Pentru a merge din Borca la Șarul Dornei, ținta călătoriei noastre, am fi putut ținea sau drumul înainte, pe la Broșteni, și de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind dea dreptul peste Cerbul, pe poteca de picior a muntenilor; cel dintâi mai lung și mai ușor, cea de-a doua mai scurtă și mai anevoioasă. Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lângă o fântână și ținurăm sfat. Tovarășul meu era pentru drumul pe la Broșteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiție numai ca să luăm cai, deoarece opincile noastre erau aproape ferfeniță și, prin urmare, tălpile noastre în primejdie.

Peste drum de fântâna lângă care sfătuiam, se afla o casă țărănească cu o înfățișare curată pe din afară. Sărirăm un pârlaz și intrarăm în ogradă. După primirea obișnuită, pe care ne-o făcură doi câini hărțăgoși, ne ieși sprinten înainte, de după casă, o femeie tânără, subțirică și nu tocmai naltă.

— Bine-am găsit, nevastă, zisei eu, bucuroși la oaspeți?
— Bine-ați venit; bucuroși, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuțit și mlădios. Poftim pe-aici, repetă femeia, cu același glas; și apucând înainte, ne duse sub o șandrama, în dosul casei. De o parte fumega un foc pe sfârșite, iar de alta ședea bărbatul pe un scaun lung de țară, cu patru picioare, înaintea unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci și o strachină cu borș de fasole și perje verzi alcătuiau ospățul frugal al acestei perechi de oameni.

— Bine-am găsit și poftă bună, zisei intrând sub șandrama și adresându-mă românului.

— Foarte mulțumim, și bine-ați venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de ședeți; și ne arătă o laviță.

— Mult n-o să stăm, că ne grăbim.
— Poftim de odihniți și, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustați ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor și caută ceva de șezut, zise românul femeii lui.

Nici mămăliga și nici borșul românului nu mă prea ispiteau; totuși mă așezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la mestecat mămăliga. Tovarășul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă.

— Și-ncotro mergeți? mă întrebă românul.
— Spre Șarul Dornei, răspunsei, și ne-ar trebui niște cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei.

— Vreți să mergeți prin Șeștină?
— Nu cunoaștem locul; dar prin Șeștină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Șar pe poteca cea mai scurtă.

— Atunci peste Cerbul și prin Șeștină; scoborâți în Neagra la Mârcu, ș-apoi apucați valea spre Dârmocs, Panaci, păltiniș și ieșiți în Șar.

— Și cai unde-am putea găsi? întrebai eu.
— Dacă vă trebuie numaidecât, avem și noi.
— Atunci treaba merge de minune; cât o să plătim?
— Câte cinci franci de cal, ca să vă ducă până-n Neagra Șarului.
— Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo?
— Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos.
— Atunci ne-am înțeles; când putem pleca?
— O să zăboviți numai pân-om prinde caii de pe deal; pân- atunci îți odihni o țâră-n casă.

Ne scularăm de la masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă și ne culcarăm, românul rămase afară.

Dormirăm două ceasuri bune. Când ne scularăm, erau patru ceasuri după-amiază; iar caii gata înșeuați.

O tarniță de lemn acoperită cu o pocladă subțire, strânsă cu o curea de piele adusă pe sub pântecele calului și înnodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o șa. Până ce să cercetăm noi caii, până ce să mai punem câte o pernă peste pocladă și până ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub șandramaua de dindos, intră apoi în casă și, când ieși în pragul ușii gata de plecare, cât pe ce să n-o mai cunoaștem. Se spălase, se pieptănase și se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci și cinci de ani cu fața lungăreață și trăsături foarte regulate; nasul, mai cu seamă, drept și proporționat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii și scânteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten... Pe vârful capului, înnodat cu oarecare neîngrijire și cochetărie avea un tulpan untdelemniu și nou de tot; gâtul îi era încărcat cu mărgele de toate fețele și o cămașă vârstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; de la brâu în jos, două fote se scoborau până deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale, dar curate; iar cruciș peste umăr, atârnată la șoldul stâng, purta o geantă de lână vărgată cu negru și roș; astfel, Axinia era gata de drum. Plătirăm 10 lei românului, încălecarăm și plecarăm.

Erau cinci ceasuri după-amiază. Cât-colea, Axinia țesea iute din picioare, și sânurile-i tari săltau în cadență sub cămașa-i albă și subțire.

Muntele Cerbu începe drept în loc; și aproape-mi strâmbam gâtul, uitându-mă spre vârful lui. Suisem atâția munți călare sau pe jos; îmi venea totuși greu să-mi dau seama cum era să urcăm noi pe spatele Cerbului. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă, deștepți din fire, cuminți din împrejurări, caii de munte sunt un dar neprețuit. Fără să-i cârnești din frâu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuși niciodată n-am înțeles pentru ce caii aceștia merg pe marginea despre prăpastie, când drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îți răcesc inima, când te uiți în jos; poți însă fi pe deplin încredințat că niciodată calul de munte nu va călca greșit.

Cerbul e un munte urât. Prea înclinat, ploile torențiale i-au săpat coastele, și mâncături adânci de lut galben cu gingini verzi și sărăcăcioase îl brăzdează din creștet până-n poale; iar poteca de suit șerpuiește, de regulă, pe fundul adânc al acestor mâncături. Lut la dreapta, lut la stânga, tufe de mesteacăni nevoiași deasupra capetelor noastre, nici o priveliște pentru ochi, nici un orizont pentru suflet... toate acestea făceau drumul nesuferit. Strâns între tovarășul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică și slabă, și între Axinia, care se acățase de coada calului meu, mă simțeam arestat. Fu un moment când crezui că mă duc pe spate; poteca suia prea pieptiș și Axinia, atârnându-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi.

— Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem și eu și calul peste tine, ș-o să-ți fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte.

— Nu te teme, cucoane, nu te teme, că nu cazi; numai ține-te bine, că e cam cheptiș.

— Da lasă-te de coada calului, c-ai să mă dai de râpă; n-auzi? du-te mai bine și te ține de coada iepei, că boierul cel tânăr îi mai ușor.

Acest argument convinse pe Axinia, care, trecând iute ca o suveică pe lângă mine, se agăță de coada iepei tovarășului meu, fără ca el să bage de seamă. Rămăsei puțin în urmă. Tovarășul meu, lung și subțire și cu picioarele lungi, se ținea plecat înainte și ghebos pe roaiba lui mică și slabă; Axinia, silită de natura drumului și de mijlocul ce-și alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund și învelit în fotele-i strâmte, sucindu-se când la dreapta, când la stânga, urma, în mișcare și cadențat, mecanismul picioarelor.

După un ceas și jumătate de un mers anevoios ieșirăm deasupra Cerbului; și de unde credeam că vom întâlni vreuna din acele așezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vârful munților, ne trezirăm în față cu o nesfârșită încurcătură de poteci înguste și cotigite care șerpuiau, se încrucișau și se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni ce ne împrejmuiau mersul. Axinia, care poate să fi avut ceva din firea stâlpului de foc ce călăuzea pe maghii din răsărit, apucă înainte pe una din poteci și dispăru în desimea mestecănișului mărunt din calea noastră; iar ochii noștri nu se dezlipeau de capul ei, care ne slujea de cârmă în această mare de frunziș numai atâta de adâncă pe cât era și Axinia de înaltă.

Tulpanul ei untdelemniu ne făcea o mulțime de șotii; aproape de aceeași față cu frunzele de mesteacăn, de multe ori îl pierdeam din vedere; și, luându-ne atunci numai după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vânt, apucam câte o cărare greșită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din când în când.

— Nu pe-acolo, nu pe-acolo! striga ea, când ne vedea că apucăm rău; faceți după mine!

Și când noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stânga. Ciuda noastră și necazul cailor, care trebuiau să taie de-a dreptul prin tufe, nu erau proaste.

— Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu când putui fi mai aproape de dânsa: Cine dracu ți-o șoptit Tulpan verde ți-ai făcut?

Nu vezi că cuconașul ist tânăr te prăpădește din ochi prin mestecănișul ist broticiu ca și tulpanul tău? Batâr, de te făcea măta mai naltă, ca să-ți răsară părul și ochii tăi negri deasupra frunzișului! Dar așa? Pare că ești un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunți, tu numai cât dânșii... O să ne rătăcim, fată hăi!

— Las' că mă uit eu înapoi și vă strig, când îți apuca rău.
— Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te dezlipești de botul calului, ori te leg la oblânc! Ce dracu, parcă ești o suveică.

— Haide, hai, că înnoptăm în pădure și ne mănâncă ursu, zise ea iuțindu-și pasul și fără a se uita îndărăt.

Și după cum pământul era de ondulat, tot așa și ea, acum se cufunda în frunzișul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra.

— Mare lucru, să nu fi dat strechea peste tine, Axinio, zisei eu iuțind calul și căutând a mă ținea cât mai aproape de dânsa.

Ea își căuta însă de drum, țesând iute din picioare și lunecând ca o zvârlugă pe poteca strâmtă și cotigită, ce șerpuia pe sub mestecăniș. Înțelesei că cu Axinia n-o poate cineva scoate la capăt așa de ușor... Mă mulțumii, deci, a căuta să mă țin cât mai aproape de dânsa. Cât-colea, tovarășul meu înota și el prin desișul verde cu roaiba lui mică și slabă. În cele din urmă, ne ajunse și el.

— Uff!... făcu Axinia, scoțând din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini și ștergându-și fața de sudoare; uf, ce zăpușeală! Și se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni.

— Vezi, dacă țeși prea iute, suveica dracului, c-ai ostenit? zise tovarășul meu, descălecând.

— Ei și pe 'neata te-o pălit nila! parc-ai să faci pânză cu mine.
— Pânza ca pânza; vi-ți înțelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecând și eu; dar, pân-atunci, n-ai face rău să-mi spui unde-o să mânem noi în ias' noapte?

— Unde? La Avrum în Șeștină, răspunse ea, cu siguranță.
— Și, mă rog, ce mâncare-i Avrum al tău din Șeștină, despre care îmi spui ca de un om pe care toată lumea e datoare să-l cunoască?

— Da ce? 'Neata nu știi? Avrum din Șeștină, crâșmariu.
— Da cum să nu-l știu! Mi se pare că sunt chiar oleacă de cimotie cu el.

De altmintrelea întrebarea mea era de prisos și răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Cine zice, în satele și localitățile noastre de munte, Avrum, Ițic, Leiba, Burăh, Șloim zice crâșmar, adică un fel de păianjen, care-și țese pânza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul și, pe cât se poate, mai multe insecte; și, precum păianjenul stă la pândă în mijlocul pânzei sale, tot așa Avrum sau Ițic pândesc pe trecători de la umbra crâșmei lor.

— Și mai avem mult până la Avrum al tău?
— A mai fi pe jumătate cât am mers. După câteva minute de odihnă, încălecarăm și plecarăm. Soarele cumpănise acum după dealuri și nu mai poleia cu cele din urmă raze ale sale decât piscurile munților din răsăritul ce se întindea la spatele noastre. Pe nesimțite însă își stinse și apusul lumina sa și liniștea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munți, ce ne înconjura din toate părțile. Axinia își vârâse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarășul meu începuse să-și încheie, cu îngrijire, la piept vengherca lui soldățească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai...

În munte, radiarea nocturnă se face repede și răcoarea nopților senine e cu atât mai mare, cu cât ziua a fost mai călduroasă.

Când părăsirăm mestecănișul spre a intra în Șeștină, înnoptase de tot, și frigul se făcuse simțitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spațiului deșert, împrejmuindu-și chipu-i mort și palid cu o fantastică ramă de întuneric și lumină. Înaintea noastră, lungă, largă și pleșuvă, se întindea Șeștina ca un luciu de apă, încremenit sub o rețea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi și pustii ai Șeștinei!...

Sub razele piezișe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase și nemăsurat de lungi pe întinderea sură a câmpiilor; iar vântul ușor, clătinând alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare.

După două lungi și friguroase ceasuri de mers sub întunericul nopții, descălecarăm dinaintea crâșmei lui Avrum din Șeștină. Avrum însă se culcase și crâșma sau — mai bine zis — cocioaba lui de scânduri dormea dusă și ea, zgribulindu-se de frig și înghemuindu-se, parcă de frică, în umbra uneia din îndoiturile mai apărate de vânturi ale Șeștinei.

— Ei, și acum, zisei descălecând, unde e Avrum al tău, Axinio?
— S-a fi culcat lifta cea jidovească, da las' că mă duc eu amu și-l scol.

Și, în adevăr, până ce să legăm noi caii de câte un par al unui gard de răzlogi, Axinia se și duse la ușa crâșmei, fără a se îngriji de câinii cu care, pe cât înțeleserăm, avea o destul de veche cunoștință.

— Domnu Avrum, domnu Avrum! auzirăm noi pe Axinia strigând și bătând cu pumnul în ușa crâșmei.

Nici un răspuns.
— Domnu Avrum, domnu Avrum!... Aceeași tăcere.
— Pârli-te-ar para focului, perciunatule!... Domnu Avrum, domnu Avrum!

Și pumnul Axiniei, mic și nervos, izbea repede și puternic în ușa hodorogită a crâșmei.

Un glas gros și somnoros păru că se aude dinlăuntru.
— Eu, eu, Axinia din gura Borcii; deschide. Același glas dinlăuntru ridică diapazonu-i răgușit și somnoros.
— Da deschide, că-s cu doi boieri și n-au unde mânea. Ne apropierăm de ușă.
— Hîîî? Da ce caută boierii pe vremea asta aici? Du-te, nu deschid, răspunse el cu accentul particular jidovilor din Galiția, care de-abia rup românește.

— Jupâne Avrum, zisei eu bătând în ușă, cu dosul a două degete, deschide, suntem oameni buni, am înnoptat aici și n-avem unde mânea; deschide, te rog, să ne dai ceva de-ale mâncării și vreo odaie de mas; plătim.

— Eu nu zic că nu sunteți oameni buni, răspunse el dinlăuntru și cu același accent, da eu nu vând noaptea și n-am unde să vă primesc; să vă duceți dumneavoastră alăturea să mâneți.

— Da ce? este vreo casă alăturea, Axinio? întrebai eu pe femeie.
— ...Cornu lui cel jidovăsc! I-auzi, spurcatu dracului, vă trimite alăturea, să mâneți cu țiganii, răspunse ea scoborând glasul.

— Cum cu țiganii?
— Doar alăturea sunt niște lăieși, care s-o așezat aici cu cortu, de potcovesc, vara, caii omenești.

— Ș-or fi potcovind și pe oamenii care le cad la îndămână?
— D-apoi?! Înțelesei că vorba de "boier" nu prea fermecase auzul lui Avrum, și până într-atâta nu-l fermecase, încât ne trimitea să mânem alăturea cu țiganii...

Aș fi trecut ușor peste disprețul ce arăta Avrum pentru toți "boierii" concentrați de astă dată în una și singura mea persoană și chiar aș fi închis gura amorului meu propriu jignit, dacă cel puțin pârdalnicul de stomac nu s-ar fi împotrivit!...

— Domnule Avrum, deschide, te rog, numai să cumpărăm ceva și ne ducem, zisei, fără a schimba bătaia în ușă și fără a ridica glasul.

— Nu vând noaptea, nu deschid, mă rog să vă duceți de-aici.
— De dus ne-om duce, da de deschis trebuie să deschizi și de vândut trebuie să vinzi; aprinde lumânarea și deschide, zisei bătând cu pumnul în ușă.

— Hîîî?... Da ce? Parc-am să deschid de frică? Da dumneavoastră sunteți boieri, mă rog?

— Frică, nefrică, boieri, neboieri, deschide ori stric ușa! și izbeam cu pumnul în ușă de se zguduia cocioaba întreagă.

— Hîîî... Sură!
— Vuus?! se auzi întrebând din fundul crâșmei un glas de femeie speriat.

— Bate la ușă, vrea să strice ușa! Aprinde lumânarea! Iaca, deschid.

Când pășirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate miresmele pământului îmi străbătu până-n creieri: nu te pricepeai dacă miroase a pământ, a ouă clocite, a grăsime râncedă, a pește sărat, a piele nedubită, a brânză iute, a curechi murat... nu mirosea a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate acestea la un loc... Trebuie să recunosc nasului meu însă gloria de a fi înfruntat cu un adevărat eroism această duhoare ciumată, fără ca totuși să se strâmbe câtuși de puțin.

— Bună vremea, domnule Avrum, zisei intrând; se vede că nu-ți prea plac mușteriii de noapte, de te culci așa devreme?

Jidovul, înmărmurit de spaimă, stătea nemișcat și nu răspunse, deocamdată, nimic. Tăiat pe fundul de lumină roș-palid al lumânării somnoroase de seu, pe care Sura o ținea în mână la spatele lui, Avrum rămăsese ca trăsnit sub înfățișarea mea.

Ș-apoi, peste urmele ce spaima întipărise ființei sale întregi, întâmplarea mai aruncase o pereche de "neexprimabili" couleur Isabelle, o cămașă ce bătea în floarea unui roș spălăcit, niște papuci de teletin și niște ațe ce-i spânzurau de toate părțile... Cu mâinile în aer, cu trupul plecat spre dreapta, ca și cum s-ar fi ferit de-o lovitură, cu picioarele desfăcute larg, Avrum avea aerul unui semn de întrebare; iar deasupra tuturor, răsărea capul lui Avrum înzestrat cu toate podoabele tipice ale rasei sale: cu fruntea înaltă și acoperită de o piele subțire și des încrețită, cu ochii mici ce se mișcau iute și neastâmpărat în dosul unor pleoape pleșuve și îmbujorate, cu nasul uscat și coroiat, cu fața lungă și înfășurată într-o barbă sălbatică și terminată în furculiță, dar mai ales cu nelipsiții săi perciuni care, în șuruburi lucioase, tremurătoare și pline de puf, se scoborau de la înălțimea tâmplelor până în josul urechilor.

De altmintrelea, Avrum avea tot dreptul să facă cu mine pe semnul de întrebare; și nu numai Avrum, dar orice muritor ar fi rămas nedumerit asupra soiului de om ce putea să se ascundă sub o manta lungă și largă, sub o pălărie vastă, cu revolver la stânga, cu un ciomag în dreapta, cu ranița-n spate și cu opinci la picioare. Mai pune pe lângă acestea o față posomorâtă, o barbă grozavă, niște ochi încruntați și, deasupra, ceasul târziu de noapte la care noi băteam deznădăjduit în ușa lui Avrum, și oricine înțelege că toate Surele și toți Avrumii pământului datori erau să simtă fiori de groază prin oasele lor... Și când te gândești că mie nu-mi era decât foame și că nu jucam poate această comedie decât pentru un covrig uscat și trei măsline zbârcite sau pentru o șușăniță de pastramă, cu care la nevoie mi-aș fi putut cârpi opincile rupte!...

— Putem găsi la dumneata ceva de-ale mâncării, domnule Avrum? zisei așezându-mă pe un scaun de lemn unsuros, ce se afla lângă tejghea, în partea despre ușă.

Jidovul păru că-și vine în fire.
— Da, mă rog, cine sunteți dumneavoastră, și ce vreți de la mine?

— Deocamdată, domnule Avrum, nu suntem decât niște oameni flămânzi, și vrem să cumpărăm ceva de-ale mâncării; cred că cu parale o să ne dai.

Și pusei pe tejghea o piesă de 5 lei.
— Doar ți-am spus eu, domnule Avrum, că dumnealor sunt niște boieri de la oraș, și dumneata te-ai speriat degeaba, zise Axinia amestecându-se în vorbă.

— Da eu nu m-am speriat, numai n-am știut cine sunt dumnealor, răspunse dezmeticindu-se Avrum, ai căruia ochi recăpătaseră privirea lor vicleană și lacomă la sclipirea pe care piesa de 5 lei o arunca sub flacăra lumânării de seu așezate de Sura pe tejghea.

— Domnu Avrum are dreptate, Axinio; acum însă când cunoști cine suntem, domnule Avrum, poți să ne dai ceva? cu parale, bineînțeles; suntem cam flămânzi.

— Poftim, mă rog, ce vreți să vă dau?
— Mai întâi câte un păhărel de rachiu și câte un covrig; da rachiu să ne dai de cel care bei dumneata sâmbăta...

— Bucuros... Sură, adă garafa cu rachiu din dulap. Și altceva? întrebă Avrum, rezemându-se cu amândouă mâinile pe tejghea și plecându-și spre noi jumătatea persoanei sale, care răsărea de după aceeași tejghea întocmai ca a unui orator de după tribună.

— Apoi multe am vrea noi; dar dă-ne și dumneata, deocamdată, ce ai mai bun în crâșma dumitale.

— La mine este tot bun... Am pastramă bună, am brânză bună, am ghedem tare bun, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie, tare bune...

— Sardele de cutie? Ai sardele de cutie, dle Avrum? ia să-ți vedem sardelele.

— Sardele proaspete, tare bune. Sură, zise el femeii lui, care pusese pe tejghea o garafă cu rachiu verde de mintă, adă cutia cu sardele.

Și până ce să bem noi câte un pahar de rachiu verde cușăr și până ce să mușcăm o dată din câte un covrig fosil, Sura, o femeie clorotică cam de 30 de ani, cu o cămașă cum numai la jidoafce se poate vedea, cu o fustă lustruită de slin pe la șolduri și cu picioarele goale, se duse, scotoci prin rafturile întunecoase ale crâșmei, găsi, scoase, aduse și puse pe tejghea o cutie, în adevăr, cu sardele.

Nu știu dacă regii egipteni mâncau sardele de cutie; sunt însă încredințat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichități, ca o piesă arheologică din timpurile faraonice; și de nu mi-ar fi fost prea foame, cine știe? pe lângă atâtea frigări luate drept săbii dace sau romane, pe lângă atâtea hârburi de oale ridicate la gloria de vase grece sau troiene, pe lângă atâția bolovani ciopliți de fantezia întâmplării și pedepsiți pe sfânta dreptate să reprezinte epocile preistorice, pe lângă atâtea trențe cărora li se acordă rara glorie de a fi învelit oarecând coapsele eroice ale vreunui antic cuceritor de popoare, cine știe, zic, dacă printre toate acestea n-aș fi strecurat și eu cutia mea cu sardele? Îmi era însă prea foame, și trebui deci să las văduve toate muzeele de o piesă în adevăr unică și de o reală valoare arheologică. De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum din Șeștină purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice și distinctive ale unei adânci antichități.

Mai mult lungă decât lată, șoarecii sau gândacii, ce locuiau cu drepturi de prescripțiune în crâșma lui Avrum, rosese cingătoarea de hârtie tipărită din jurul ei și crâmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripția aproape dispărută; ar fi trebuit pătrunderea unui mare arheolog, ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri... Iar trântiturile, pe care biata cutie le mâncase poate în lunga ei viață, precum și încercările celor ce în deșert căutaseră s-o deschidă în deosebite timpuri, atâtea urme lăsase pe amândouă fețele ei, atâtea împunsături în lung și în lat, atâtea crestături pe margini, încât nu te pricepeai dacă această cutie a putut avea cândva o formă. E de prisos să mai spunem că deosebite generații de muște și țânțari, ce trăiseră și muriseră sub acoperământul ospitalier al lui Avrum, făcuseră din ea albumul lor!...

— Și alte sardele n-ai, domnule Avrum? zisei eu privind cutia pe toate părțile.

— Numai asta a mai rămas; dar sunt tare bune.
— Cred. Scosei cuțitul meu și până ce să tai, cu vai-nevoie, capacul de deasupra, Sura aduse o farfurie și două furculițe ruginite. Când răsturnai cutia și vărsai sardelele pe farfurie, o duhoare grea de untură de pește mă izbi în nas.

— Dacă faci cură de untură de pește, amice, zisei adresându- mă tovarășului meu, iată, ai prilejul de a n-o întrerupe nici chiar pe Șeștină; îți hărăzesc și partea mea. Tovarășul meu luă farfuria și o duse la nas.

— Ți-i foame, Axinio? zise el adresându-se femeii; dacă ți-i foame și vrei să mănânci, iaca, și-i întinse farfuria; cere pâine și mănâncă.

Femeia, mirosind-o de asemenea:
— Da nu mănânc eu, cucoane, zise ea scuipând, pește putred cu untdelemn împuțit; n-am mâncat de-aista de când sunt.

— Și numai sardele ai, domnule Avrum! Altceva nu mai ai? Ia dă-ne altceva.

— Poate-ți vrea o bucățică de pastramă, ori brânză bună, ori ghedem tare bun, ori scrumbii de putină, tare bune.

— Ia să-ți văd pastrama.
— Sură! bring aran dus ghite dar flaiș. Peste câteva minute, nelipsita Sură se întoarse din fundul crâșmei cu o șușeniță de carne uscată, neagră-verde, și cu vine gălbii pe deasupra. Fără să mai iau în seamă marafeturile nasului meu, tăiei cu cuțitul o bucată și o crestai în felii subțiri. Ni se dădu o pâine neagră și uscată și, făcând masă din tejgheaua unsuroasă a lui Avrum, isprăvirăm în câteva minute cina de seară de pe Șeștină.

— Acuma, domnule Avrum, de mâncat ne-ai dat; da, de culcat, o să ai unde să ne culci? Plătim cât vrei, numai să dormim oleacă.

— Hîîî? Sură? făcu Avrum, uitându-se interogativ la clorotica lui jumătate.

Sura își preumblă iute ochii săi albicioși pe toată întinderea persoanelor noastre și, după un repede și neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum și-i spuse ceva jidovește.

— Iacă, aveți odaia din fund ca să vă culcați și am să iau numai 5 lei pentru dumneavoastră.

— Mai ieftin nici că se poate! iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingându-i piesa, pe care de la capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumânării; și după ce se încredință că nu e nici ștearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea, unde, căzând, trezi din somn pe o mulțime de franci și gologani care, sărind speriați de năprasnica ei sosire, scoaseră un ușor țipet metalic; și apoi din nou căzură în somn adânc, împreună cu noua sosită.

— Da eu oare unde m-oi culca, madamă Sură? întrebă Axinia pe evreică.

— Da ce am eu cu dumneata, jupâneasă Axinie? culcă-te unde știi, răspunse jidoafca cu mânie și răutate.

— Da n-ar putea să se culce și femeia aici în casă, undeva? întrebai eu.

— Da unde să se culce? N-are unde să se culce; răspunse Sura; poate dumneaei să doarmă afară.

— Apoi afară îngheață femeia de frig.
— Da ce am eu dacă îngheață?
— Cum "ce am eu"? da moare femeia de frig, jupâneasă Sură.
— Da ce am eu dacă moare?
— D-apoi îmi găsesc beleaua cu bărbatu-so; mi-a dat-o vie, și eu să i-o dau moartă?

— Da ce am eu dacă ai să i-o dai? eu n-am treabă.
— Du-te, Axinio, și regulează caii, ș-apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în seamă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei!

— Da nu se poate să se culce în odaie, n-are unde, nu se poate...
— Cum n-are unde? Dacă n-a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n-are unde? am plătit cât ați cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, și am să culc pe Axinia cu mine.

Se încinse între Sura și Avrum un dialog foarte viu, în limba lor... Ai fi zis că mai degrabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei...

— Du-te, Axinio, și vezi de cai ș-apoi întoarce-te să ne culcăm că-i târziu, zisei eu, nemailuând în seamă jidoveasca lui Avrum și a Surei.

Până ce să se ducă Axinia să împiedice caii și să le dea drumul în Șeștină, până ce s-o așteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum și intrarăm într-o odaie mică, în care abia te puteai învârti. O masă de lemn naltă și îngustă, pe care ardea o lumânare de său într-un sfeșnic de alamă, lângă masă un scaun de brad și lângă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, jumătate de sticlă, jumătate de hârtie — alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuș. Pe de altă parte, Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe când așteptam în crâșmă întoarcerea Axiniei de la cai, luase de pe pat salteaua — de va fi fost vreo saltea — și lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoința să acopere goliciunea celor patru scânduri așezate pe trei capre, ce-și arătau cu nerușinare de sub pat picioarele lor desfăcute; iar ca odihnă capului nostru, lăsase și trei perne mari, desfățate, unsuroase și roșii ca pieptarul lui Avrum, încolo, ai fi putut prea bine învârti o mâță de coadă, și n-ar fi avut de ce se prinde.

Fără să mai stau de vorbă, luai una din perne, o așezai la perete în curmezișul patului, lipii de pat și în direcția pernei scaunul cel de lemn, ridicai gulerul la manta, în care mă înfășurai, și mă lungii cu capul pe pernă și cu picioarele pe scaun. Trebuie să mărturisesc că la drum sunt de un egoism revoltător; în nici o altă împrejurare a vieții nu mă slujesc, mai mult decât la drum, de maxima: "Fiecare pentru sine și Dumnezeu pentru toți".

— O! o! zise tovarășul meu, văzându-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat și scaunul și acum râzi de mine și de biata Axinie, pe sub pălărie.

Îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina.

— Deloc, scumpul meu, am simțit numai că-ți puseseși ochiul pe scaun și că ai fi avut poftă să-ți întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dânsul, spre a vă ținea de urât, ție și Axiniei, de cumva veți avea gustul să faceți priveghi în ias' noapte.

Și până ce tovarășul meu să se mai învârtească prin odaie chibzuindu-și locul de dormit, Axinia, care adusese înlăuntru pernele și poclăzile de la cai, își așternu în ungherul de după ușă una din poclăzi, își așeză pernele căpătâi; se culcă, se făcu ghem, își trase fotele pe picioare, se înveli cu cealaltă pocladă și nu mai zise nimic.

Bietul meu tovarăș rămăsese stâlp în lumânare și, ciupindu-și o musteață închipuită, plănuia, cu mintea și cu ochiul, un loc unde să-și poată și el așeza imensa sa persoană. În cele din urmă, păru că ia o hotărâre: ca și mine, așeză și el perna la perete în curmezișul patului și se culcă; dar patul era așa de îngust, și picioarele lui așa de lungi, încât îi fu peste putință să-și găsească echilibrul de dormit.

— N-ai să ieși la nici un capăt, amice, zisei eu, tot sucindu-te așa. Cel mai bun lucru era să-ți fi închipuit, pentru această călătorie, o altă pereche de picioare. Părinții tăi, când au ridicat planul persoanei tale, s-au luat, pe cât se pare, după uriașii din poveste și nu s-au gândit că vor veni și vremuri când va trebui să mai dormi și pe cele patru scânduri ale lui Avrum din Șeștină. Înțelegi, prin urmare, că pentru timpul de față picioarele tale îți sunt o adevărată nenorocire. Totuși, fiindcă necazul tău îmi face milă, apoi îți pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ți perna și te culcă jos; să stingi însă lumânarea.

Și mă întorsei cu fața la perete, spre a dormi.
— Când n-ai de primit, răspunse el, bag de seamă că ești foarte meșter în a da sfaturi altora.

— Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut, adresează-le, te rog, opincilor mele; eu te las și plec în împărăția trandafirie a visurilor.

Câteva minute încă, simții în mod vag pe tovarășul meu mișcându-se prin odaie; apoi totul intră în liniște... Adormii.

Dimineața, când mă sculai, tovarășul meu dormea încă lungit jos la pământ și cu fața în sus pe poclada cu care Axinia se învelise de cu seară.

— Ei, amice! Axinio! ia sculați-vă să plecăm, că-i ziua albă, strigai eu, dându-mă jos de pe pat și împingându-i cu piciorul pe rând.

Axinia se sculă iute, își îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, își întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele și poclada, ce-i slujiseră de așternut, și ieși din casă fără să zică nimic.

Tovarășul meu se întinse de-i pârâiră încheieturile și-i ajunse capul în ușă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi...

— Că rău am mai dormit, zise el căscând și întinzându-se, spre a-și trezi mușchii adormiți.

— Te cred, cu singura deosebire că ești foarte meșter în a primi sfaturile, când nu poți să le dai.

— Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele-n cui ca să mă pot culca pe pat?

— Bine, bine, când cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare... ia să plecăm!

Caii erau gata. Când puneam piciorul în scară pentru a încăleca și a pleca, Avrum ieși din crâșmă și-și scrise în privazul ușii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba și părul nins de puf, cu ochii îmbujorați, mici și leneși, cu mâinile la spate și cu pântecele înainte, își desfăcuse compasul picioarelor, formând, cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemișcat și nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cât se ținea el de țanțoș și de mândru de clasica lui murdărie...

— Ei, bătrânule fachir, auzii deodată pe tovarășul meu strigându-mi de la spate, ia să plecăm! nu vezi că biata Axinia a-nlemnit de frig, și eu...

— Și tu, prea cinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cât se pare, să guști încă o dată plăcerile de a te prăji în pântecele de aramă al taurului de la Creta. Sub mângâierile înghețate ale acestui iulie de contrabandă, gestul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea: soarele, care împarte viață și căldură tuturor jivinelor deopotrivă, cred că peste puțin va răsări și pentru sărmanele tale spate.

Plecarăm. Dimineața era rece de tot, și munții uriași din urma noastră făceau față soarelui care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din șesuri. Un vânt pătrunzător de rece adia din miazănoapte; peste întinderea moartă și fără hotar a Șeștinei, răsuflarea vaporoasă și nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un lințoliu sur de rouă fină; iar sub greutatea acelorași bobițe de rouă, negara cu părul subțire își mlădia dulce și molatic spre pământ spicu-i rar și violet; drumul nostru părea tăiat pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare.

— Și, serios, zisei, reluând drumul la vale și adresându-mă tovarășului meu, nu te mișcă deloc senina și nemărginita priveliște ce se deschide ochilor tăi? Ia privește colo, între apus și miazăzi, fruntea pleșuvă a Călimanilor, cum se ridică limpede și mândră în văzduhul fără nori; ia privește cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roșii și cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deșerturile albastre și fără fund ale cerului! Roua de noapte ți-a așternut covoare de mărgăritare sub pașii tăi, iar depărtatul apus și neguroasa miazănoapte au mânat în grabă pe cele mai mângâioase dintre vânturile lor, spre a dezmierda și a săruta fața mândră a blondului Adonis.

— Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mișcă peste măsură; decât dumneata, domnul meu, care cugeți lucrurile cu capul unei generațiuni dispărute și care ești un anacronism de carne și de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cât toate zilele, poți prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă de doc pe spate, am nevoie de ceva mai substanțial pentru a-mi hrăni cugetarea. Dumneata te poți mulțumi, spre pildă, cu nectar, cu flori și cu raze de soare, și poate că n-ai da o bobiță de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n-ar prețui poate la dumneata cât mușchiul cel plin de gândaci al Șeștinei, pe care te-ai întinde mai oriental decât molaticul amant al reginei din Saba; murmurul apelor și suspinul frunzelor te-ar răpi poate mai mult decât cele mai sublime melodii omenești; știu eu, în sfârșit, până unde te-ar mai duce acest amor desfrânat pentru tot ce e din lumea închipuirii? Cât pentru mine, eu rămân în cercul strâmt al lumii mele... Iată pentru ce, bătrânul meu visător, în loc de rouă aș fi preferat să fi fost iarba stropită cu leșie, numai caldă să fi fost; căci, mai la urmă, nu înțeleg ca copitele iepei și opincile mele să prindă reumatism, numai pentru ca fantezia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul și în latul întregii creațiuni...

— Și eu te las în cercul strâmt al lumii tale, cu singura condiție de a te îngriji puțin și de opinca ta dintre umere, care, pe cât se vede, e serios atinsă de reumatism.

— Te salut! Te salut! izbucni deodată tovarășul meu într-un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. Te salut, soare sfânt, făclie aprinsă de însuși Dumnezeu în adâncurile reci și neguroase ale spațiurilor sale! Febus Apolon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut! Ție, ca unui idol de foc, mă închin, și, de pe această Șeștină, altar imens ridicat de Dumnezeu, spre a se înălța de pe el fumul de jertfă al negurilor către ceruri, îți aduc prinosul inimii mele!...

Soarele își ridicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munților Sabasei și ai lui Petru-vodă; iar lumina lui, încă rece, poleia pieziș Șeștina, acest pustiu imens și verde, suspendat de Dumnezeu însuși în larga înălțime a văzduhului... Începusem a scoborî la vale spre Neagra Broștenilor. Soarele se ridicase de-o suliță și razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineți fără de nori. Șeștina își desfășura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde și rourată; dincolo de hotarele ei, negurile plutitoare, ca o mare frământată de vânturi, umplu cupa imensă a adâncului; mai departe, creștetele vaporoase ale munților Transilvaniei tăiau o dungă violetă și dulce ondulată pe adâncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie — și însuflețit poate numai de ochiul lui Dum­ nezeu — se deschidea nesfârșitul gol și tainic... și în el neînfrânata mea închipuire se pierdea, târând în urma ei întreg sufletul și inima mea...

Soarele era la amiază și razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covârșitoare. Caii mergeau în voie și alene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită și adâncă a Șeștinei; nici o adiere de vânt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede și aerul părea încremenit. Pe întinsa față a scânteietorului ocean de flori, zefirii obișnuiți ai locului nu mai săpau nici o undă, nici o încrețitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeață și înțelepciunea cailor noștri era singura busolă după care ne cârmuiam în încurcata rețea de poteci ce se ascundea sub iarba deasă și înaltă a Șeștinei. Totuși, la o cotitură a potecii, dădurăm peste Axinia lungită la pământ, răsuflând greu și ștergându-se de sudoare cu vestita ei basma.

— Bine, sfârleaza dracului, îi zise tovarășul meu, iar a-ncălecat Aghiuță pe tine? Ce-o împingi așa de fugă, fa, și ne lași singuri? Ori vrei să ne rătăcim pe meleagurile aistea?

— Da 'mneata, răspunse ea netulburată și fără a se urni de jos, nu poți merge mai repede? Nu vezi c-are să ne-apuce ploaia? Și de adăpostit n-avem unde, fără cât la Mârcu pe Neagra? Ș-avem mult de mers pân-acolo.

— Da de unde naiba vezi tu c-are să plouă, suveica lui Scaraoschi? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vreun calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi?

— Eu nu știu ce spui 'mneta, fără numai c-are să ne apuce furtună și ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amiază; nu vezi 'mneta cum se-nnourează la Cornul Caprei?

— Ce capră visezi tu, fa Axinio?

— Ia colo, la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculându-se și arătând cu degetul ei mic un punct între apus și miazănoapte.

Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic și conic, care răsărea de sub orizont și-și lărgea temeliile în văzduhul depărtat.

— Și crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat de la marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mârcu?

— Ei, d-apoi 'mneta nu știi că nourii vin călare pe vânt? Cum a scăpăta soarele de-amiază, are să ne răstoarne furtuna la pământ și are să ne mureze ca pe niște șoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate-om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într-un loc unde știu eu că este o târlă părăsită; de n-or fi stricat-o, avem să găsim o țî' de adăpost.

Axinia apucă înainte, tovarășul meu după ea, și eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfârlează și mergea cuminte la trei pași înainte de botul iepei tovarășului meu; și, deși nu pășeam tocmai unul pe urmele altuia, părea totuși că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roșii; — atâta mergeam de tăcuți și atâta călca de ușor și om, și cal.

— Și mai avem mult până la târla ta, Axinio? întrebai, ridicând glasul pe deasupra tovarășului meu.

— Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo, în adâncitura ceea, răspunse ea, arătând cu degetul înainte.

Și avea Axinia un așa fel de arătat cu degetul, că parcă tot ce arăta răsărea la vârful degetului ei. La o depărtare, în adevăr, nu tocmai mare, se vedea o adâncitură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult.

Legiuni de nouri cu forme fantastice, ridicându-și unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus și miazănoapte; alți nouri răsăreau de la celelalte margini ale cerului și, parcă grăbiți, veneau pe aripi de vânturi să-și deie întâlnire, deasupra capetelor noastre, cu tovarășii lor din apus; și, deși pentru noi soarele mai păstra câteva din razele sale, deși natura din jurul nostru nu se deșteptase încă din încremenirea sa, totuși umbre prevestitoare de rău învăluiseră și un vuiet surd și nehotărât frământa depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor priveliști ale naturii și, deși eram încredințat că nu voi avea nici un punct de reazem împotriva dezlănțuirii nebune a puterilor văzduhului, simțeam totuși în sufletul meu o neînțeleasă mulțumire. Nu cred să fi moștenit mare lucru din firea vreunui erou antic; știu însă că cumpăna sufletului meu e atât de simțitoare, încât e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranță, oricât de mic, spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; și când te gândești că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta care de atâtea ori înfruntase biruitor potopurile cerești; când te gândești că mă umbream sub o pălărie care-și râdea și de ploaie și de soare -înțelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei la treapta unei drame ordinare și nu așteptam decât ca cortina să se ridice...

Descălecarăm. Cotigirăm la stânga și intrarăm în înfundătură sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o târlă părăsită.

De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul și urzica moartă creșteau în voie, și cu bună înțelegere domneau peste locul acesta. Întrucât se atinge de existența de altădată a vreunei târle, cel mult dacă un colț arheologic al vreunei opinci rupte mai ridica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormântată până la gât; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenția să-ți deștepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruțate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit și se părea că cheamă încă o dată, în brațele sale, bărbânța de brânză, pe care odinioară o strânsese la piept.

Un vânt de miazănoapte ne călcase grăbit, și suflarea lui vijelioasă săpa valuri adânci cu fețe schimbătoare în fânețele înalte și înflorite ale Șeștinei. Pe sub soarele care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb își târau, cu o iuțeală nebună, umbra lor pe pământ. Vântul își îndoise furia și nici o pată de lumină, jos, nici o pată de azur, sus, nu se mai zărea. Puterile adâncului trăsese în fața cerurilor perdeaua lor de neguri...

În depărtările pline de umbră, stăteau munții încremeniți și un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunțile lor posomorâte... Un tunet mai apropiat și câteva bobițe de ploaie hotărâră pe Axinia și pe tovarășul meu să-și ia măsurile cuvenite. În câteva minute caii fură deschingați, tarnițele cu pernele lor puse la pământ; iar pe ele, ca pe niște scaune, se așezară fiecare de o parte, și fiecare câte cu o pocladă în spate. Axinia, ce făcu, ce drese, se strânse ghem și, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarășul meu, sub ploaia care se îndesea, căuta cât mai iute să-și adăpostească și el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă și prea îngustă pentru dânsul; trudă zadarnică: când își acoperea spatele, i se dezveleau genunchii; când o trăgea pe dreapta, stânga-i rămânea goală... și ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturul calului meu, luai poclada și i-o aruncai peste lipsurile celei dintâi.

— Și acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrei să mai împărtășesc simțirile adânci, pe care mi le deșteaptă în suflet sublima frământare a naturii? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de Heteroclit — diferit. Bărbânță — vas făcut din doage de lemn, în care se păstrează lapte și brânzeturi.

poclăzi vărgate își doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaș din vița blondului Apolone? Tot așa îmi închipui că trebuie să se fi întâmplat și cu divinul tău strămoș, sub ploile Arcadiei, când se tocmise văcar la regele Admet.

Nici un răspuns. Rămăsesem singur în picioare, cu calul de frâu; și fu de ajuns ca, între mine și tovarășii mei de drum, să se întrepună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frământate de furia elementelor dezlănțuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvârșite singurătăți...

Furtuna se schimbase în vijelie și pe mii de glasuri fantastice șuiera, se tânguia și gemea a pieire și a pustiu.

Fulgere lungi de lumină frântă și orbitoare spintecau adâncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstimpuri, iar piscurile depărtate ale munților păreau că se prăbușesc sub trăsnetele cerești; și ploaia cu picături dese și măzărate, biciuită de vijelie; ca o pânză fără sfârșit, se depăna pieziș din ceruri pe pământ. Axinia și tovarășul meu stăteau înghemuiți sub poclăzile lor vărgate și apa ciuruia de pe dânșii în toate părțile. După un ceas de frământare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări și vijelia a-și ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleț al câte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor, soarele începuse iarăși a trimite pământului razele sale. Ca o armată de fantome uriașe, umbrele nourilor, grăbite și ușoare, se strecurau din miazănoapte peste Șeștina și se pierdeau în miazăzi; boabe mari de ploaie limpede atârnau pe firele de iarbă și, sub razele soarelui, Șeștina lua înfățișarea unui verde și înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă și curată împrospăta întreaga fire.

Ploaia contenise de tot și vântul se potolise.
— Axinio, zisei eu femeii, care ieșise de sub pocladă, murată ca un șoarece, ia vezi de pune șeile pe cai și să plecăm, că n-aș voi să ne apuce noaptea uzi și flămânzi. Mai este mult până la Mârcu?

— Ia, a mai hi ca pe la jumătate cât am mers, da o s-ajungem iute, că scoborâm la vale.

În câteva minute caii fură gata. Încălecarăm și plecarăm. În mai puțin decât credeam, furăm la Mârcu, în valea Negrei Broștenilor.