâncare cu băgare de seamă.

Încheiarăm cina sculându-ne și făcându-ne cruce. Dintre toți, Vasilică nu-și făcu cruce, ci se trase mai la o parte și se părea că așteaptă ceva.

— Dar bine, moș Vasilică, zisei, adresându-mă băiatului, pe când cei de casă strângeau masa; bravo! se vede c-au mâncat cățeii crucea.

Și cu mâinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de când cu borșul devenise dușmanul meu de moarte.

— Iar te-ai apucat să-mi necăjești băietul? zise femeia trăgând cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că știe el socoteala lui.

— A! vasăzică d-ta, moș Vasilică, ești om cu socoteală? Bravo! Vasilică însă nici nu gândea să bage în seamă vorbele mele. Trecură câteva momente cheltuite în banalități cu tovarășul meu de drum. Când întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu fața spre răsărit, cu mâinile împreunate, cu marii săi ochi pironiți în văzduh, zicând cu glas tare o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu... Și avea Vasilică niște ochi așa de mari, de limpezi și de nevinovați! Și acești ochi umbriți de niște gene lungi și negre erau pironiți atât de adânc în sânul unui D-zeu necunoscut! În liniile de marmură ale feței sale de o ideală frumusețe, așa de întipărit era extazul credinței!... îmi încrucișai mâinile pe piept și, fără voie, întorsei fața spre răsărit.

— Bravo, moș Vasilică! zisei eu băiatului, care, după ce-și mântuise rugăciunea, sărutase mâna mă-sii și rămăsese lipit de dânsa. Bravo!... dar ia spune-mi tu, cine te-a învățat să te rogi așa de frumos? Drept răspuns, copilul se lipi și mai tare de măsa, privindu-mă pe sub gene, fără a-și ridica fața. De când cu borșul, Vasilică devenise dușmanul meu de moarte.

— Eu, răspunse femeia, uitându-se la copil de sus în jos și depărtându-i cu mâna părul ce-i căzuse și-i acoperea fruntea.

— Atunci aș putea să te întreb și pe dumneata cine te-a învățat?
— Eu sunt din Fălticeni, și-am învățat la școală...
— Cu alte cuvinte, d-ta știi și carte?
— Cât n-am uitat-o, o mai știu și eu. Nu mersei mai departe cu cercetările în această privință. Mă mulțumii a rămânea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să știu pentru ce.

— Și de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei?
— Or hi vreo unsprezece ani.
— Vasăzică, când ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta? Ai fost măritată în Fălticeni?

— Eu n-am fost măritată niciodată și nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roșindu-se puțin și făcându-și treabă prin casă.

Știam mai mult decât trebuia: o gospodărie ca multe altele între țăranii noștri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la târg și un văduvoi bogat de la țară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pârdalnic de butuc venise să-l tulbure puțin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna față spre a mărturisi că femeia nu-și pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment când crezui că Ion se uită la mine cam chiorâș și că privește cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine știe ce; iute însă mă dezamăgii.

— Poate-ți odihni oleacă, zise femeia; îți fi obosiți?
— E și vremea, dragă jupâneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aș culca afară, dar s-a cam înnorat și noaptea poate să aducă ceva.

— Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.

— Dar suntem patru cu Ion.
— Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei. Și în timpul acestui dialog, Ion se și dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui câțiva pași prin casă, fără a zice nimic.

— Mai la urmă, culcă-ne cum vrei și unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.

Femeia începu să aștearnă pe paturi.
— Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întâmplat să văd pe la țară niciodată paturi așa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.

Femeia se uită țintă la mine, fără să zică nimic.
— Dacă vreți să vă culcați, zise ea peste puțin, iaca, paturile sunt gata...

Și când deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinții ei de deasupra... pe câmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului...

Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea până la noi fâșâitul colosal al vântului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzișul ascuțit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al câte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adânc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creștetele înalte ale munților pierduți în noapte.

Pe cele trei paturi erau făcute acum trei așternuturi; câteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu câte o prostire, iar la căpătâi erau puse câte două perne, atunci chiar înfățate. Fără multă ceremonie, tovarășul meu se descălță, se dezbrăcă și se trânti în pat cu fața la perete. După un sfert de oră, până ce să mă dezbrac și eu, fericitul meu tovarăș fosăia ca o cucuveică sub streșina unei biserici.

— Ostenit trebuie să fi fost cuconașul ist tânăr, observă femeia, privind pe tovarășul meu cum dormea de adânc.

— Când tot sui și tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fântână, căci numai ea nu ostenește, deși veșnic suie și scoboară...

— Vasilică mamă, închide ochii și dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se și culcase la perete. Băiatul închise ochii.

Cam pe-o parte, cam cu fața-n sus, se culcă și femeia la margine lângă băiat, aducându-și mâna stângă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-și picioarele cu fusta.

— Dar d-ta nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine. Eu trăsesem, în adevăr, masa lângă pat, pusesem lumânarea pe masă și scosesem câteva foi de hârtie pentru a scrie.

— Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc și eu mai acuș.

— Hm! făcu femeia și nu mai zise nimic. Se făcu liniște. Într-un târziu mă culcai și eu... Dormii somnul omului fericit... Când mă sculai a doua zi, cerul era limpede și soarele sus. Tovarășul meu se sculase mai înainte și, posomorât, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea și o tot învârtea și pe-o parte și pe alta.

— Cu ce ți-a greșit biata opincă de-o tot sucești așa, amice? îl întrebai eu.

— Cu ce greșesc toate opincile universului; s-a rupt și uite ce spărtură mare tocmai în talpă.

— Dragă jupâneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi având vreo pereche de opinci de prisos? cu plată, bineînțeles.

— Da cum să nu aibă, răspunse femeia. Peste un ceas, tovarășul meu se afla încălțat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late și lungi ale tovarășului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion și de la Vasilică, și plecarăm.

Tovarășul meu o apucă înainte cu toată iuțeala pașilor săi largi și a picioarelor sale lungi; și toată silința ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude... Așa ceva nu se întâmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistrița, să se suie pe plută și să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înțelege încă de la Hălăuca; poate... dar tovarășul meu era fricos ca un iepure și nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor până la Borca, și cu atât mai puțin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută până la Piatra; și cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-și arunce măcar ochii în urmă spre mine. Când văzui, în sfârșit, că toate străduințele mele spre a mă ținea de el sunt de prisos, rării pasul și-l lăsai să se tot ducă.

"Ce naiba să fi pățit tovarășul meu? mă întrebam eu nedumerit, din când în când. Parc-o dat strechea-ntr-însul! Mi se pare totuși că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-a șoptit să se uite la mine mai galeș decât la dânsul?"

Mersesem numai vreo două ceasuri și mă simțeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărâi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum și intrai în pădure; întâmplarea mă duse sub un pâlc de mesteacăni, unde pământul era așternut cu o pajiște deasă și moale; îmi luai bocceaua din spate, o așezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile și mă lungii cu fața-n sus și cu capul pe boccea...

"Ce dracu să-l fi apucat pe tovarășul meu?" Începea să-mi fie somn... Scosei carnetul și trimisei tovarășului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri: Nu poți să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi Pe drumul ars de soare cu pașii tăi cei lungi? Te du... la revedere și nu fi amărât, Bocceaua ta din spate să-ți ție de urât! Iar când te-a-nvinge drumul și nu vei mai putea, Lungește-te ca mine, cu capul pe boccea, Desfă-ți de la picioare opincile uscate Și-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate. Și dacă ai, ca mine, poetice simțiri, Înalță-te la ceruri prin crengile subțiri... Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer, O tainică-ntâlnire cu vechiul Jupiter... Și poate vrei, și ție, să-ți spun ce-am sfătuit? Să-ți spun: bătrânul Zeus e foarte amărât; E veșnic dus pe gânduri, cu capul între mâini, De când l-au lăsat grecii și s-au făcut păgâni. La cine, nu mai are, sărmanul, să-și încrunte, Cum și-ncrunta odată, sprâncenele-i cărunte, Ș-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată; Și stă plecat și gârbov pe ruginitu-i sceptru, Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru; Și-n sufletu-i nu are decât un singur dor: Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor, Sărmanul, cu basmaua — căci are și basma -Ștergându-și de plâns ochii, Olimpu mi-arăta Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp Să-ți spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp. Să-ți spun doar că Junona se dă cu suliman, Că Marte se întrece cu Venus în cancan, Că Ganimed, ștrengarul, își pune toată verva Să scoată din sărite pe pudica Minerva; Că Hermes bate ceardaș cu Apollon din pinteni, De nici n-ating pământul, atâta sunt de sprinteni! Că Bacus e egumen, Silen mitropolit, Că Prosperina trage pe Aides la chit, Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură, Și că Vulcan la toate le-a făurit dantură; Că ambrozia-i rară, nectar nu se găsește, Că Poseidon în ceruri e negustor de pește, Și că, de când vaporul ieșit-a la iveală, Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală; Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă; Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă; Că și-a pierdut Diana și arcul, și ogarii, Ș-acum desculță mână la pășunat măgarii; Că, tot precum odată, ș-acum Endimion, Lungit la umbră, doarme ș-a-mbătrânit în somn; Că Cerber e o javră cu coada între vine; Că Hebe-i tot frumoasă și mă-ntrebă de tine; Că Momus sta deoparte și, când a auzit, A râs, a râs, sărmanul, a râs pân-a pocnit!... Ș-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom, Îi las ca să-l jelească, și eu mă culc să dorm...

Și cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind... Atât îmi era de somn... Adormii. Și cine știe cât aș fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-și deschisese de departe gura-i plină de colți și venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare... Un câine, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deșteptare...

"Dar dacă câinele era lup, mă gândii eu, așa-i că existența nasului și-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică?"

Umflai bocceaua în spate și mantaua pe umeri și plecai. Soarele era drept la amiază și razele lui perpendiculare ardeau ca niște săgeți de foc; arșița era covârșitoare și, sub umbra deasă a pădurilor, vântul părea că adormise; nici o frunză nu se mișca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede și fără pricină pe o ramură înaltă.

În pajiștea ce mărginea drumul, câțiva rari cosași sau greieri țârâiau a arșiță. Tot încotro mergeam eu, curgea și Sabasa cu unde repezi și clare; privind-o numai cum se strecoară iute și murmurătoare pe sub umbra deasă și tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simțire de dulce răcoare sub arșița caniculară a verii. Mă așezai pe un bolovan la umbră și, dus pe gânduri, priveam nemișcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge și sufletul meu; și o melancolie neașteptată mă cuprinse...

Peste câteva minute, îmi urmai drumul pe valea strâmtă și lungă a Sabasei.

Munții păduroși, ce se ridicau de o parte și de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; pe alocurea, o stâncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemișcați; ici-colea, din câte un unghi mai adăpostit al peretelui de stâncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de țărână, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruț de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sânul sterp și dezolat al morții... Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori! Nu erau ele oare singura podoabă, singura mângâiere a stâncii pe care crescuseră?

Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistrița; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atâția butuci câți erau sămănați fără regulă, și unii peste alții, pe prundurile Bistriței și ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pământ, se scoborâseră din munți în vale și nu așteptau decât să intre pe dinții ascuțiți ai ferestrăului care țipa de foame pe malul drept al Bistriței, la gura Borcii.

Mă uitai în toate părțile, ca să văd pe tovarășul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe niște plutași de pe mal, care-mi spuseră că un tânăr, așa cum întrebam eu, se află la crâșmă. Trecui podul de pe Bistrița și urcai la crâșma din deal. Tovarășul meu rodea un covrig și sorbea dintr-un pahar cu vin.

— Bun-ajuns, amice, zisei, luându-i paharul de dinainte și vărsându-i-l; am întâmpinat, urmai eu, multe secături în viața mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoștința celei mai desăvârșite...

— Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat?

— Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta și fără să bei... Mă rog, n-ai putea să-mi lămurești ce fuse asta?

— Aveam de gând să mă sui pe plută și să plec la Piatra.
— Ei, și ce te-ai oprit? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău?

— Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întâmple, de aceea m-am răzgândit!

— Foarte rău te-ai răzgândit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puțin.

— Și pentru ca să ai o belea mai mult, de aceea am rămas... Băiete!... o garafă de vin.

Peste puțin, un băietan murdar, vârât în niște ciubote unse cu dohot și croite dintr-o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părțile, câțiva covrigi uscați și pătați de muște, și două pahare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin...

Băurăm, plătirăm și plecarăm.