După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dârmocsului, un pârâu care-și face drum prin cotiturile de miazăzi ale munților și se varsă, pe dreapta, în Neagra Broștenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dârmocsul cu Neagra se află așezată crâșma. O singură grindă înalt suspendată, rămășiță a vreunui pod desființat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept și ne îndreptarăm spre crâșmă; iar Axinia, deși apa nu era mai adâncă decât până la genunchi, împinsă de natura ei de veveriță, găsise nimerit să treacă pârâul pe punte; și, când ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătând, cu pas ușor și sigur, grinda îngustă de peste Neagra.

— Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarășul meu, când ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă? Adică tu nu poți trece peste Neagra decât numai prin văzduh? Ori vrei să nu-ți vadă lumea picioarele? Să-mi fi spus, că te luam călare.

— Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe păcate și se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i așa, Axinio?

— A hi, răspunse ea înțepat. Descălecarăm dinaintea crâșmei. Până ce Axinia să vadă de cai, noi ne așezarăm la o masă, sub umbra unui mesteacăn. În crâșmă, tot la o masă, chefuiau câțiva țărani. Mai deoparte, ca la o zvârlitură de băț, o mulțime de femei erau strânse ciotcă și făceau nu știu ce. Axinia luase șeile de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puțină iarbă și se întorsese unde eram noi.

— Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mâncării la crâșma asta.

Axinia se râsuci într-un picior, plecă și dispăru în crâșmă. Peste câteva minute se întoarse.

— Vai de mine! zise ea speriată și cu mâna la gură, vai de mine! Ion Rusu i-aici...

— Ei, și ce te apucă, fa? Ce-i cu Ion Rusu al tău? o întrebai eu.
— Ion Rusu din gura Dârmocsului...
— Foarte bine, din gura Dârmocsului; dar, în sfârșit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile?

— D-apoi'neata știi? să te ferească sfântu de el, când îi cu chef; se leagă de toată lumea ș-un sat întreg n-are ce-i face.

— Ei, și de asta te-ai speriat?
— D-apoi?
— Bine, bine, o să vedem; pân-atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mâncăm?

— Iaca vine. În adevăr, crâșmarul, un român cam de 40 de ani, venea cu de-ale mâncării.

— Bună ziua, prietene, îi zisei eu, când fu lângă noi.
— Mulțumim d-voastră! ne răspunse el scurt, punând, fără altă vorbă, dinaintea noastră o pâine uscată, o bucată de cârnaț și mai uscat încă, niște brânză într-o strachină și o legătură de ceapă verde.

— Da vin îți pofti? ne întrebă el.
— Deocamdată să ne dai apă rece; suntem înfierbântați de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă.

Și, nepăsător, ne lăsă și, cu pași greoi și largi, se întoarse în crâșmă.

— Ia cearcă-ți dinții în cârja ias' de corn a bunică-ta, fa Axinio, zisei eu, dând femeii o bucată de cârnaț, uite pâine, uite ceapă, uite brânză, mănâncă, sfârleaza lui Scaraoschi, până ce nu dă Rusul cu crucea peste tine. Auzit-ai de Ivan Turbincă? Ei bine, să știi tu că acela era tot rus și-l chema tot Ion, ca și pe Rusul tău; și avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vâra pe toți dracii. Pe cât am aflat, și Ion Rusu din gura Dârmocsului are o tolbă, în care s-o hotărât să te vâre și pe tine, cu dracii tăi cu tot.

— Ei, 'neatale ți-i a pruji , da 'neata știi pe Ion Rusu? las' c-ai să vezi.

— Cine ți-a spus ție că nu-l știu, fa? D-apoi eu nu-s rus?
— 'Neata rus?...
— Ba încă de cei cu coadă, Axinio.
— Ei las'... zise ea, uitându-se la mine cu un zâmbet de ironică neîncredere și oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai mușcase o dată.

Sfârșisem aproape de mâncat, când îmi aruncai, din întâmplare, ochii spre crâșmă. Un român de o înfățișare atletică, care, deși în crâșmă, se părea totuși acasă la dânsul, umpluse golul negru al ușii și, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul dedesubt, stătea și se uita țintă la noi; cu o mână la spate și cu alta răsucindu-și o musteață stufoasă și galbenă, părea că plănuiește ceva, de sub cămașa lui albă și scurtă până deasupra genunchilor, de sub brâul verde și lat ce-i încingea șalele, de sub ițarii lui creți și curați, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt, fără mâneci, aruncat cu neîngrijire mai mult pe-un umăr, se silea să acopere niște spate, pe care, ca și pe umerii anticului Atlas, s-ar fi putut rezema cerurile; o frunte netedă și largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare și neagră, care, cu greutate, se ținea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar piepții albi ai cămășii lui întredeschise la gât și dinainte păreau prea strâmți pentru sânurile lui puternice... Să fi avut 40 de ani.

— Nu cumva acela-i Rusul tău, Axinio? întrebai eu pe femeie, arătându-i-l. A pruji — a glumi.

— Ba el, uci...
— Taci că te-aude și te vâră-n tolbă, prâsnelul naibii.
— Iaca vine, zise ea speriată, și voi să plece. O apucai de mânecă și o ținui pe loc, fără a zice nimic. Ion Rusu părăsise, în adevăr, privazul ușii și, cu pași greoi și legănați, se îndrepta spre noi. Din chipul cum mergea și cum se ținea Rusu, înțelesei repede că nu era beat, ci numai cu chef, adică cum îi șade românului mai bine, dar și cum era mai de primejdie, după spusa Axiniei. Și cu tot gustul de bucluc și de gâlceavă, ce se citea pe fața lui, nu mă putui totuși opri de a mă simți atras către acest om plin de viață și cu tot sufletu-i vesel în ochi și pe figură. Mă hotărâi să-i iau apa de la moară.

— Bună ziua, Rusule, îi zisei când fu la câțiva pași de noi. Rusul nostru se opri pe loc și, cum era el cu mâinile înfipte în brâu în loc de buzunare, rezemat mai mult pe piciorul stâng și cu dreptul înainte și puțin cam slobod, mă privi un moment fără a-mi răspunde, după obicei, la bună ziua mea.

— Mulțumesc d-tale, zise el, în sfârșit, scoțând dreapta din brâu și răsucindu-și musteața stângă; da adică de unde mă cunoști d-ta, cucoane, de-mi zici așa deodată pe nume, mă întrebă el cam răstit și privindu-mă țintă.

— De un'te cunosc? Bravo, Rusule! zisei eu sculându-mă, apropiindu-mă de el și bătându-l ușor peste umăr; da cine nu cunoaște pe Ion Rusu din gura Dârmocsului? Oare este un român mai verde și mai chipeș, pe toată valea Negrei Broștenilor, decât Ion Rusu din gura Dârmocsului? Doar cred că satul de frica lui știe și nu de-a buhaiului popii; și mi se pare mie că fetele și nevestele se cam sfădesc după mustețile tale cele galbene și stufoase; uite, biata Axinia numai te-a văzut ș-a și apucat-o tremurul lui Cain.

— A! haaa! Axinia din gura Borcii, zise el făcând un pas spre femeie și privind-o scânteietor; ia mai stai tu, fa, să-ți sucesc eu gâtul ca la șopârle amu; ce cauți tu aici?

Axinia, sprintenă cum era, o rupse de fugă.

— Ia ascultă, Rusule, zisei eu apucându-l de braț, las' că i-i suci gâtul mai pe urmă.

Și cum se uita Rusu după Axinia, care fugea, dădu cu ochii de grămada de femei strânse ciotcă mai deoparte, împrejurul a nu știu ce.

— A! ha! zise el, iar a venit aici cotoroanța de vrăjitoare. Și pe cât îi îngăduia starea lui de amețeală, se smulse din strânsoarea mea și se îndreptă repede spre grămada de femei.

— Ia mai stați să v-arăt eu amu, amenință el de departe.
— Iaca Rusu! iaca Rusu! auzii strigând speriat pe o femeie din grămadă.

Toate femeile întoarseră capul și, când văzură pe Rusu venind, iute se sculară ș-o împunseră de fugă care încotro. O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase și ea, strângea repede nu știu ce și, pe cât îi îngăduiau bătrânele ei picioare, o luă și ea la fugă spre Neagra, își ridică fusta până la genunchi, intră în apă și, luptându-se cu repegiunea curentului, se silea să ajungă cât mai iute la malul celălalt. Nu cunosc obiceiul câinilor de vânat, dar îmi închipuiesc că tot ca și Rusu trebuie să fi rămânând pironit un ogar care vede o sută de iepuri țâșnind deodată din toate părțile și nu știe după care să se ieie. Și Rusu, mânios și rușinat, poate, de neizbânda sa, se întorcea mai încet decât se dusese.

— Da ce-i, Rusule, zisei eu, când fu lângă noi, ce te-ai apucat de speriat femeile satului?

— Ce-i?... D-apoi că doar n-oi da eu cu crucea peste spurcăciunea cea de cotoroanță, zise el arătând spre baba care trecea Neagra prin vad; și o sudalmă, care dovedea că Rusu nu era în termeni tocmai excelenți cu crucile, cu dumnezeii, cu icoanele și cu tămâia, căzu ca o grindină pe capul babei, care trecuse apa și se depărta repede pe drum la vale. Am să-i descânt eu de baghiță unde-o miruit-o cu lapte acru popa ei cel țigănesc. Baghiță, babiță — boală de care pătimesc copiii mici.

— Da ce ți-o făcut baba, Rusule, de-o tămâiezi așa?
— Hei! d-apoi că doar asta-i Marula, vrăjitoarea din Păltiniș; după ce poartă toată noaptea pe Sarsailă după gât, vine dencheagă apa prin sate.

— Las-o la pârdalnica, dacă-i vrăjitoare, măi Rusule, că ți-a face vreo farmazonie și te-i trezi într-o bună dimineață din om neom.

— D-apoi că doar nu mă tem eu de farmazoniile ei; eu îs cântărit în ziua de Paști și nu se prind de mine drăcoveniile ei.

Și-mi închipui că Rusu trebuia să fi fost cântărit și în ziua de Crăciun; căci îmi făcea impresia unui om care era în stare să zvârlă cu barda și în D-zeu, și în dracu.

— Hei! Axinio, fată hăi, hai vino-ncoace, zisei strigând pe femeie, care sta lungită pe iarbă mai încolo, la o depărtare anume aleasă în vederea Rusului; hai, vino-ncoace, că Rusu s-a hotărât să-ți sucească gâtul mai târziu.

Axinia se sculă și, cu băgare de seamă, se apropie de noi pe la spate.

— Ia du-te și spune crâșmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea.

Axinia făcu un ocol larg și chibzuit pe la stânga Rusului, de la care nu-și luă ochii, până ce nu se simți în afară de sfera primejdiei și, apropiindu-se de ușa crâșmei, strigă pe crâșmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm și ne scularăm să plecăm.

— D-apoi că doar n-îți pleca 'neavoastră fără să vă opriți pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-și provocator amândouă mâinile în brâul său verde și lat.

"Rândul nostru", cugetai eu...
— Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului și să nu vedem palaturile Rusului, se poate? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea și trebuie să fim în iastă-seară la Șar.

— Da ce-așa mare grabă, mă rog? Doar Șaru n-o să fugă peste graniță; tot acolo o să-l găsiți și mâine dimineață.

— Așa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpânirii și nu putem întârzia.

— D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croiește șușaua?

— Ba, de nu ți-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu șușaua; uite, și arătai la tovarășul meu, dumnealui e storăș la suprefectura de la Broșteni și are de dus niște porunci la primăria din Șar.

Rusu se uită lung și bănuitor la tovarășul meu.
— Mă!... izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarășul meu, care, în fața acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu și el un pas îndărăt. Mă storăș, 'mi-ți tămâia și parastasu...

Și nelăsându-l să mai adauge a cui anume tămâie și parastas:
— Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storășul aista de la suprefectura din Broșteni, cu chezășie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; și tu, fiindcă n-ai sucit gâtul Axiniei, ai voi să-mi vâri storășul în spărieți? Fii cuminte și ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului.

— Mă storăș...
— Hai, Rusule, hai, zisei apucându-l de mânecă și trăgându-l mai mult cu sila după mine.

— Da de unde găsiși dihania asta cu mustețile roase de molii? zise el aruncându-și încă o dată ochii spre tovarășul meu și lăsându-se a fi mai mult târât decât să meargă de bunăvoie.

— Bravo, Rusule! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pământ? Ia, ca să mai roadă și ele câte-oleacă de musteți, pe unde găsesc. Ș-apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteți ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâi, când a împărțit D-zeu musteți oamenilor pe pământ? Storăș — străjer, paznic.

— Hm! făcu el răsucindu-și cu mândrie musteața-i galbenă și stufoasă.

Și cât pe ce s-o pățească tovarășul meu din pricina musteților. Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze și bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veșnic beat, de-abia se ținea pe picioare și, cutreierând locuința Rusului, șovăia și se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar, vacile și porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriți pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă și nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Și, deși am fi putut tăia de-a dreptul spre locuința Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dârmocs, avurăm, totuși, înțelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârlaz cu două trepte, înțepenite fiecare pe câte doi țăruși înfipți în pământ și fiecare treaptă străbătând prin gard de o parte și de alta; și mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoșii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuințe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brâncă și, hâind-o într-o parte, îi hâise, în același timp și în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale ușii și ale ferestrelor sale; așa încât acestea, ca o gură și doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Și, dacă Rusu nu avea femeie și copii, avea cel puțin o familie: un purcel, cu o rămășiță de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă și, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchii noștri. O găină și un cocoș scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei cotenețe sparte, iar, din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieșite afară de sub vechiul acoperământ de șovar.

— Bravo, Rusule! zisei eu, îmbrățișând cu privirea tot cuprinsul lui domestic; știi că-mi plac palaturile tale?

— Hm... făcu el răsucindu-și eterna-i musteață stufoasă și galbenă; ia poftiți ș-îți sta o țâră; și ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui.

— Mult n-om sta, Rusule, zisei așezându-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cât om face o țigară; tu fumezi? Și-i întinsei tabachera.

— Mulțumesc d-tale. Eu nu beu tiutiun. Și se puse și el pe prispă între mine și tovarășul meu,
— Mă!... izbucni el deodată, întorcându-se răstit la tovarășul meu, care se mulțumi, de astă dată, să tresară și să scape, cât pe ce, dintre degete, țigara pe care se pregătea s-o aprindă.

— Bine, Rusule, zisei eu, apucându-l cam pe după gât, da dacă mi-i speria storășul și l-a apuca frigurile, cu cine mă duc eu pân'la Șar? ia lasă-l și spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea?

— D-apoi? și, după un moment de gândire, uitându-se țintă la mine: Mă rog, zise el, d-ta ești chiar inginerul cu șușaua?

— D-apoi doar ți-am spus o dată, Rusule; ce? vrei să ți-o spun de două ori?

— Apoi, dacă-i așa, cum îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colțu ist de deal, că se năruie peste mine, zise el, arătându-mi cu degetul spre drum și drept în fața cocioabei lui.

În unghiul repede, ce făcea drumul de la apus spre miazănoapte, intra, în adevăr, înalt și amenințător, piciorul unui deal cu povârnișul sfărâmat, semn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut, ce-i slujea de temelie.

— Bucuros, Rusule, zisei, uitându-mă la piciorul cel de deal și dându-mi aerul că mă gândesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul și trasei cu creionul câteva linii fără înțeles. Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvârșit inginer; bine, îți făgăduiesc c-o să caut să nu se năruie dealul peste tine; dar ia să plecăm, că ne apucă noaptea; când m-oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine, și pace.

Rusu își răsuci de astă dată amândouă mustățile sale cele galbene și stufoase și se păru că rămâne un moment cu ochii în pământ și gânditor; apoi, repede:

— Să mai așteptați numai o țâră, zise el, sculându-se, îndreptându-se spre ușa cocioabei și intrând înlăuntru.

— Mă storăș... zisei eu cu glas înădușit și simulând un ghiont către tovarășul meu; mă storăș... 'mi-ți tămâia și parastasu...

Tovarășul meu se mulțumi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerele cărora s-ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, și era pe punctul de a formula un răspuns, sub trăsnetul căruia s-ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strâmt al ușii cu amândouă mâinile strălucind de un fel de unsoare și aducând ceva rotund și învelit între două frunze de brustur.

— Ia na de colea, mă storăș, zise el punând, fără multă ceremonie, boțul în mâinile tovarășului meu, că doar nu-ți pleca cu mâna goală de la palaturile Rusului, continuă el, așezându-se iar între mine și tovarășul meu.

"Cu mâna goală?... cugetai eu; nu cumva Rusu dracului ne ia drept cerșetori?"

— Și cu ce ne dăruiești tu, Rusule? ce-ai pus tu în frunzele cele de brustur?

— Ce să pun? ia o țî' de unt de la oițele mele; he, hei! parcă ce? crezi d-ta că Rusu-i așa numai cu degetu?

Și la un moment dat, ne trezirăm, și eu, și tovarășul meu cu labele unse ale Rusului căzând greu și în toată lățimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spatele noastre, ca semn al unei familiarități, la care Rusu binevoise a se scoborî până la noi de la înălțimea darului princiar înfățișat prin boțul de unt de oaie... Și pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spatele noastre, rămase neștearsă; iar surtucele noastre, păstrând-o ca amintire, trăiră și muriră cu ea.

Apoi, trăgându-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naște la unii oameni sub imperiul băuturii:

— Mă... ingineriu... zise el, vârându-și fața lui mustăcioasă până sub nasul meu; mă ingineriu... 'mi-ți tămâia și parastasu... și scrâșnind din dinți își înfipse ochii lui albaștri ușor injectați până-n fundul ochilor mei.

— Bine, Rusule, zisei eu cu răceala proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămâia și parastasele pe seama popii; deocamdată, și fiindcă mă grăbesc, adăugai sculându-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrei tu să tai linia drumului? Să tai dealul sau mai bine să fac un zid țapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului?

— Ba să tai dealul.
— Bine; și scoțând carnetul mă făcui că însemn cu îngrijire dorințele Rusului.

Tovarășul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusu, o ștersese; sărise pârlazul și încălecase. Când Rusu băgă de seamă că tovarășul meu se și suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se repezi și sări pârlazul. Tovarășul meu însă dete călcâie iepei și o rupse de fugă.

— Mă storăș... Mă storăș... crucea și icoana... și se luă după el ca să-l prindă.

— Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încălecând și eu repede.

Axinia zbură. Arsei calul peste șale cu varga și el înțelese că, de astă dată, trebuia să-mi pună la îndemână toată iuțeala picioarelor sale; plecai în goană. Rusu, care-și luase nădejdea de la tovarășul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse și se așeză în drum așa, ca să-mi poată apuca, din fugă, calul de dârlogi; când crezui însă potrivit, cârnii puțin calul la stânga și trecui ca vântul; iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma.

— 'Mi-ți tămâia și parastasu, îl auzii strigând în urma mea; și-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile și toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă.

Și când mă gândeam că o singură nesocotință a tovarășului meu dăduse lucrului o întorsătură așa de caraghioasă!...

— Bine, râsul moliilor, îi zisei ajungându-l din urmă, dracu te punea să pleci fără știrea Rusului? Mi-ai zădărnicit toată iscusința mea diplomatică.

— Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvârșită, căci am de dus de la suprefectura de Broșteni niște porunci la primăria din Șar.

— Bine, mă storăș, da de m-apuca Rusu la bătaie?
— Aș fi sacrificat pe altarul umanității 25 de parale și aș fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu și cu sare; și, mai la urmă, o bătaie n-ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de finețe diplomatică se sfârșește de regulă cu păruială, când, mai ales, e și Rusu la mijloc.

— Și untul?
— I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimită majestății sale împăratului tuturor rușilor, spre a-și unge ciubotele cu el.

— Bine, și acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginile strălucite ale cavalerismului modern și, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îți permit să săruți în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a știut cu atâta pricepere să scape din primejdie pe Don Quijotul său.

Un șuierat puternic și ascuțit sfâșie aerul în urma noastră. Când întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborând iute și sărind ca o țarcă peste bolovănișul dealului sfărâmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adânci, acum numai tulpanul ei untdelemniu zărindu-i-se pe deasupra; ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri care se trudeau s-o înghită.

— Ș-ai scăpat cu gâtul nesucit, șopârla naibii? îi zisei eu când fu aproape de noi.

— D-apoi, zise ea gâfâind, parcă mă tem eu de Rusu?... și roșie ca un rac fiert, — ufff... făcu ea, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini.

— D-apoi de cine dracu te temi tu, fa? Când tu ești în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc-ai avea chitia lui Aghiuță pe cap? Doar numai Ochilă și Lungilă din poveste să-ți poată veni de hac, cât de iute scaperi tu din picioare!

— O! Pârli-l-ar para focului, mustăciosu dracului; nu v-am spus eu?

— De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că mustețile Rusului te cam gâdilă pe la inimă...

— Da, ducă-se pocnitului cu mustețile lui cu tot, și să gâdile cu ele pe cine-o mai gâdilit. Las'să se mai lege el de mine, că de nu-l fac alb!... și roșie ca racul fiert și ștergându-și întruna sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, țesea iute din picioare, mergând alăturea cu noi.

— Da știți 'nevoastră că n-ajungem în ia-seară la Șar? zise ea într-un târziu.

— Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vrun sat până-n Șar?
— Mai trecem prin Păltiniș și prin Panaci. Soarele scăpăta spre apus și umbrele lungi ale munților din stânga noastră înaintau încet pe vale înspre munții dimpotrivă, trăgând pe pământ o nesfârșită și capricioasă linie de umbră frântă, tivită cu lumină. Peste înălțimile aeriene din dreapta noastră, frământate de văi adânci ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric și fără sfârșit o rețea imensă și fin țesută din flacările roșietice ale apusului. Un vânt ușor legăna molatic coamele despletite și plângătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. În iarba înaltă și de un verde gingaș, aceeași suflare săpa unde fugătoare și înflorite; pe nota domoală și adâncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, și se pierdea în depărtările albastre un murmur tainic și neînțeles. Pe calea-i lungă și fără sfârșit, Neagra luneca pe lângă noi cu undele-i grăbite și etern murmurătoare... Și cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră... Mergeam tăcuți, iar umbrele noastre, însoțindu-ne pe dreapta, îngânau, cu pași de uriaș, cadența leneșă a mersului nostru. Și cine știe dacă înseși sufletele noastre nu se molipsiseră de o simțire mai cucernică... Cel puțin Axinia își strânsese basmaua în geantă, mișcările ei iuți se domoliseră, privirile ei neastâmpărate lunecau larg pe împrejurimi și, amândouă mâinile ei mici încleștate pe baiera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt și fin, se conforma, în mod inconștient, după mersul meditativ al cailor noștri...

— Cale bună, bade Gheorghe, o auzirăm noi strigând deodată către un român, care tocmai trecea pe lângă noi mânând boii din carul deșert.

— Mulțumim d-tale, jupâneasă Axinie; da-ncotro?
— Ia, până-n Șar cu 'mnealor. Da lelea Catrina a hi acasă?
— Apoi acasă, că n-am mai luat-o.
— Da-ncotro, bade Gheorghe?
— Ia până-n iarmaroc să prefac iști bouleni.
— Da ori ne-a primi lelea Catrina să mânem la 'mneaei în iaseară?

— D-apoi v-a primi, că doar suntem oameni...
— Foarte mulțumim, bade Gheorghe, zisei eu; când ne-om întoarce, o să dăm iar pe la d-ta, cred că te-om găsi acasă.

— Poftiți când îți vrea, și noroc bun, zise el îndemnând boii și plecând.

— Foarte mulțumim și drum bun, răspunsei, despărțindu-ne.