Home | BAC/Teze | Biblioteca | Jobs | Referate | Horoscop | Muzica | Dex | Games | Barbie

 

Search!

     

 

Index | Forum | E-mail

   

In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...

 

 
 
 
 
 Meniu rapid  Portalul e-scoala | CAMPUS ASLS | Forum discutii | Premii de excelenta | Europa

 

 

 

<Inapoi la Cuprins

Anton Pavlovici Cehov
 

Livada de vișini

Inapoi la Sumar


Comedie în patru acte (1903-1904)
 

Personaje:

RANEVSKAIA LIUBOV ANDREEVNA, moșieriță
ANIA, fiica ei, 17 ani
VARIA, fiica ei adoptivă, 24 de ani
GAEV LEONID ANDREEVIGI, fratele ei
LOPAHIN ERMOLAI ALEXEEV1CI, negustor
TROFIMOV PIOTR SERGHEEVICI, student
SIMEONOV-PIȘCIK BORIS BORISOVICI, moșier
ȘARLOTTA IVANOVNA, guvernantă
EPIHODOV SEMION PANTELEEVICI, contabil
DUNIAȘA, fată in casă
FIRS, lacheu, un moșneag, 87 de ani
IAȘA, tlnăr lacheu
Un trecător
Șeful gării
Un funcționar de la poștă
Oaspeți, servitori

 

ACTUL ÎNTÎI


Acțiunea se petrece la moșia Liubovei Andreevna Ranevskaia.
O cameră, care și acum mai e numită „a copiilor". Una din uși dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. în curînd va răsări soarele. Începutul lui mai; vișinii au înflorit, dar în livadă e încă frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sînt închise.

Intră Duniașa cu o lumînare și Lopahin cu o carte în mînă.
LOPAHIN: A dat Dumnezeu și a sosit trenul! Cît să fie ceasul?
DUNIAȘA: Aproape două. (Stinge luminarea.) Se crapă de ziuă.
LOPAHIN: Cu cît să fi întîrziat trenul? Cel puțin cu două ore. (Cască și se întinde.) Mare tîmpit mai sînt! Iau drumul pînă aici ca să-i întîmpin la gară și cînd colo mă las furat de somn... Am adormit pe un scaun... Ce rău îmi pare! Ai fi putut să mă trezești.
DUNIAȘA: Credeam că ați plecat. (Trage cu urechea.) Auzi-i! Mi se pare că vin...
LOPAHIN (ascultă): Nu. Pînă își scot bagajele... Ba una, ba alta... (Pauză.) Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate... Cum o mai fi? Ce ființă cumsecade! Simplă, cu care te-nțelegi de minune!... Țin minte că pe cînd eram un mînz, să fi avut cincisprezece ani, răposatul taică-meu, care pe-atunci ținea o dugheană în sat, mi-a tras un pumn în față de m-a podidit sîngele pe nas... Venisem amîndoi la curte, nu mai țin minte pentru ce, și el era cam făcut. Liubov Andreevna, tinără și subțirică pe vremea aceea, m-a dus la spălător, chiar aici, în camera asta a copiilor și mi-a spus: „Nu mai plînge, țărănușule, că-ți trece pînă te-i însura..." (Pauză.) Țărănușule! E drept că tata era țăran, dar eu port vestă albă și pantofi galbeni. Dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit... Așa și cu mine. De îmbogățit m-am îmbogățit, am parale cu carul... Dar cînd stau să chibzuiesc și să judec mai bine, tot țăran am rămas... (Răsfoiește cartea.) Uite! M-am apucat să citesc cartea asta și n-am pricepui o boabă. Am adormit citind.
(Pauză.)
DUNIAȘA: Cîinii nu s-au liniștit toată noaptea. Au simțit că li se întorc stăpînii.
LOPAHIN: Ce-i cu tine, Duniașa?
DUNIAȘA: îmi tremură mîinile. Am să leșin...
LOPAHIN: Prea ești gingașă, Duniașa. Te piepteni și te îmbraci ca o domnișoară. Nu se cade. Nu trebuie să uiți cine ești.
(Intră Epihodov cu un buchet de flori. E in haină și cizme
lustruite, care scîrțîie. Intrlnd, scapă buchetul din mină.)
EPIHODOV (ridiclnd buchetul): L-a trimis grădinarul ca să-l pui în sufragerie. (îl dă Duniașei.)
LOPAHIN: Adu-mi și niște cvas.
DUNIAȘA: Vă aduc'. (Iese.)
EPIHODOV: A căzut brumă, e ger, trei grade, și vișinii sînt toți în floare. Nu pot să mă-mpac cu clima asta de la noi! (Oftează.) Nu pot. Clima noastră nu ne ajută niciodată cum se cuvine. Și, dați-mi voie să mai adaug, Ermo-lai Alexeevici, că mi-am cumpărat alaltăieri cizmele astea și îndrăznesc să vă încredințez că scîrțîie așa că nu mai pot suporta! Cu ce să le ung?
LOPAHIN: Da' dă-mi pace, că mă plictisești!
EPIHODOV: Nu e zi de la Dumnezeu să nu mi se întîmple vreo nenorocire. Și nu mă plîng. M-am obișnuit, ba și zîm-besc.
(Intră Duniașa și-l servește pe Lopahin cu cvas.)
EPIHODOV: Eu mă duc. (Se împiedică de un scaun și-t răstoarnă.) Uite... (Parcă ar triumfa.) Uite, vedeți? Iertați-mi expresia, ce ghinion, ca să zic așa... e pur și simplu nemaipomenit! (Iese.)
DUNIAȘA: Ermolai Alexeevici, am să vă mărturisesc că Epihodov m-a cerut în căsătorie.
LOPAHIN: A!
DUNIAȘA: Nu știu ce să fac... E un om cumsecade, dar adeseori, cînd începe să-ți vorbească, nu pricepi nimic! E frumos ce-ți spune el, te mișcă, dar nu e de înțeles! Mie, aș zice, îmi place... Mă iubește la nebunie, dar se țin scai de el nenorocirile. In fiecare zi i se-ntîmplă cîte ceva. Lumea l-a poreclit „Omul cu nouăzeci și nouă de nenorociri".
LOPAHIN (trăgînd cu urechea): Mi se pare că sosesc...
DUNIAȘA: Ei sînt. Da ce-i cu mine? Simt că mă prinde un fior...
LOPAHIN: într-adevăr, au sosiți Să mergem să-i întîm-pinăm. O să mă recunoască oare? De cinci ani nu ne-am văzut
DUNIAȘA (emoționată): îmi vine rău, nu mă mai țin picioarele!
(Se aud venind două trăsuri. Lopahin și Duniașa pleacă grăbiți. Scena e goală. în camerele vecine se aude zgomot. Prin scenă trece repede Firs, sprijinit in baston. A fost s-o întîmpine pe Liubov Andreevna. Poartă o livrea de modă veche și joben; vorbește cu sine însuși, dar nu se înțelege ce. Zgomotul de după scenă crește. Un glas: „Să trecem pe aici..." Liubov Andreevna, Ania și Șarlotta Ivanovna, cu un cîine legat de un lanț subțire, toate trei în costume de călătorie, Varia cu palton și broboadă pe cap, Gaev, Simeonov-Pișcik, Lopahin, Duniașa cu un balot și o umbrelă, o servitoare cu niște lucruri; toți trec prin cameră.)
ANIA: Să trecem pe-aici! Mamă, ți-aduci aminte ce odaie e asta?
LIUBOV ANDREEVNA (bucuroasă, printre lacrimi): Odaia copiilor!
VARIA: Ce frig e! Mi-au înghețat mîinile! (Către Liubov Andreevna.) Mamă, odăile dumitale, cea albă și cea violetă, au rămas aceleași.
LIUBOV ANDREEVNA: Odaia copiilor! Ce frumoasă și ce dragă-mi ești! Aici dormeam cînd eram mică... (Plînge.) Mă simt parcă și acum copil. (îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia și din nou pe Gaev.) Și Varia tot mai seamănă cu ea!
(Intră Varia cu o legătură de chei la brîu)
VARIA: Duniașa, fă repede cafeaua!... Mama vrea cafea.
DUNIAȘA: Numaidecît. (Iese.)
VARIA: Slavă Domnului că ați venit!; iată-te iarăși o călugăriță, ca și odinioară! Și pe Duniașa am recunoscut-o ... (O sărută pe Duniașa.)
GAEV: Trenul a întîrziat cu două ore. Ce zici de asta? Ce rînduială! ȘARLOTTA (către Pișcik): Cîinele meu mănîncă și alune t
PIȘCIK (mirat): Nu mai spune!
(Ies toți, afară de Ania și Duniașa.)
DUNIAȘA: De cînd v-așteptăm!... (Oajutăpe Aniasă-și scoată paltonul și pălăria.)
ANIA: De patru nopți n-am închis ochii pe drum... Și acum sînt înghețată.
DUNIAȘA: Cînd ați plecat, în postul mare, era zăpadă, ger, nu ca acum! Draga mea! (Rîde și-o sărută.) V-am așteptat mult, bucuria mea... luminița mea... Trebuie să vă spun ceva numaidecît! Nu pot să mai aștept nici o clipă...
ANIA (obosită): Iar o poveste de-a ta?
DUNIAȘA: După paști, contabilul Epihodov m-a cerut în căsătorie!
ANIA: Numai la asta ți-e gîndul... (Potrivindu-și părul.) Mi-am pierdut toate acele... (E foarte obosită, se clatină.)
DUNIAȘA: Nici nu știu ce să fac. Mă iubește, mă iubește așa de mult!
ANIA (privește cu duioșie spre ușa ce dă în odaia ei): Odaia mea, ferestrele mele, parcă nici n-aș fi fost plecată. Sînt acasă la mine! Mîine mă scol dimineață și alerg în livadă... Dac-aș putea să adorm! N-am dormit tot timpul călătoriei! M-a chinuit nu știu ce neliniște...
DUNIAȘA: Alaltăieri a sosit Piotr Sergheevici.
ANIA (bucuroasă): Petea!
DUNIAȘA: Doarme în pavilionul băii! Acolo locuiește. Mi-e teamă — zice el — să nu deranjez. (Se uită la ceasul ei de buzunar.) Ar fi trebuit să-l trezesc, dar Varvara Mihai-lovna nu mi-a dat voie. Tu, zice, să nu-l scoli. (Cu duioșie.) S-a întors acasă! Frumusețea mea a venit!
ANIA: Prin cîte-am trecut!
VARIA: Cred!
ANIA: Cînd am plecat în săptămîna patimilor era frig. Tot drumul Șarlotta n-a făcut decît să vorbească și să ne arate fel de fel de scamatorii. De ce mi-ai mai dat-o pe cap pe Șarlotta?...
VARIA: Bine, drăguță, dar la șaptesprezece ani nu puteai pleca singură în străinătate!
ANIA: Iată-ne și la Paris! E frig și ninge. Eu vorbesc o franțuzească îngrozitoare. Mama locuiește la al cincilea etaj. Intru la ea și dau peste niște francezi, niște cucoane, un preot bătrîn cu o carte în mînă și fum mult de tutun... O casă neprimitoare. Mi s-a făcut deodată milă de mama. I-am luat atunci capul în mîini și l-am strîns la piept, de nu-mi venea să-i mai dau drumul. Iar mama mă mîngîia într-una și plîngea.
VARIA (printre lacrimi): Nu-mi mai spune, nu-mi mai spune...
ANIA: Vînduse vila de la Menton și nu-i mai rămăsese nimic. Nici mie nu-mi mai rămăsese nici un ban. Abia am avut cu ce să ne-ntoarcem. Și mama nu înțelege nimic. In timpul călătoriei mîncam la bufetele din gară; cerea tot ce era mai scump și dădea chelnerilor cîte o rublă bacșiș. Șarlotta, la fel. lașa cerea și el o masă întreagă. Era groaznic, lașa e lacheul mamei; l-am adus cu noi...
VARIA: L-am văzut, ticălosul!
ANIA: Ei, ia spune-mi, Varia, ați plătit dobînda?
VARIA: Da de unde?!
ANIA: Doamne, Doamne...
VARIA: In august or să vîndă moșia...
ANIA: Doamne, Dumnezeule...
LOPAHIN (se uită pe ușă și behâie): Me-e-e!... (Pleacă.)
VARIA (printre lacrimi): Ce pumni i-aș mai da!... (Amenință cu pumnul.)
ANIA (o îmbrățișează pe Varia, în șoaptă): Varia, te-a cerut în căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind.) Doar te iubește... De ce nu lămuriți între voi lucrurile? Ce mai așteptați?
VARIA: Cred că n-o să se facă... Nu-și vede capul de treabă, și apoi nu-i arde lui de mine... Nici nu-mi dă atenție. Țină-l Dumnezeu! Tare mi-e greu să-l întîlnesc... Toți vorbesc de căsătoria noastră, toți mă felicită, și pentru ce? Pentru nimic! Totul e ca un vis.' (Cu alt ton.) Ce frumoasă broșa ai. Ce-i asta? O albină?
ANIA (cu tristețe): Mi-a cumpărat-o mama. (Intră în odaia ei, vorbind vesel, copilărește.) La Paris am zburat cu balonul!
VARIA: S-a întors suflețelul meu! Frumusețea mea a venit!
(Duniașa a intrat intre timp cu serviciul de cafea și fierbe cafeaua.)
VARIA (din ușă): Toată ziua cu treburile gospodăriei nu mă gîndesc decît la un singur lucru: să te văd odată măritată cu un om bogat. Atunci o să mă liniștesc și eu și am să colind mînăstirile. Am să mă duc la Kiev..', la Moscova, la toate locurile sfinte... Aș tot umbla... Ce splendoare!
ANIA: Cîntă păsările în livadă. Cît să fie ceasul?
VARIA: Aproape trei. E timpul să te culci, draga mea. (Trece în camera Aniei.) Ce splendoare!
(Intră lașa cu un pled și o geantă de călătorie.)
IAȘA (trece prin scenă, cu pas ușor): Pot să trec?
DUNIAȘA: Cît p-aci să nu te mai recunosc, lașa. Cum te-ai schimbat în străinătate!
IAȘA: Hm!... Dar dumneata cine ești?
DUNIAȘA: Cînd ai plecat eram de-o șchioapă... (Arată distanța de la dușumea.) Duniașa, fiica lui Feodor Kozoedov... Nu-ți mai aduci aminte?
IAȘA: Hm!... Ștrengăroaico! (Privește-n jur și o îmbrățișează. Ea țipă și scapă o farfurioară. lașa iese grăbit.)
VARIA (în ușă cu glas nemulțumit): Ce s-a mai întîmplat?
DUNIAȘA (printre lacrimi): Am spart o farfurioară...
VARIA: Poartă noroc...
ANIA (ieșind din camera ei): Ar fi trebuit s-o vestim pe mama că Petea e aici.
VARIA: Am spus să nu-l trezească.
ANIA (furată de gînduri): Sînt șase ani de cînd a murit tata. O lună după aceea s-a înecat în rîu fratele meu, Grișa.
Un băiețel drăguț, de șapte ani. Mama n-a mai putut îndura si atunci a plecat, a plecat fără să mai privească înapoi... (Tresare.) Ah! Dac-ar ști cum o înțeleg! (Pauză.) Petea Trofimov era preceptorul lui Grișa. întîlnirea cu el ar putea să-i reamintească totul...
(Intră Firs, în haină și jiletcă albă.)
FIRS (se îndreaptă, preocupat, spre ibric): Doamna își va bea cafeaua aici... (își pune mânușile albe.) E gata? (Către Duniașa, sever). Duniașa, dar frișca?
DUNIAȘA: Ah, Doamne!... (Iese grăbită.)
FIRS (trebăluiește în jurul ibricului): Neisprăvito! (Bombănește pentru sine.) S-au întors de la Paris... Și boierul pleca odinioară la Paris, da cu rădvanul... (Rîde.)
VARIA: De ce rîzi, Firs?
FIRS: Aud? (Bucuros.) S-a întors stăpîna. Dacă am apucat ziua asta, acum pot să mor liniștit...(Plînge de bucurie.)
(Intră Liubov Andreevna, Gaev și Simeonov-Pișcik. Si-meonov-Pișcik poartă o haină de postav subțire, încrețită în talie, și pantaloni largi, virili în cizme. Gaev, intrind, face mișcări cu mîinile și din tot corpul ca și cum ar juca biliard.)
LIUBOV ANDREEVNA: Cum vine asta? Stai să-mi aduc aminte... Bila galbenă e în colț! Iei dubletul la mijloc!
GAEV: Și sari în colț, după ea... Cînd te gîndești, surioară, că a fost o vreme cînd dormeam amîndoi în odaia asta și acum am cincizeci și unu de ani! Ce ciudat!
LOPAHIN: Da, vremea trece.
GAEV: Ce ai spus?
LOPAHIN: Am spus că vremea trece.
GAEV: Aici mai miroase încă a paciuli.
ANIA: Mă duc să mă culc. Noapte bună, mamă! (O sărută.)
LIUBOV ANDREEVNA: Copilul meu drag. (li sărută mîinile.) Ești mulțumită că te-ai întors acasă? Eu tot nu pot să-mi vin în fire!
ANIA: La revedere, unchiule!
GAEV (îi sărută obrajii și mîinile): Dumnezeu să te aibă în pază. Ce mult semeni cu mama ta! (Către soră-sa.) La vîrsta ei, Liuba, erai la fel.
(Ania dă mina cu Lopahin și Pișcik, iese și închide ușa.)
LIUBOV ANDREBVNA: E foarte obosită.
PIȘCIK: Ce vrei? Drum lung...
VARIA (către Lopahin și Pișcik): Domnilor, e trecut de două. Ar fi timpul să ne retragem.
LIUBOV ANDREBVNA (rîde): Ai rămas aceeași, Varia! (O trage spre ea și o sărută.) Să beau cafeaua și apoi plecăm cu toții. (Firs îi pune sub picioare o pernă.) Mulțumesc, dragul meu. Am luat năravul Cafelei... Beau oricînd, ziua și noaptea... Mulțumesc, bătrînelul meu. (îl sărută.)
VARIA: Mă duc să văd dacă s-au adus toate lucrurile. (Iese.)
LIUBOV ANDREBVNA: Să fie oare adevărat? Sînț eu? Și sînt aici? (Rîde.) îmi vine să sar și să fac nebunii. (își ascunde fața cu mîinile.) Să fie numai un vis? Dumnezeu mă știe că-mi iubesc țara, și o iubesc mult. Nu puteam să privesc pe fereastra vagonului fără să plîng. (Printre lacrimi.) Trebuie să-mi beau cafeaua... Iți mulțumesc, Firs, îți mulțumesc, bătrînul meu. îmi pare atît de bine că mai trăiești!
FIRS: Alaltăieri.
GAEV: Nu mai aude bine!
LOPAHIN: Trebuie să plec pe la cinci la Harkov. Ce păcat! Aș fi vrut să mai rămîn, să mai vorbim... Sînteți tot atît de minunată...
PIȘCIK (respiră greu): Ba s-a făcut și mai frumoasă. Îmbrăcată ca la Paris... Te dă gata!...
LOPAHIN: Fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune că sînt un bădăran, un țărănoi îmbogățit, dar mie puțin îmi pasă. N-are decît să vorbească! Aș vrea numai ca dumneavoastră să aveți încredere în mine, ca altădată, ca ochii aceștia minunați și duioși să mă privească tot ca înainte. Doamne, Dumnezeule! Tatăl meu a fost iobag la bunicul și la tatăl dumneavoastră, dar dumneavoastră ați făcut cîndva atîta pentru mine, încît am uitat totul și vă iubesc ca pe o rudă... Mai mult decît pe o rudă...
LIUBOV ANDREEVNA: Nu mai pot sta locului! Nu sînt în stare. (Sare de pe scaun și se plimbă, puternic emoționată.) Cum am să îndur atîta bucurie? Puteți să și rîdeți de mine... Sînt o nebună... Dragul meu dulăpior. (Sărută dulapul.) Și măsuța mea scumpă...
GAEV: în lipsa ta a murit dădaca noastră.
LIUBOV ANDREEVNA (se așază și bea cafeaua): Da, fie-i țărîna ușoară. Mi s-a scris.
GAEV: Și Anastasi a murit. Petrușka Chiorul a plecat de la mine și acum stă la un comisar de poliție, în oraș. (Scoate din buzunar o cutie cu bomboane și bagă o bomboană în gură.)
PIȘCIK: Fiica mea, Dașenka... vă trimite salutări...
LOPAHIN: Aș fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut și care să vă bucure. (Uitîndu-se la ceas.) Plec numaidecît și n-am timp să vorbesc prea mult... Dar în două-trei vorbe... Ați aflat, cred, că livada dumneavoastră de vișini se vinde pentru datorii. Data licitației e la douăzeci și două august. Dar nu vă speriați, dragă Liubov Andreevna, dormiți liniștită, că mai e o scăpare... Iată planul meu ; vă rog numai să mă ascultați. Proprietatea dumneavoastră se află la numai douăzeci de verste de oraș, aproape de noua cale ferată, și dacă livada de vișini și pămîntul de pe malul rîului s-ar împărți în loturi pe care le-ați arenda pentru vile, ați avea un venit de cel puțin douăzeci și cinci de mii de ruble pe an!
GAEV: Iartă-mă, dar e o prostie!
LIUBOV ANDREEVNA: Nu te-nțeleg prea bine, Ermo-lai Alexeici...
LOPAHIN: Veți lua de la arendași cel puțin cîte douăzeci și cinci de ruble pe an de deseatină. Și dacă veți anunța asta chiar acum, pînă la toamnă, uite, mă prind pe orice, nu va rămîne nici o bucățică liberă. Eu cred că vă pot felicita! Sînteți salvați! Poziția e minunată, rîul adînc... Numai_că va trebui făcută puțină rînduială, puțină curățenie. De exemplu, vor trebui dărîmate toate hardughiile cele vechi și casa asta, care nu mai e bună de nimic. Va trebui, de asemenea, să tăiați și vișinii bătrîni din livadă...
LIUBOV ANDREEVNA: Să-i tăiem? Iartă-mă, dragul meu, dar nu pricepi nimic! Dacă există ceva interesant în toată gubernia, aș putea spune chiar fără seamăn, apoi numai livada noastră de vișini e!
LOPAHIN: Livada dumneavoastră nu-i fără seamăn decît prin întinderea ei. Vișinii rodesc o dată la doi ani și atunci nu știți ce să faceți cu vișinile, că nu le cumpără nimeni.
GAEV: Pînă și în „Dicționarul enciclopedic" scrie despre livada noastră.
LOPAHIN (uitlndu-se la ceas): Dacă nu vom găsi nimic și nu vom lua nici o hotărîre, atunci, la douăzeci și două august, livada de vișini și întreaga proprietate vor fi vîndute la licitație! Hotărîți-vă! Vă jur că altă scăpare nu e! Nici una!
FIRS: Pe vremuri, acum patruzeci-cincizeci de ani, vi-șinile se puneau la uscat sau se murau în oțet, ori se făcea din ele vișinată, sau se fierbeau pentru dulceață. Pe-atunci...
GAEV: Ia mai taci, Firs!
FIRS: Se trimiteau la Moscova sau la Harkov căruțe întregi de vișine uscate. Și ieșeau bani, nu glumă. Și vișinile uscate pe vremea aceea erau fragede, zemoase, dulci, parfumate!... Se cunoștea un meșteșug anumit pentru ele...
LIUBOV ANDREEVNA: Și acum cine mai știe meșteșugul ăsta?
FIRS: Nimeni. L-a uitat toată lumea.
PIȘGIK (către Liubov Andreevna): Ce mai e nou la Paris? Cum e? Broaște ați mîncat?
LIUBOV ANDREEVNA: Ba și crocodil!
PIȘGIK: Auzi, frate!
LOPAHIN: Pînă acum, la țară stăteau numai proprietarii și țăranii, dar a<uim s-au ivit și vilegiaturiști. Toate orașele, chiar și cele mici, sînt înconjurate de vile. Și am putea spune că peste douăzeci de ani, vilele astea se vor înmulți foarte mult. Acum, cei care vin pe timpul verii se mulțumesc să-și bea ceaiul în cerdac. Dar s-ar putea întîm-pla ca în viitor să-și înjghebeze pe deseatina lor de pămînt o adevărată gospodărie, și-atunci livada dumneavoastră de vișini va ajunge o regiune de îndestulare, frumusețe și bogăție...
GAEV (indignat): Ce prostie!
(Intră Varia și lașa.)
VARIA: Mamă, ai primit două telegrame. (Alege o cheie și descuie cu zgomot dulapul vechi). Iată-le!
LIUBOV ANDREEVNA: De la Paris. (Rupe telegramele fără să le citească.) S-a sfîrșit cu Parisul!...
GAEV: Știi tu, Liuba, cîți ani are dulapul ăsta? Acum o săptămînă, trăgînd sertarul de jos, am văzut niște date arse cu fierul. Dulapul a fost făcut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsuflețit, totuși, oricum ar fi, e un dulap de cărți...
PIȘCIK (mirat): O sută de ani... Ia te uită!
GAEV: Da... e ceva... (Pipăind dulapul.) Dulap scump și stimat! Salut existența ta, care de o sută de ani e destinată idealului luminos al binelui și dreptății! Chemarea ta tăcută pentru o muncă rodnică n-a slăbit de-a lungul unui veac întreg, susținînd (printre lacrimi) în familia noastră, din tată în fiu, curajul și credința generațiilor într-un viitor mai bun, crescîndu-ne în spiritul idealurilor de bine și ale conștiinței sociale.
(Pauză.)
LOPAHIN: Da...
LIUBOV ANDREEVNA: Ești același, Leonea!
GAEV (puțin jenat): Bilă în colțul drept! Eu joc de la mijloc!
LOPAHIN (uitîndu-se la ceas): Ei, e timpul să plec!...
IAȘA (îi dă Liubovei Andreevna medicamentele): Nu doriți să luați pilulele?
PIȘCIK: Nu mai trebuie să luați doctorii... Nu fac nici rău, dar nici folos.n-aduc. Dați-le-ncoace, stimată doamnă... (Ia pilulele, le răstoarnă-n palmă, suflă peste ele, le vira în gură și bea cvas.) Iată!
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Ți-ai ieșit din minți!
PIȘCIK: Le-am înghițit pe toate!
LOPAHIN: Ce prăpastie fără fund!
(Rid topi.)
FIRS: Dumnealui a fost la noi de paști și a mîncat o jumătate de găleată de murături. (Bombănește.) LIUBOV ANDREEVNA: Ce tot spune? VARIA: De trei ani bombăne într-una. Ne-am obișnuit... IAȘA: Vîrsta înaintată!...
(Șarlotta Ivanovna, foarte slabă, strînsă in corset, cu o lornietă la briu, trece, intr-o rochie albă, prin scenă.)
LOPAHIN: Iertați-mă, Șarlotta Ivanovna, n-am avut timp să vă salut. (Vrea să-i sărute mîna.)
ȘARLOTTA IVANOVNA (își retrage mina): Dacă ți-aș da voie să-mi săruți mîna, după aceea ai dori cotul, apoi umărul...
LOPAHIN: Astăzi îmi merg toate pe dos. (Toți rîd.) Șarlotta Ivanovna, fă-ne o scamatorie de-a dumitale!
LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Șarlotta, fă-ne o scamatorie!
ȘARLOTTA IVANOVNA: Acum nu, mi-e somn. (Iese.)
LOPAHIN: Ne vom revedea peste trei săptămîni. (Sărută mina Liubovei Andreevna.) Pînă atunci, rămîneți cu bine. E timpul să plec. (Către Gaev.) La revedere! (II sărută pe Pișcik.) La revedere! (Dă mina cu Varia, apoi cu Firs și cu lașa.) Nu-mi vine să plec! (Către Liubov Andreevna.) Dacă vă mai gîndiți la cele ce v-am spus cu privire la parcelare și luați vreo hotărîre, dați-mi de știre. Aș putea să vă fac rostde-un împrumut de vreo cincizeci de mii de ruble. Gîn-diți-vă serios!
VARIA (supărată): Da pleacă odată!
LOPAHIN: Plec. Uite, mă duc. (Iese.)
GAEV: Ge bădăran! Iertați-mă, vă rog... Știu că Varia se căsătorește cu el. E logodnicul ei.
VARIA: Unchiule, nu vorbi prea mult!
LIUBOV ANDREEVNA: Și adică de ce nu, Varia? Eu m-aș bucura foarte mult. E un om de ispravă.
PIȘCIK: E într-adevăr un om foarte de ispravă. Și Dașenka mea... spune și ea că... fel de fel de vorbe... (Ațipește sforăind dar se trezește imediat.) Dar să nu uit, mult stimată doamnă! Dați-mi două sute patruzeci de ruble... cu împrumut... mîine trebuie să plătesc dobînzile ipotecii mele...
VARIA (speriată): N-avem! N-avem bani!
LIUBOV ANDREEVNA: într-adevăr, n-am un ban!
PIȘCIK: Și totuși banii ăștia trebuie găsiți! (Rlde.) Eu nu pierd niciodată nădejdea.'Socoteam că totul e pierdut, fără scăpare, cînd deodată, iată, calea ferată trece pe pă-mîntul mau și totul mi se plătește! Miine, poimîine, se mai poate schimba ceva în bine... Dașenka va cîștiga lozul cel mare, că are un bilet!
LIUBOV ANDREEVNA: Am băut cafeaua. Putem să mergem la culcare.
FIRS (îl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil): Iar v-ați pus pantalonii ăștia! Nu știu ce samă mai fac cu dumneavoastră !
VARIA (încet): Sst! Ania doarme. (Deschide încet fereastra.) A răsărit soarele și nu mai e frig. Uite, mamă, ce minunați sînt pomii! Doamne, ce aer! Cîntă graurii!
GAEV (deschide cealaltă fereastră): Toată livada e albă. Ții minte, Liuba? Aleea asta lungă care se întinde ca un brîu nesfîrșit și strălucește în nopțile cu lună! O mai ții minte? N-ai uitat-o?
LIUBOV ANDREEVNA (pricește pe fereastră în grădină): O, zile nevinovate ale copilăriei mele! Dormeam în odaia asta. De aici priveam livada. Fericirea se trezea o dată cu mine, în fiecare dimineață și livada era ca și-acum... Nimic nu s-a schimbat. (Rlde bucuroasă.) Totul, totul e alb! O, livada mea, după o toamnă grea și o iarnă rece, iată-te iarăși tînără, plină de fericire! îngerii cerului nu te-au părăsit. O, de-aș putea să lepăd povara asta din inimă și de pe umerii mei, de-aș putea să uit trecutul!
GAEV: Și livada asta s-o vîndă pentru datorii! Nici nu-ți vine să crezi!
LIUBOV ANDREEVNA: Ia priviți! Mama, răposata mea mamă trece prin grădină... E în rochie albă. (Rîde de bucurie.) Ea e...
GAEV: Unde o vezi?
VARIA: Doamne, mamă, ce-ți vine să spui?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu e nimeni. Mi s-a părut. Colo în dreapta, la cotitura dinspre chioșc, s-a aplecat un pomi-șor alb, parcă ar fi o femeie.
(Intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ge livadă minunată! Grămezi albe de flori, un cer albastru...
TROFIMOV: Liubov Andreevna! (Ea se întoarce spre el.) Vreau numai să vă urez bun venit, și-apoi plec. (îi sărută cu căldură mina.) Mi-au spus să aștept pînă dimineața, dar n-am avut răbdare...
(Liubov Andreevna îl privește nedumerită.)
VARIA (printre lacrimi): E Petea Trofimov... TROFIMOV: Petea Trofimov, fostul preceptor al lui Grisa. Să mă fi schimbat atît de mult?
(Liubov Andreevna îl îmbrățișează și pllnge încet.)
GAEV (mișcat): Ajunge, Liuba, ajunge!
VARIA (pllnge): Ți-am spus, Petea, să aștepți pînă dimineața !
LIUBOV ANDREEVNA: Grișa al meu... băiețașul meu.... Grișa... copilul meu...
VARIA: Ce să faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!
TROFIMOV (blînd, printre lacrimi): Liniștiți-vă... liniș-tiți-vă...
LIUBOV ANDREEVNA (plîngs încet): Copilul meu a murit... s-a înecat... De ce? De ce, prietene drag? (Mai încet.) Ania doarme acolo... și eu vorbesc tare... fac prea mult zgomot... Ce-i, Petea? De ce te-ai schimbat așa? De ce-ai îmbătrînit?
TROFIMOV: In tren, o babă mi-a spus: „Boier năpîrlit".
LIUBOV ANDREEVNA: Cînd am plecat, erai încă un copil, un student chipeș, iar acum ți s-a rărit părul, porți ochelari... Tot student ești? (Se îndreaptă spre ușă.)
TROFIMOV: Da, și poate am să rămîn student pe viață!
LIUBOV ANDREEVNA (își sărută fratele, apoi pe Varia): Ei, și-acum, cu toții la culcare... Ai îmbătrînit și tu, Leonid...
PIȘCIK (o urmează): Și trebuie să dormim? Of, guta mea! Rămîn la voi... Liubov Andreevna, sufletul meu, mîine dimineață mi-ar trebui... două sute patruzeci de ruble...
GAEV: Ăsta îi dă înainte cu ce știe el!
PIȘCIK: Două sute patruzeci de ruble... să plătesc do-bînzile la ipotecă.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu am bani, dragul meu...
PIȘCIK: Am să vi-i înapoiez, draga mea; e o nimica toată...
LIUBOV ANDREEVNA: Ei bine, ți-i va da Leonid. Dă-i banii, Leonid!
GAEV: Las' că-i dau eu! Să aștepte!
LIUBOV ANDREEVNA: Ce să-i faci? Are nevoie... ți-i va înapoia.
(Liubov Andreevna, Trofimov, Pișcik și Firs pleacă. Rămîn Gaev, Varia ți lașa.)
GAEV: Soră-mea încă nu s-a dezobișnuit să-și risipească banii (Către lașa.) Ia mai depărtează-te, stimabile, că miroși a coteț!
IAȘA (zîmbind ironic): Și dumneavoastră, Leonid An-dreevici, ați rămas același...
GAEV: Ce? (Către Varia.) Ce-a spus?
VARIA (către lașa): A venit de ieri maică-ta din sat; ,stă în camera servitorilor și te așteaptă. Vrea să te vadă...
IAȘA: Să-i fie de bine!*
VARIA: Nerușinatule!
IAȘA: Nu mă grăbesc de loc, putea să vină și mîine. {Iese.)
VARIA: Măicuța a rămas aceeași. Nu s-a schimbat deloc. Dacă ar fi după ea, ar împărți totul.
GAEV: Asta așa e! (Pauză.) Dacă pentru o boală se prescriu multe leacuri, să știi că boala e de nelecuit. Gîndesc itoată vremea, îmi frămînt creierul, găsesc multe căi, foarte multe chiar; de fapt însă, nici una. Ar fi bine dacă am moșteni pe cineva. Ar fi bine, poate, s-o mărităm pe Ania cu un bărbat foarte bogat. Ar fi bine chiar să mergem la Iaroslavl și să ne încercăm norocul cu mătușa noastră, contesa. E bogată, foarte bogată!
VARIA (plînge): De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Nu mai scînci! Mătușa noastră e foarte bogată, dar nu ne iubește. Mai întîi pentru că soră-mea s-a căsătorit cu un avocat și nu cu un nobil.
(Ania se arată in ușă.)
GAEV: Nu s-a căsătorit cu un nobil și nici n-a fost prea virtuoasă. Are mult suflet, e bună, drăguță, o iubesc foarte .mult, dar oricîte circumstanțe atenuante am născoci, trebuie să recunoaștem că e o femeie vicioasă. Lucrul ăsta se 8imte pînă în cele mai mărunte mișcări ale ei.
VARIA (în șoaptă): Uite-o pe Ania acolo!
GAEV: Ce-ai spus? (Pauză.) Nu știu ce mi-a intrat în ochiul drept... că nu mai văd bine... Știi că joi, cînd am fost la tribunal...
(Intră Ania.)
VARIA: De ce nu dormi, Ania? ANIA: Nu pot să dorm!
GAEV: Micuța mea! (îi sărută obrajii și miinile.) Copilul meu drag... (Printre lacrimi.) Tu pentru mine nu ești
numai nepoata mea, ci îngerul meu păzitor... Totul... Cre-de-mă, crede-mă...
ANIA: Te cred, unchiule. Toți te iubesc și te stimează,, dar ar trebui să nu vorbești, ci să taci mereu. Ce-ai spus acum despre mama, despre sora ta? De ce le-ai spus toate astea?
GAEV: Da, ai dreptate. (își acoperă fața cu mina ei.} E îngrozitor! Doamne, Doamne, fie-ți milă de mine! Dar cuvîntarea pe care am ținut-o astăzi, în fața dulapului! C& tîmpit am fost! Numai după ce am isprăvit, mi-am dat seama de toată tîmpenia ei!
VARIA: Într-adevăr, unchiule, ar trebui să taci. Să taci mereu!
ANIA: Dacă ai vorbi mai puțin, te-ai simți mai liniștit...
GAEV: 0 să tac. (Sărută mîinile Aniei și Variei.) O să tac. Două cuvinte numai, să vă spun ce începusem: joi am fost la tribunal; s-au strîns mulți prieteni și au început discuții despre una, despre alta și uite, pînă la sfîrșit am înțeles că am putea obține un împrumut pe polițe ca să plătim procentele la bancă.
VARIA: De ne-ar ajuta Dumnezeu!
GAEV: Marți mă duc să mai vorbesc o dată. (Către-Varia.) Nu mai plînge. (Către Ania.) Maică-ta o să vorbească cu Lopahin. Desigur, n-o s-o refuze... Iar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la Iaroslavl, la contesa, bunică-ta. Așa că vom acționa din trei părți și treaba e ca și făcută; vom plăti procentele, sînt sigur... (Ia o bomboană.) Pe cinstea mea, jur pe ce vrei, că proprietatea nu se va vinde! (înfierblntat.) Jur pe fericirea mea! Bate mîna t Cîrpă să-mi spui, om fără cinste, cum vrei, dacă las s-ajungă la licitație! Ți-o jur pe viața mea!
ANIA (iarăși calmă, fericită): Ce bun ești, unchiule,, și ce deștept ești! (îl îmbrățișează.) Acum sînt liniștită. Sînt liniștită. Chiar fericită!
(Intră Firs.)
FIRS (mustrător): Leonid Andreici, nu vă e teamă de Dumnezeu? Cînd aveți de gînd să vă culcați?
GAEV: Numaidecît! Numaidecîtl Du-te, Firs. Ce să fac,, astăzi mă voi dezbrăca și singur. Hai, copilașilor, nani,, nani! Amănuntele pe mîine. Acum duceți-vă la culcare.
(Le sărută.) Eu sînt din generația de la 1880... Nu e ea lăudată prea mult, totuși... vă pot spune că pentru convingerile mele am îndurat destul. Nu degeaba mă iubesc țăranii. Pe țăran trebuie să-l cunoști. Trebuie să știi în ce fel...
ANIA: Iar începi, unchiule?
VARIA: Taci, unchiule, taci!
FIRS (supărat): Leonid Andreici!
GAEV: Mă duc, mă duc... Culcați-vă și voi. Iau bandă de două ori și apoi la mijloc. Merg la sigur. (Pleacă; după el Firs iese cu pași mărunți.)
ANIA: Acum sînt liniștită. La Iaroslavl nu vreau să mă duc, n-o iubesc pe bunica, totuși sînt liniștită. Mulțumită unchiului. (Se asază.)
VARIA: Trebuie să ne culcăm. Eu mă duc. Vezi, Ania, în lipsa ta s-au întîmplat pe-aici fel de fel de lucruri neplăcute. Știi că în vechile odăi ale slugilor stau numai bătrînii servitori, Efimiușka, Polia, Evstignei și Karp! Au început să îngăduie să înnopteze la ei niște vagabonzi. N-am spus nimic. Dar uite că s-a răspîndit zvonul că eu aș fi poruncit din zgircenie să fie hrăniți numai cu mazăre... Vezi, din zgîrcenie... Evstignei le născocea pe toate. Bine, zic eu, dacă-i așa, așteaptă! li chem pe Evstignei. (Cască.) Vine... Cum se poate, zic, Evstignei... nătărău ce ești! (Se uită la Ania) Anicika! (Pauză.) A adormit. (O ia de braț.) Hai la culcare. Hai! (O conduce.) A adormit, suflețelul meu! Să mergem... (Pornesc.)
(Diparte, dincolo de livadă, un cioban cintâ din fluier. Trofimov trece. Văzindu-le pe Ania și pe Varia, se oprește.)
VARIA: Ssst! Doarme... doarme. Haidem, dragostea mea!
ANIA (încet, pe jumătate adormită): Sînt atît de obosită... Toți clopoțeii aceia... Unchiule drag... Și mama, și unchiul.
VARIA: Să mergem, draga mea, să mergem! (Intră în camera Aniei.)
TROFIMOV (înduioșat): Soarele meu! Primăvara mea!
Cortina

 

ACTUL AL DOILEA

 

 

Pe cîmp. O bisericuță veche cu ziduri înclinate, părăsită de mult. Lîngă ea o fîntînă și niște pietre care pesemne. au fost pe vremuri lespezi de morminte, și o bancă veche.. Se vede drumul ce duce la proprietatea lui Gaev. într-o, parte, o perdea de plopi întunecați: acolo începe livada de vișini. In fund, un rînd de stîlpi de telegraf și departe,, în zare, un oraș mare, ale cărui contururi nu se deslușesc decît pe vreme frumoasă. Soarele va apune în curînd. Șarlotta Ivanovna, lașa și Duniașa stau pe bancă. Epihodov stă lîngă ei și cîntă din chitara. Toți sînt furați de gînduri. Șarlotta poartă o caschetă veche pe cap; și-a luat pușca de pe umăr și-și îndreaptă catarama curelei.

ȘARLOTTA IVANOVNA (glnditoare)./Eu n-am un act îm lege și de aceea nici nu știu cîți ani am și mereu mi se pare că sînt încă tînără. Ond eram mică, tata și mama treceau de la un bîlci la altul și dădeau reprezentații foarte frumoase. Eu făceam saltul-mortal și alte diferite figuri. Cînd au murit tata și mama, m-a luat o doamnă, o nemțoaică, care mi-a făcut educația. Așa. Apoi am crescut și m-am făcut guvernantă. Dar de unde sînt eu, cine sînt eu — nu știu... Cine sînt părinții mei? Poate că n-au fost căsătoriți' niciodată?! Habar n-am. (Scoate din buzunar un castravete și-l mănîncă.) Nu știu nimic. (Pauză.) Am atîta nevoie să vorbesc cu cineva și n-am cu cine... Nu am pe nimeni...
EPIHODOV (cîntă din chitară): „Nu-mi pasă de lumea-n-vrăjbită, de frați și vrăjmași nici că-mi pasă..." Ce plăcut, e să cînți din mandolină!
DUNIAȘA: Asta e chitară, nu e mandolină! (Se uită în oglindă și se pudrează.)
BPIHODOV: Pentru un nebun îndrăgostit e o mandolină. (Cîntă.) „Cînd dragostea mi-e-mpărtășită de-a inimii aleasă."
(lașa îi ține isonul.)
ȘARLOTTA IVANOVNA: Groaznic mai cîntă oamenii ăștia... Ptiu! Ca șacalii!
DUNIAȘA (către lașa): Totuși, ce noroc să fi fost în străinătate!
IAȘA: Da, sigur. Nu pot decît să fiu de acord. (Cască, apoi își aprinde o țigară de foi.)
EPIHODOV: Ei,'ce vrei! In străinătate, de multă vreme, totul merge ca pe roate!
IAȘA: Se înțelege!
EPIHODOV :/Eu sînt un om cultivat. Citesc diferite cărți extraordinare, dar n-am ajuns încasă știu ce vreau. N-am ajuns încă să știu dacă trebuie să trăiesc sau — ca să spun așa — dacă trebuie să mă împușc. Totuși port întotdeauna cu mine un revolver. Iată-l! ( Arată revolverul.)
ȘORLOTTA IVANOVNA: Am isprăvit. Acum mă duc. {Pune pușca pe umăr.) Tu, Epihodov, ești un om foarte deștept și foarte primejdios. Fără îndoială că femeile te iubesc la' nebunie! Brrr! (Pleacă.) Ce proști sînt toți deștepții ăștia! N-am cu cine schimba o vorbă... Singură, «ingură... mereu, n-am pe nimeni! Și... Nu știu nici cine sînt, nici de ce trăiesc... (Pleacă fără să se grăbească.)
EPIHODOV: Intrucît mă privește, la drept vorbind, fără să mă ating de alte lucruri, trebuie să vă spun între altele că soarta se poartă cu mine fără milă, precum furtuna cu o coajă de nucă. Admițînd că mă-nșel, atunci de ce, de exemplu, azi-dimineață, cînd m-am trezit, am văzut pe pieptul meu un păianjen de o mărime nemaipomenită! Uite-așa de mare! (Arată cu amîndouă mîinile mărimea păianjenului.) Cînd dau să beau cvas, văd în el ceva scîrbos de tot, ca un gîndac. (Pauză.) L-ați citit pe Buckle? (Pauză.) Avdotia Feodorovna, îmi dai Voie să te deranjez cu două-trei cuvinte?
DUNIAȘA: Vorbește!
EPIHODOV: Aș dori între patru ochi. (Oftează.)
DUNIAȘA (slînjenitâ): Fie! Dar adu-mi mai întîi pelerina. E lîngă dulap... E cam umed aici!...
BPIHODOV: Bine... Ți-o aduc... Acum însă știu ce voi face cu revolverul... (Ia chitara și pleacă clntind.)
IAȘA: Omul cu nouăzeci și nouă de nenorociri! Mare tîmpit, între noi fie vorba. (Cască.)
DUNIAȘA: Doamne, numai de nu s-ar împușca! (Pauză.) M-am făcut nervoasă. N-am astîmpăr. De mică m-au băgat la boieri și m-am dezobișnuit de viața de la țară. Uite ce albe îmi sînt mîinile. Albe ca ale unei domnișoare. Acum sînt plăpîndă... delicată... Mă tem de te-miri-ce... E îngrozitor, lașa, dacă m-ai înșela, nu știu ce s-ar întîmpla cu nervii mei.
IAȘA (o sărută): Dulceața mea! Desigur că o fată tînără trebuie să fie cuminte; niciodată nu mi-au plăcut fetele cu purtări nechibzuite.
DUNIAȘA: Eu m-am îndrăgostit de dumneata ca o nebună, lașa. Dumneata știi multe și poți să vorbești despre toate.
(Pauză.)
IAȘA (cască): Mda! Uite care e părerea mea: cînd o fată iubește pe cineva, înseamnă că e imorală. (Pauză.} Ce plăcut e să fumezi o țigară de foi în aer curat! (Ascultă.) Vine cineva... Sînt boierii...
(Duniașa îl îmbrățișează grăbită.)
IAȘA: Fă-te că te duci acasă ca și cînd ai veni de la rîu,, de la scăldat și ia-o pe drumul ăsta, altfel te lovești de ei și au să creadă că am avut întîlnire. Nu pot să sufăr una ca asta!
DUNIAȘA (tușește încet): Țigara asta mi-a dat dureri de cap! (Pleacă.)
(lașa rămlne Ungă bisericuță. Intră Liubov Andreevna, Gaev și Lopahin.)
LOPAHIN: Trebuie să vă hotărîți pînă la urmă! TimpuE trece. Chestiunea e foarte simplă. Vreți să vă împărțiți pămîntul în parcele și să-l arendați? Răspundeți: da sau nu? Numai cu un singur cuvînt!
LIUBOV ANDREEVNA: Cine fumează aici țigări de astea nesuferite? (Se așază.)
GAEV: Nu e rău că s-a făcut o cale ferată... (Se așază.) Uite, am putea merge pînă la oraș, să prînzim... Galbena la mijloc! Ar trebui să intru în casă, să joc o partidă...
LIUBOV ANDREEVNA: Mai ai timp.
LOPAHIN: Numai un singur cuvînt. (O imploră.) Răs-pundeți-mi!
GAEV (căscînd): Ce?
LIUBOV ANDREEVNA (se uită în portmoneu): Ieri, nu mai departe, mai aveam încă foarte mulți bani; azi, nu mai am aproape nimic! Biata mea Varia face toate economiile din lume, îi hrănește pe oameni cu supă de lapte, iar la bucătărie, bătrînilor le dă numai mazăre, și eu cheltuiesc banii fără nici o noimă. (Scapă portmoneul. Se risipesc niște monede de aur.) Ei, asta mai lipsea ... (îi e ciudă.)
IAȘA: Dați-mi voie să-i strîng. (Strlnge monedele.)
LIUBOV ANDREEVNA: Da, lașa, fii te rog atît de buni De ce m-am mai dus să prînzesc în oraș? Restaurantul ăsta al vostru e prost și muzica la fel; fețele de masă duhnesc a săpun. Și tu, Leonea, de ce-ai băut atît de mult? De ce ai mîncat atîta? De ce ai vorbit atît? Azi, la restaurant, ai vorbit iar vrute și nevrute. Iar despre generația ta, despre deceniul al optulea, despre decadenți... Și cui? Le-ai vorbit chelnerilor despre decadenți!
LOPAHIN: Da.
GAEV (dă din mină): Fără îndoială, cu mine nu mai e nimic de făcut! (Enervat, către lașa.) Și ce te tot învîrtești în nasul nostru?
IAȘA (ride): Nu pot să vă aud glasul fără să rîd!
GAEV (către soră-sa): Ai auzit? Ei bine, alege: sau eu sau el!
LIUBOV ANDREEVNA: Pleacă, lașa! Pleacă de aici!...
IAȘA (dă Liubovei Andreevna portmoneul): Plec numai-decît! (Abia stăpînindu-și risul.) Imediat... (Pleacă.)
LOPAHIN: Am auzit că bogătașul Deriganov vrea să vă cumpere moșia. Se zice că va lua chiar el parte la licitație.
LIUBOV ANDREEVNA: De unde știi?
LOPAHIN: Se vorbește în oraș...
GAEV: Mătușa din Iaroslavl a făgăduit să ne trimită bani, dar cînd și cîți... nu se știel
LOPAHIN: Cam cîți ar putea să vă trimită? O sută, două sute de mii?
LIUBOV ANDREEVNA: Doamne! Dacăne-ar trimite zece-cincisprezece mii, am fi mulțumiți!
LOPAHIN: Vă rog să mă iertați, dar n-am mai întîlnit niciodată oameni atît de nechibzuiți, atît de nepractici și de ciudați ca dumneavoastră. Vi se spune verde în față că vi se vinde proprietatea și nu vreți să înțelegeți de fel!
LIUBOV ANDRBEVNA: Bine, dar ce putem face? înva-ță-ne!
LOPAHIN: în fiecare zi nu fac decît asta! în fiecare zi vă spun același lucru. Și livada de vișini și pămîntul trebuie neapărat date în arendă pentru vile, și asta chiar acum, cît mai repede, licitația e aproape! înțelegeți! De îndată ce o să vă hotărîți, vă vor da bani cîți vreți și veți fi salvați!
LIUBOV ANDREEVNA: Vile și vilegiaturiști. Iartă-mă, dar e atît de banal!
GAEV: Sînt cu totul de părerea ta!
LOPAHIN: Eu sau am să încep să plîng, sau să urlu, sau am să leșin. Nu mai pot! M-ați scos din fire. (Lui Gaev.) Ești o muiere! ' GAEV: Ce?
LOPAHIN: Muiere! (Vrea să plece.)
LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Nu! Nu Pleca! Rămîi, dragul meu! Te rog! Poate să găsim ceva!
LOPAHIN: Ce să mai găsiți?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu pleca, te rog! Cînd ești aici, îmi pare totul mai vesel... (Pauză.) Tot aștept să se întîm-ple ceva. Parcă mi-e teamă că se dărîmă casa peste noi...
GAEV (foarte îngîndurat): Dubleu în colț... croazeu la mijloc...
LIUBOV ANDREEVNA: Multe păcate mai avem!
LOPAHIN: Ce păcate?
GAEV (luînd o caramea): Se zice că mi-am cheltuit toată averea pe caramele... (Rîde.)
LIUBOV ANDREEVNA:' Da, multe păcate!... Totdeauna am risipit banii ca o nebună și m-am căsătorit cu un om care făcea numai datorii."Soțul meu bea îngrozitor. A murit din cauza șampaniei. Din nefericire, m-am îndrăgostit de un altul și m-am dat lui, dar tocmai în acea vreme, o primă pedeapsă m-a izbit ca o măciucă în creștet: băiețelul meu s-a înecat, uite colo, în rîul acela! Atunci am plecat în străinătate, am plecat ca să nu mă mai întorc niciodată și să nu mai văd rîul ăsta. Am fugit cu ochii închiși, deznădăjduită... Dar „el" m-a urmărit fără milă, nu m-a cruțat. Am cumpărat o vilă lîngă Menton. Acolo s-a îmbolnăvit. Trei ani n-am știut ce-i odihna, nici ziua, nici noaptea. Mi-am sleit puterile căutîndu-l, mi s-a vlăguit sufletul. Anul trecut, cînd am vîndut vila ca să plătim datoriile și am plecat la Paris, el mi-a luat tot și m-a părăsit pentru alta. Am încercat să mă otrăvesc... E așa de stupid și așa de rușinos... Apoi, dintr-o dată, mi s-a făcut dor de Rusia, de țara mea; mi s-a făcut dor de fata mea... (își șterge lacrimile.) Doamne, Doamne, îndură-te și iartă-mi păcatele! M-ai pedepsit destul! (Scoate o telegramă din buzunar.) Am primit-o astăzi de la Paris. E tot de la el. Mă roagă să-l iert și să mă întorc. (Rupe telegrama.) Parcă se aude o muzică undeva. (Ascultă.)
GAEV: E faimoasa noastră orchestră evreiască. îți amintești: patru viori, un flaut și un contrabas.
LIUBOV ANDREEVNA: Tot mai există? Ar trebui să-i chemăm odată la noi și să dăm o petrecere.
LOPAHIN (trage cu urechea): N-aud nimic. (Clntâ încet.) „Pentru bani, nemții fac din rus franțuz." (Rîde.) Aseară la teatru am văzut o piesă tare nostimă...
LIUBOV ANDREEVNA: Sînt sigură că nu era de loc nostimă. Ar fi mai bine să vedeți mai puține piese și să vă cercetați mai des pe voi înșivă. Cît e de cenușie viața voastră, a tuturor, și cîte vorbe de prisos mai spuneți!
LOPAHIN: Asta-i adevărat! Și ca să vorbim deschis, viața noastră e stupidă! (Pauză.) Taică-meu era un țăran necioplit, care nu pricepea nimic. Nu m-a dat la învățătură, dar știa să-mi care cu bățul, cînd se-mbăta! La drept vorbind, sînt și eu tot atît de necioplit și incult ca și el. Nu știu nimic. Și cînd scriu, mi-e și mie rușine de scrisul meu. Fac niște berze.
LIUBOV ANDREEVNA: Trebuie să te însori, dragul meu.
LOPAHIN: Da, asta-i adevărat!
LIUBOV ANDREEVNA: Dacă ai lua-o pe Varia! E fată bună!
LOPAHIN: Da.
LIUBOV ANDRBEVNA: E o fată modestă, nu-i e frică de muncă și, mai ales, te iubește. Știu oă-ți place de multă vreme!
LOPAHIN: Firește, eu nu m-aș da în lături. E fată bună.
(Pauză.)
GAEV: Mi s-a propus o slujbă la o bancă. Șase mii de ruble pe an... Ce zici?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu-i de tine. Vezi-ți de treabă!
(Intră Firs. A adus un palton.)
FIRS (către Gaev): Conașule, îmbrăcați-1 vă rog. E umezeală.
GAEV (îmbracă paltonul): Mă plictisești, frate!
FIRS: Nu face nimic. Azi dimineață iar ați plecat fără să-mi spuneți. (îl examinează.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ai îmbătrînit, Firs!
FIRS: Aud?
LOPAHIN: Spune c-ai îmbătrînit!
FIRS: Trăiesc cam de multișor. Nici nu era născut tatăl dumneavoastră, și pe mine voiau să mă însoare! (Rîde.) Cînd s-a făcut dezrobirea, ajunsesem prim-valet. N-am primit să fiu liber, și-am rămas la boieri. (Pauză.) Țin minte că toți ăilalți erau bucuroși, dar de ce, nici ei nu știau.
LOPAHIN: Ce bine era înainte! Cel puțin putea să vă snopească în bătăi.
FIRS (fărăsă-l audă): Cred și eu ! Țăranii erau cu boierii, boierii erau cu țăranii. Acum, fiecare o apucă în altă parte. Cine mai pricepe ceva?
GAEV: Mai taci din gură, Firs. Mîine trebuie să plec la oraș. Mi-a făgăduit cineva să mă prezinte unui general care ar putea să ne împrumute pe polițe.
LOPAHIN: Nu folosește la nimic. Vă asigur că n-o să plătiți nici dobînzile!
LIUBOV ANDREEVNA: Aiurează. Nu există nici un general.
(Intră Trofimoe, Ania și Varia.)
GAEV: Uite și pe ai noștri! ANIA: Iat-o pe mama!
LIUBOV ANDREEVNA (cu afecțiune): Veniți, veniți, dragele mele! (îmbrățișează fetele.) Dacă ați ști amîn-două cît vă iubesc! Stați lîngă mine... aici.
(Toți se așază.)
LOPAHIN: Veșnicul student mereu printre domnișoare!
TROFIMOV: Asta nu e treaba dumitale.
LOPAHIN: In curînd o să împlinească cincizeci de ani și tot student e!
TROFIMOV: Lasă glumele tîmpite.
LOPAHIN: De ce te superi, om sucit?
TROFIMOV: Lasă-mă în pace!
LOPAHIN (rîzînd): îngăduie-mi să te întreb: care e părerea dumitale despre mine?
TROFIMOV: Uite ce cred eu despre dumneata, Ermolai Alexeici/Ești un om bogat și în curînd vei fi milionar, dar rostul dumitale în jocul marilor prefaceri este acela al unui animal de pradă care înghite tot ce-i iese înainte,
(Toți rîd.)
VARIA: Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu. Să continuăm discuția noastră de-aseară.
TROFIMOV: Despre ce vorbeam?
GAEV: Despre omul mîndru.
TROFIMOV: Am vorbit ieri mult, dar n-am ajuns la nici o concluzie. După părerea dumneavoastră, omul mîndru ar avea ceva mistic în el. Poate să aveți dreptate în felul dumneavoastră de a vedea lucrurile. Dar judecînd simplu, fără speculații, despre ce mîndrie poate fi vorba, ce sens poate avea ea, atît timp cît, fiziologic, omul este rău alcătuit, iar în marea noastră majoritate sîntem grosolani, lipsiți de inteligență și profund nefericiți! Trebuie să încetăm odată să ne încîntăm de noi înșine. Trebuie să ne apucăm să muncim.
GAEV: Da de murit, tot vom muri!
TROFIMOV: Cine știe? Și ce înseamnă a muri? S-ar putea ca omul să aibă o sută de simțuri și cînd moare să-i dispară numai cele cinci, cunoscute nouă, iar restul de nouăzeci și cinci să rămînă vii.
LIUBOV ANDREEVNA: Ce deștept ești, Petea!
LOPAHIN (ironic): Lucru mare!
TROFIMOV: Omenirea merge înainte și își desăvîrșește forțele. Tot ceea ce ne depășește azi într-o zi va fi un lucru pe înțelesul tuturor, obișnuit. Numai că trebuie să muncim, să-i ajutăm din toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, deocamdată nu sînt decît foarte puțini cei care lucrează. Marea majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac nimic și pînă acum nu sînt în stare să muncească. Își spun „intelectuali", dar își tutuiesc servitorii și se poartă cu țăranii cum te-ai purta cu niște vite. Nu se trudesc să învețe, nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic. Despre știință nu fac decît să vorbească, iar arta nu o înțeleg. Toți își iau aere grave, fac niște mutre serioase și vorbesc numai despre lucruri importante, filozofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume, dorm fără perne, cîte treizeci-patruzeci într-o cameră, năpădiți de ploșnițe, în duhoare, umezeală și promiscuitate... Cum ne-am mai putea îndoi că frumoasele noastre discursuri nu sînt decît pentru a ne păcăli pe noi și pe alții? Arătați-mi unde sînt leagănele de copii despre care se vorbește atît, unde sînt bibliotecile? Nu,,se știe de ele decît din romane. In realitate, ele nu exis-tăiTotul nu e decît murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică... Eu mă tem de mutrele prea grave, nu-mi plac. Mie mi-e frică și de discuțiile serioase. Mai bine să tăcem cu toții.
LOPAHIN: Ei bine, află că eu mă scol înainte de ora cinci dimineața, muncesc din zori pînă seara, toată ziua mînuiesc banii mei și ai altora, și văd cum sînt oamenii din jurul meu. Trebuie să te-apuci să faci ceva, ca să-ți dai seama cît sînt de puțini oamenii cinstiți și cumsecade. Cîte-odată, cînd nu pot s-adorm, mă gîndesc: „Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfîrșite, cîmpii cît vezi cu ochii, zări fără de margini, și trăind în ele, ar fi trebuit să fim și noi niște uriași..."
LIUBOV ANDREEVNA: Uriași? La ce bun? Nu sînt frumoși decît în basme. In viața de toate zilele, te sperie.
(In fundul scenei trece Epihodov, cintind din chitară.)
LIUBOV ANDREEVNA (glnditoare): Vine Epihodov... ANIA (gînditoare): Vine Epihodov...
GAEV: A apus soarele, domnilor!
TROFIMOV: A apus.
GAEV (încet, parcă ar declama): O, dumnezeaiscă natură ! Tu te îmbraci cu veșnica ta strălucire, în splendoarea și indiferența ta. Tu, pe care noi te numim mamă, iubind în tine viața și moartea! Tu creezi și distrugi...
VARIA (rugătoare): Dragă unchiule!
ANIA: Iar începi, unchiule?!
TROFIMOV: Mai bine ai lua galbena în dubleu'
GAEV: Tac. Uite că tac!
(Toți stau, furați de ginduri. Liniște. Se aude doar Firs care bombăne. Deodată ajunge la ei un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesnește, trist, stingîndu-se încet.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce-i asta?
LOPAHIN: Nu știu. Poate undeva, departe, într-un puț de mină s-a rupt funia ascensorului. Dar trebuie să fie foarte departe...
GAEV: Sau poate să fie și o pasăre... vreun bîtlan...
TROFIMOV: Sau vreo bufniță...
LIUBOV ANDREEVNA (înfiorată): Nu știu de ce, e ceva neplăcut.
(Pauză.)
FIRS: Înainte de nenorocire tot așa s-a întîmplat: a țipat o cucuvea și samovarul a șuierat fără întrerupere. GAEV: înainte de ce nenorocire? FIRS: înainte de dezrobire!
(Pauză.)
LIUBOV ANDREEVNA: Știți ce, prieteni, să mergem, e tîrziu! (Către Ania.) Ce-i cu tine, fetițo? Ai ochii plini de lacrimi. (O îmbrățișează.)
ANIA: N-am nimic, mamă!
TROFIMOV: Vine cineva. : ,
(Se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, în palton; e puțin beat.)
TRECĂTORUL: Iertați-mă, dar spre gară o iau drept înainte?
GABV: Da. Ține-o pe drumul ăsta!
TRECĂTORUL: Vă mulțumesc foarte mult! (Tușește.) Ce vreme frumoasă. (Declama.) „Frate, frate-al meu care suferi... vino la Volga... al cărei geamăt..." (Variei.) Mademoiselle, dați-i unui rus flămînd treizeci de copeici.
(Varia se sperie, scoate un țipăt.)
LOPAHIN (supărat): Și obrăznicia are o margine!...
LIUBOVANDRBEVNA (speriată): Ia te uită, ia... (Caută-n portmoneu.) N-am argint... N-are importanță. Iți dau o monedă de aur...
TRECĂTORUL: Vă mulțumesc foarte mult... (Pleacă.)
(Rîs general.)
VARIA (speriată): Eu mă duc, plec! Ah, mamă! Acasă oamenii n-au ce să mănînce și dumneata îi dai o monedă de aur.
LIUBOV ANDREEVNA: Ce poți face cu o neroadă ca mine! Acasă am să-ți dau tot ce am. Ai să mă mai împrumuți, Ermolai Alexeici?
LOPAHIN: Sînt la dispoziția dumneavoastră.
LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor, să mergem! Știi, Varia, că am pus la cale căsătoria ta. Te felicit!
VARIA (printre lacrimi): Mamă, cu asta nu se glumește.
LOPAHIN: Ohmelia... te du la mînăstire.
GABV: Au început să-mi tremure mîinile, n-am mai jucat de mult biliard.
LOPAHIN: Ohmelia, o, nimfă, pomenește-mă în rugăciunile tale!
LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor! In curînd se servește cina.
VARIA: Cum m-a speriat. Și-acum îmi bate inima.
LOPAHIN: Vă mai aduc aminte că la douăzeci și două august se va vinde livada de vișini. Gîndiți-vă la asta... gîndiți-vă bine.
(Pleacă toți, afară de Trofimov și Ania.)
ANIA (rîzlnd): îi mulțumesc trecătorului că a speriat-o pe Varia. Acum sîntem singuri.
TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul și se ține toată ziua de noi. A^u mintea ei strîmtă, ea
nu poate înțelege că noi sîntem mai presus de dragoste, că năzuim să ne ridicăm peste tot ce e meschin și trecător, peste tot ceea ce ne împiedică să fim liberi și fericiți. Iată adevăratul înțeles și țelul vieții noastre/ înainte! Nimic nu ne va opri să ne urmăm calea spre steaua ce strălucește aprinsă în depărtare. înainte deci, să nu rămîneți în urmă, prieteni!
ANIA (bătind din palme): Ce frumos vorbești! (Pauză.) Ce minunat e azi aici!
TROFIMOV: Da, vremea e frumoasă.
ANIA: Ce-ai făcut din mine, Petea? Simt că nu mai țin la livada de vișini ca pînă acum! Cît mi-era de dragă înainte! Mi se părea că pe pămînt nu-i alt loc mai frumos ca livada noastră.
TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pămîntul e mare și frumos și are multe locuri minunate. (Pauză.) Gîn-deșJue-te numai, Ania, că bunicul dumitale, străbunicul și toți strămoșii dumitale au fost boieri, stăpîni peste robi, peste suflete vii. Nu simți cum sufletele astea te privesc din fiecare vișin din livadă, din fiecare frunză, din fiecare trunchi? Nu le-auzi glasurile? Ați fost stăpîni peste suflete vii și asta v-a stricat într-atît pe toți, toți care au trăit înainte și care trăiesc și acum, încît nici mama dumitale, nici dumneata, nici unchiul dumitale nu băgați de seamă că trăiți pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i lăsați măcar să vă intre în casă! Noi am rămas în urmă cu cel puțin două sute de ani, nu am făcut încă nimic, nu avem încă un gînd limpede despre trecutul nostru. Noi filozofăm doar, ne plîngem de plictiseală și bem vodcă. Vezi, e atît de limpede că pentru a începe să trăiești cu adevărat trebuie mai întîi să-ți răscum-peri trecutul, să isprăvești cu el! Și nu poți să-l răscumperi decît prin suferință, printr-o muncă uriașă și neîntreruptă, înțelege asta, Ania!
ANIA: Casa în care trăim nu mai e de mult a noastră și eu am să plec din ea, îți dau cuvîntul meu!
TROFIMOV: Dacă ai cheile casei, aruncă-le în fîntînă și pleacă. Fii liberă ca vîntul!
ANIA (entuziasmată): Cîtă dreptate ai!
TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă! N-am încă treizeci de ani, sînt tînăr, sînt încă student, dar am îndurat atîtea! Cum vine iarna, sînt flămînd, bolnav, neliniștit, sărac, ca un cerșetor. Și pe-unde nu m-a mînat soarta? lînde n-am fost! Și totuși, întotdeauna, zi și noapte, în fiecare clipă, sufletul meu a fost plin de presimțiri nelămurite. Eu presimt fericirea, Ania, o văd de pe acum... ANIA (visătoare): Răsare luna.
(Se aude Epihodov cintînd din chitară același cîntec trist. Răsare luna. Undeva, Ungă plopi, Varia o caută pe Ania și-o strigă: „Ania, unde ești?")
TROFIMOV: Da. Răsare luna. (Pauză.)/lată fericirea! Uite-o, vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi aud pașii. Și chiar dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaște, n-are nici o importanță... Vor vedea-o alții!/ Glasul Variei: „Ania, unde ești?"
TROFIMOV: Iar Varia! (Supărat.) E revoltător!
ANIA: Ce să-i faci? Haidem la rîu. Acolo e bine!
TROFIMOV: Să mergem!
(Pleacă).
Glasul Variei: „Ania! Anial"
Cortina



>
ACTUL AL TREILEA | ACTUL AL PATRULEA
 

  Puteti copia si distribui liber lucrarile prezentate in aceasta sectiune.

 

Home | BAC/Teze | Biblioteca | Referate | Games | Horoscop | Muzica | Versuri | Limbi straine | DEX

Modele CV | Wallpaper | Download gratuit | JOB & CARIERA | Harti | Bancuri si perle | Jocuri Barbie

Iluzii optice | Romana | Geografie | Chimie | Biologie | Engleza | Psihologie | Economie | Istorie | Chat

 

Joburi Studenti JOB-Studenti.ro

Oportunitati si locuri de munca pentru studenti si tineri profesionisti - afla cele mai noi oferte de job!

Online StudentOnlineStudent.ro

Viata in campus: stiri, burse, cazari, cluburi, baluri ale bobocilor - afla totul despre viata in studentie!

Cariere si modele CVStudentCV.ro

Dezvoltare personala pentru tineri - investeste in tine si invata ponturi pentru succesul tau in cariera!

 

 > Contribuie la proiect - Trimite un articol scris de tine

Gazduit de eXtrem computers | Project Manager: Bogdan Gavrila (C)  

 

Toate Drepturile Rezervate - ScoalaOnline Romania