Livada de vișini

Inapoi la Sumar

Comedie în patru acte (1903-1904)
 

Personaje:

RANEVSKAIA LIUBOV ANDREEVNA, moșieriță
ANIA, fiica ei, 17 ani
VARIA, fiica ei adoptivă, 24 de ani
GAEV LEONID ANDREEVIGI, fratele ei
LOPAHIN ERMOLAI ALEXEEV1CI, negustor
TROFIMOV PIOTR SERGHEEVICI, student
SIMEONOV-PIȘCIK BORIS BORISOVICI, moșier
ȘARLOTTA IVANOVNA, guvernantă
EPIHODOV SEMION PANTELEEVICI, contabil
DUNIAȘA, fată in casă
FIRS, lacheu, un moșneag, 87 de ani
IAȘA, tlnăr lacheu
Un trecător
Șeful gării
Un funcționar de la poștă
Oaspeți, servitori

< ACTUL ÎNTÎI  | ACTUL AL DOILEA

ACTUL AL TREILEA

Salon, despărțit de o sală mare printr-o arcadă. Candelabrul e aprins. Se aude din antreu orchestra evreiască amintită în actul al doilea. Seara. In sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov-Pișcik: „Promenade ă une paire!" Intră în sufragerie prima pereche: Pișcik și ȘarlottaIvanovna; a doua: Trofimovși Liubov Andreevna; a treia: Ania și funcționarul de la poștă; a patra: Varia cu șeful de gară etc. Varia plînge încet și își șterge ochii dansînd. In ultima pereche Duniașa. Toate perechile traversează salonul. Pișcik strigă: „Grand-rond, balan-cez" și „Les cavaliers â genoux et remerciez vos dames!" Firs, în frac, aduce pe o tavă pahare cu sifon. Intră în salon Pișcik și Trofimov.

PIȘCIK: De felul meu sînt pletoric! Am și avut pînă acum două atacuri. Mi-e greu să dansez. Dar vorba aia: cînd ești cu lupii, trebuie să urli... Sînt sănătos ca un cal. Răposatul taică-meu, mare ghiduș — fie-i țărîna ușoară — spunea că vechiul nostru neam al Simeonov-Pișcikilor se trage din calul pe care Caligula l-a făcut senator... (Se așază.) De altceva însă mă plîng: n-am bani. Flămîndul codri visează... (Adoarme și se trezește sforăind.) Așa sînt și eu... nu mi-e gîndul decît la bani...
TROFIMOV: E adevărat că aduci oarecum cu un cal!
PIȘCIK: Ei, și ce e cu asta? Calul e un animal de nădejde... Poți să-l și vinzi...
(Din camera vecină se aude zgomotul bilelor de biliard. Varia apare sub arcadă.)
TROFIMOV (o tachinează): Madame Lopahina! Madame Lopahina!
VARIA (supărată): Boierul năpîrlit!
TROFIMOV: Da, eu sînt boierul năpîrlit și mă mîndresc cu asta!
VARIA (cu amărăciune): I-am chemat pe muzicanți, dar cu ce o să-i plătim? (Pleacă.)
TROFIMOV (către Pișcik): Dacă ai fi folosit în alt fel energia pe care ai cheltuit-o toată viața dumitale, umblînd după bani pentru plata dobînzilor, ai fi putut pînă la sfîr-șit să răstorni pămîntul!
PIȘCIK: Nietzsche... Filozoful... marele, celebrul gîn-ditor, acest om cu mintea colosală, spune undeva în operele lui că ai voie să falsifici bani.
TROFIMOV: L-ai citit dumneata pe Nietzsche...
PIȘCIK: De citit chiar, nu! Dar mi-a spus Dașenka. în situația în care sînt eu acum, nu-mi mai rămîne decît să fabric bani falși... Poimîine trebuie să plătesc trei sute și zece ruble... De-o sută treizeci am făcut rost. (își pipăie buzunarul, speriat.) Au dispărut banii! I-am pierdut! (Printre lacrimi.) Unde-s banii? (Bucuros.) Uite-i, în căptușeală... M-au trecut sudorile...
(Intră Liubov Andreevna și Șarlolta Ivanovna.)
LIUBOV ANDREEVNA (fredonează o lezghincă): De ce întîrzie atît Leonid? Ce face la oraș? (Către Duniașa.) Duniașa, dă-le ceai muzicanților...
TROFIMOV: Pesemne nu s-a ținut licitația.
LIUBOV ANDREEVNA: Nu era nimerit să chemăm muzicanții și nici să dăm balul... Ei, nu-i nimic... (Se așază și fredonează încet.)
ȘARLOTTA (îi dă lui Pișcik un joc de cărți): Uite un pachet de cărți. Gîndește-te la o carte.
PIȘCIK: M-am gîndit!
ȘARLOTTA: Acum amestecă-le! Așa! Dă-le-ncoace, dragă domnule Pișcik. Eins, zwei, drei! Și acuma caut-o în buzunarul dumitale.
PIȘCIK (scoate cartea din buzunar): Opt de pică. E adevărat! (Mirîndu-se.) Ia te uită!
ȘARLOTTA (ținind cărțile în palmă către Trofimov): Spune-mi repede ce carte e deasupra?
TROFIMOV: Dama de pică.
ȘARLOTTA: Este! (Către Pișcik.) Și ce carte e dedesubtul ei?
PIȘCIK: Asul de cupă.
ȘARLOTTA: Este! (își bate palma. Cărțile dispar.) A, vreme frumoasă e azi! (îi răspunde un glas tainic de femeie ca de sub podea:) „O, da, vremea-i splendidă, domnișoară!" Ești idealul meu... (Glasul:) „Și dumneata, domnișoară, îmi placi foarte mult".
ȘEFUL GĂRII (aplaudlnd): Bravo, doamnă ventrilogă! PIȘCIK (mirîndu-se): Ia te uită! Fermecătoarea mea Sarlotta Ivanovna. Sînt îndrăgostit lulea de dumneata.
ȘARLOTTA: îndrăgostit? (Dînd din umeri.) Dumneata poți să iubești? Gutter Mensch, aber schlechter Musikant!1
1 Om bun, dar muzicant prost! (Germ.)
TROFIMOV (îl bate pe Pișcik pe umăr): Ei, ce mai spui, cal bătrîn?
ȘARLOTTA: Rog atenție. Altă scamatorie. (Ia de pe scaun un pled.) Iată un pled, foarte frumos, de vînzare. (îl scutură.) Nu vrea nimeni să-l cumpere?
PIȘCIK (mirîndu-se): Ia te uită!
ȘARLOTTA: Eins, zwei, drei! (Ridică repede pledul. După pled se află Ania. Face o reverență, aleargă spre mama ei, o îmbrățișează și se întoarce repede în sală; entuziasm general.)
LIUBOV ANDREEVNA (aplaudă): Bravo! Bravo!
ȘARLOTTA: încă ceva. Eins, zwei, drei! (Ridică pledul. După pled se află Varia și se înclină.)
PIȘCIK (mirîndu-se): Ia te uită!
ȘARLOTTA: Gata! (Aruncă pledul pe Pișcik, face o reverență și fuge în sală.)
PIȘCIK (aleargă după ea): A, hoțoaico! Ați văzut-o? (Iese.)
LIUBOV ANDREEVNA: Leonid tot n-a venit!... Nu înțeleg ce face atîta în oraș! Cred că totul trebuie să se fi isprăvit. Ori s-a vîndut proprietatea, ori nu s-a ținut licitația. De ce să ne lase atîta vreme în nesiguranță?
VARIA (căutînd s-o liniștească): Sînt sigură că unchiul a răscumpărat-o!
TROFIMOV (cu ironie): Da.
VARIA: Bunica i-a trimis o procură să cumpere proprietatea pe numele ei, cu trecerea datoriei. O fi făcut asta pentru Ania. Sînt sigură că Dumnezeu l-a ajutat pe unchiul s-o cumpere.
LIUBOV ANDREEVNA: Bunica din Iaroslavl a trimis cincisprezece mii de ruble ca să cumpărăm proprietatea pe numele ei, în noi nu are încredere. Dar banii ăștia nu ajung nici ca să plătească dobînzile. (își acoperă fața cu miinile.) Astăzi se hotărăște soarta mea, soarta...
TROFIMOV (o tachinează pe Varia): Madame Lopahina!
VARIA (supărată): Veșnicul student! De două ori te-au dat afară din universitate!
LIUBOV ANDREEVNA: De ce te superi, Varia? Te tachinează cu Lopahin, ei și ce? Vrei să te măriți eu el?... Mărită-te. E un om bun și interesant. Nu vrei? Nu te mărita, nimeni nu te silește, drăguța mea...
VARIA: Trebuie sa ți-o spun fără înconjur, măicuță: mă gîndesc serios la asta. E un om bun și îmi place.
LIUBOV ANDREEVNA: Atunci mărită-te! Nu înțeleg ce mai aștepți!
VARIA: Dar bine, mamă, doar n-o să-l cer eu în căsătorie! Sînt doi ani de cînd toți îmi vorbesc de el, și numai el nu spune nimic, sau face glume. Eu îl înțeleg. Acum umblă după avere, își are treburile lui și n-are timp să se gîndească la mine. Dacă aș avea bani, măcar o sută de ruble, aș lăsa toate și m-aș duce departe. Aș intra la mînăstire.
TROFIMOV: Ce splendoare!
VARIA (lui Trofimov): Un student n-ar trebui să spună prostii! (Cu blîndețe printre lacrimi.) Ce urît te-ai făcut, Petea! Cum ai îmbătrînit! (Către Liubov Andreevna, încetînd a mai plînge.) Dar uite, mamă, eu nu pot sa stau fără treabă. In fiecare clipă trebuie să fac ceva!
(Intră lașa.)
IAȘA (abia stâpînindu-și rîsul): Epihodov a rupt un tac... (Iese.)
VARIA: Ce caută Epihodov aici? Cine i-a dat voie să joace biliard? Eu nu mai înțeleg oamenii ăștia! (Iese.)
LIUBOV ANDREEVNA: Nu o mai tachina, Petea. Nu vezi că și așa e destul de mîhnită?
TROFIMOV: Prea se prăpădește cu firea! Prea se amestecă în cîte nu o privesc. Toată vara nu ne-a dat pace, Aniei și mie. Se temea să nu ne îndrăgostim unul de altul I Ce-i pasă ei? Și afară de asta, nu i-am dat nici un prilej să gîndească așa cum gîndește! Sînt atît de departe de astfel de banalități! Noi sîntem mai presus de dragoste!
LIUBOV ANDREEVNA: Eu însă, din păcate, cred că sînt mai prejos! (Foarte neliniștită.) Dar de ce nu se-ntoarce Leonid? Aș vrea numai să știu: s-a vîndut sau nu? Mi-e atît de greu să-mi închipui că s-ar putea întîmpla o astfel de nenorocire, încît nici nu mai știu ce să cred! îmi pierd capul. Sînt în stare să țip, să fac vreo prostie. Salvează-mă, Petea! Spune ceva, vorbește!
TROFIMOV: Dacă s-a vîndut sau nu s-a vîndut astăzi proprietatea, nu-i totuna? De mult s-a hotărît cu ea, fără putință de revenire. Liniștiți-vă, dragă doamnă! Nu trebuie să vă mai mințiți singură. Măcar o dată priviți adevărul în față.
LIUBOV ANDREEVNA: Adevărul? Care adevăr? Dumneata știi unde e adevărul și unde nu e. Dar eu parcă am orbit. Nu mai văd nimic. Dumneata rezolvi curajos toate problemele mari ale vieții. Dar spune-mi, dragul meu: nu cumva pentru că ești tînăr și pentru că n-ai avut încă timp să suferi din cauza vreuneia din aceste probleme? Și dacă privești viitorul cu încredere, n-o faci oare pentru că nu vezi și nu aștepți nimic care să te îngrozească, pentru că viața e încă ascunsă ochilor dumitale tineri? Ești mai îndrăzneț, mai cinstit, mai adînc decît noi. Dar gîndește-te mai bine și fii cît de cît mai mărinimos. Cruță-mă! M-am născut aici, aici au trăit tata și mama, aici a trăit și bunicul meu. Iubesc casa asta. Nu-mi vine să cred că aș putea trăi fără livada de vișini. Și dacă ea trebuie neapărat să , fie vîndută, ei bine, vindeți-mă și pe mine împreună cu ea../ (îl îmbrățișează pe Trofimov și-l sărută pe frunte.) Și fiul nieu s-a înecat tot aici... (Plînge.) Fie-ți milă de mine. Ești un om bun.
TROFIMOV: Știți, vă compătimesc din toată inima.
LIUBOV ANDREEVNA: Altfel ar fi trebuit să spui lucrul ăsta... altfel... (Scoate batista, li cade o telegramă.) Nici nu știi ce povară simt astăzi pe suflet! Aici e prea mult zgomot. Inima îmi tresare la fiecare mișcare. Tremur toată. Și nu pot nici să mă închid în odaia mea. Mi-e frică de singurătate. Nu mă judeca aspru, Petea... Țin foarte mult la dumneata, ca la o rudă apropiată. Bucuroasă ți-aș da-o pe Ania, ți-o jur! Dar vezi, dragul meu, trebuie mai întîi să-ți isprăvești studiile. Nu faci nimic. Lași să te arunce soarta dintr-un loc într-altul. E foarte ciudat... Nu-i așa? Și cu barba ce ai de gînd, că nu vrea să crească de loc... (Ride.) Ce caraghios ești!
TROFIMOV (ridică 'telegrama): Nu țin să fiu frumos!
LIUBOV ANDREEVNA: E o telegramă de la Paris. în fiecare zi primesc cîte una. Ieri una, azi alta. Nebunul acela iar s-a îmbolnăvit, iar îi merge prost. îmi cere iertare, mă imploră să vin și, într-adevăr, ar trebui să plec la Paris, să stau lîngă el. Te uiți la mine aspru, dar ce pot face, Petea? Ce pot să fac? E bolnav, singur și nenorocit! Cine o să-l îngrijească acolo? Cine o să-l împiedice să facă prostii? Cine o să-i dea doctoriile la timp? Și de ce m-aș mai ascunde și aș tăgădui, cînd e limpede că-l iubesc. îl iubesc... îl iubesc... E ca o piatră care-mi stă legată de gît și mă trage la fund, dar vezi, eu iubesc piatra asta și nu pot fără ea. (îi strînge mina lui Trofimov.) Nu mă judeca rău, Petea. Mai bine taci și nu-mi spune nimic...
TROFIMOV (printre lacrimi): Dar pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, iertați-mi sinceritatea: uitați că v-a furat?
LIUBOV ANDREEVNA: Nu, nu, nu! Să nu spui așa ceva! (își astupă urechile.)
TROFIMOV: E o secătură. Dumneavoastră sînteți singura care n-ați aflat-o încă. E un ticălos, un om de nimic...
LIUBOV ANDREEVNA (supărată, dar reținută): Cu toți cei douăzeci și șase sau douăzeci și șapte de ani ai dumi-tale, Petea, nu ești decît un licean.
TROFIMOV: Ei și?!
LIUBOV ANDREEVNA: La vîrsta dumitale e timpul să fii bărbat, să-i înțelegi pe cei ce iubesc și să iubești la rîn-dul dumitale... să te îndrăgostești și dumneata! (Supărată.) Da, da! Așa e! Și nu-mi mai vorbi de curăția dumitale sufletească, că nu ești decît un bleg, un biet caraghios, o pocitanie...
TROFIMOV (îngrozit): Ce spune?!
LIUBOV ANDREEVNA: „Sînt mai presus de dragoste!" Nu ești mai presus de dragoste, ci, cum spune Firs, ești un tîrîie-brîu. La vîrsta dumitale să nu ai o iubită!...
TROFIMOV (îngrozit): E înspăimîntător! Ce spune?! (Se îndreaptă repede spre sală, apucîndu-se de cap.) E înspăimîntător... Numai pot!... Mă duc... plec! (Iese, dar se întoarce în aceeași clipă.) între noi totul s-a sfîrșit! (Iese în antreu.)
LIUBOV ANDREEVNA (u striga din urma): Petea, nu pleca! Caraghiosule! Am glumit, Petea!
(Din antreu se aud pași grăbiți pe scară, apoi deodată cineva se prăbușește cu zgomot, Ania și Varia scot un țipăt; In calași timp se aud rlsete.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce s-a întimplat? (Intră Ania.)
ANIA (rîzînd): Petea a căzut pe scară. (Iese repede.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce om sucit mai e și Petea!
(Șeful de gară se oprește în mijlocul sălii și declamă „Păcătoasa" de A. Tolstoi. Toți îl ascultă. Dar abia a declamat cîteva versuri și din antreu se aude un vals. Șeful de gară tace. Toți dansează. Din antreu intră Trofimov, Ania, Varia și Liubov Andreevna.)
LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Petea, suflet curat... îți cer iertare... Hai să dansăm... (Valsează cu Petea.)
(Ania și Varia dansează împreună. Firs intră și își pune bas tonul lingă ușa laterală. lașa intră și el din salon și privește dansul.)
IAȘA: Ce mai spui, moșule?
FIRS: Nu sînt în apele mele. înainte, la balurile noastre dansau generali, baroni, amirali, dar acum trimitem după funcționarul de la poștă și după șeful de gară. Și nici ăștia nu vin cu plăcere. Simt că mă duc. Răposatul meu stăpîn, bunicul dumnealor, ne dădea la toți, orice boală am fi avut, să înghițim ceară roșie. De douăzeci de ani iau ceară roșie în fiecare'zi, ba chiar'și mai demult. Poate de aia mai trăiesc.
IAȘA: M-ai plictisit, moșule. (Cască.) Măcar de-ai crăpa mai repede!
FIRS: Ei, și tu, tîrîie-brîu! (Bombăne.)
(Trofimov și Liubov And'eevna dansează. în sală și apoi in salon.)
LIUBOV ANDRBEVNA: Merci. Vreau să stau jos... (Se așază.) Am obosit.
(Intră Ania.)
ANIA (emoționată): Chiar acum spunea un om la bucătărie că livada de vișini a fost vîndută azi!
LIUBOV ANDRBBVNA: Și cine a cumpărat-o?
ANIA: A plecat fără să spună. (Dansează cu Trofimov și trec în sală.)
IAȘA: A fost un bătrîn care flecărea la bucătărie. Nu-i de pe la noi.
FIRS: Și Lgonid Andreevici tot n-a venit! Și-a îmbrăcat pardesiul. 0 să răcească. Of, ce ți-e și cu tinerețea asta!
LIUBOV ANDREEVNA: Simt că-nnebunesc! Du-te, lașa, și află cui a fost vîndută livada!
IAȘA: Da bătrînul a plecat de mult! (Rîde.)
LIUBOV ANDREEVNA (puțin înciudată): De ce rîzi? De ce te bucuri?
IAȘA: Caraghios mai e și Epihodov ăsta. Un tont. Nouăzeci și nouă de nenorociri!
LIUBOV ANDREEVNA: încotro o să apuci, Firs, dacă s-a vîndut livada?
FIRS: încotro îmi veți porunci.
LIUBOV ANDREEVNA: Dar ce-i cu tine? Ești bolnav? Du-te și te culcă!
FIRS: Da ... (Zimbind.) Să mă duc să mă culc! Și dacă mă duc, cine mai servește aici? Cine se mai gîndește la toate? Sînt singur pentru toată casa!
IAȘA (către Liubov Anireevna): Dacă sînteți bună, da-ți-mi voie să vă fac o rugăminte: de mai plecați cumva la Paris, fie-vă milă și luați-mă cu dumneavoastră. Hotărît lucru, aici nu mai pot rămîne. (Privește în jur, urmează cu jumătate glas.) Ce să vă mai spun! Le știți și dumneavoastră: țara asta incultă, oameni stricați, fără să mai vorbesc de plictiseală, de mîncare proastă la bucătărie și de acest Firs care umblă prin toată casa și bodogănește numai nerozii! Fiți bună și luați-mă cu dumneavoastră!
(Intră Pișcik.)
PIȘCIK: Un vals, frumoasa mea? (Liubov Andreevnapleacă cu el.) Voi împrumuta totuși de la dumneavoastră, fermecătoarea mea Liubov Andreevna, o sută optzeci de ruble. (Dansează.) Da, da! O sută optzeci de ruble!... (Trec în sală.)
IAȘA (cîntă încet): „Vei înțelege oare al sufletului zbucium?"
(In sală, guvernări.a, cu joben cenușiu și pantaloni cadrilați, dă din miini și țopăie; s-aud strigăte: „Bravo, Șarlotta Ivanovna".)
DUNIAȘA (se oprește să se pudreze): Domnișoara mă pune să dansez, că sînt prea mulți cavaleri și prea puține doamne. Dar mie dansul îmi dă amețeli și bătăi de inimă, Firs Niko-laevici! Funcționarul de la poștă mi-a spus adineauri niște lucruri care mi-au tăiat răsuflarea.
(Muzica încetează.)
FIRS: Ce ți-a spus?
DUNIAȘA: Dumneata, zice, ești ca o floare... IAȘA (cască): Auzi, necioplitul... (Iese.) DUNIAȘA: Ca o floare! Sînt o fată atît de simțitoare! Mă înnebunesc după vorbele drăgăstoase. FIRS: N-ai să sfîrșești bine.
(Intră Epihodov.)
EPIHODOV: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nici nu mă bagi în seamă... Parcă-aș fi o nimica, o gînganie. (Oftează.) Așa e viața!
DUNIAȘA: Ce dorești?
EPIHODOV: Fără nici o îndoială, poate că ai dreptate. (Oftează.) Dar, desigur, privind din punct de vedere, atunci dumneata — îmi permiți să mă exprim astfel și iar-tă-mă pentru sinceritatea mea' — dumneata m-ai adus în stare de spirit. Eu îmi cunosc soarta. In fiecare zi mi se întîmplă cîte o nenorocire și m-am obișnuit într-atît, îneît îmi privesc viața cu un zîmbet pe buze. Mi-ai dat cuvîntul Și, deși eu...
DUNIAȘA: O să vorbim noi de asta mai tîrziu. Acum la-să-mă-n pace, te rog. Sînt furată de visurile mele... (Se joacă cu evantaiul.)
EPIHODOV: în fiecare zi mi se întîmplă cîte o nenorocire, dar îmi voi permite să vă exprim astfel: eu la toate zîmbesc, ba și rîd.
(Intră Varia din sală.)
VARIA: Tot n-ai plecat, Semion? Ce lipsă de respect! (Către Duniașa.) Pleacă de-aici, Duniașa. (Către Epihodov.) Ba joci biliard și rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir.
EPIHODOV: Dă-mi voie să mă exprim așa, că dumneata n-ai de ce să-mi ceri socoteală!
VARIA: Nu-ți cer socoteală. îți vorbesc. Umbli tot timpul de colo pînă colo și nu faci nimic. Ținem un contabil și nu știm de ce!
EPIHODOV (ofensat): Dacă lucrez, sau mă plimb, sau mănînc, sau joc biliard, asta s-o judece numai cei care se pricep și sînt superiorii mei.
VARIA: îndrăznești să-mi răspunzi astfel? (Izbucnește.) îndrăznești? Adică eu nu pricep rimic? Ieși afară! Să nu te mai văd!
EPIHODOV (înfricoșat): Vă rog să vă exprimați într-un mod mai delicat.
VARIA (ieșindu-și din fire): Ieși afară! Imediat! Afară! (El se îndreaptă spre ușă, ea după el.) Nouăzeci și nouă de nenorociri ! Să nu te mai prind pe aici! Să nu te mai văd în ochi! (Epihodov iese. De după ușă, glasul lui: „Măi voi plinge de dumneata".) A, te mai întorci? (Apucă bastonul pe care Firs l-a pus lingă ușă.) Vino! Vino, că-ți arăt eu ție! Ai venit? Ai venit? Atunci poftim! (învîrtește bastonul. In clip a aceasta, intră Lopahin.)
LOPAHIN: Vă foarte mulțumesc!
VARIA (supărată, pe un ton glumeț): Te rog să mă ierți!
LOPAHIN: Nu face nimic. îți mulțumesc numai pentru amabila dumitale primire.
VARIA: N-ai pentru ce! (Se îndepărtează, apoi privește înapoi și întreabă blind.) Te-am lovit?
LOPAHIN: Nu-i nimic. O să-mi iasă un cucui cît toate zilele și atîta tot! (Glasuri în sală: „A venit Lopahin! Ermolai Alexeici!")
PIȘCIK: El e! în carne și oase! (Pișcik și Lopahin se sărută.) Dragul meu, sufletul meu, miroși a coniac. Și noi ne veselim aici.
(Intră Liubov Andreevna.)
LIUBOV ANDREEVNA: Dumneata ești, Ermolai Alexeici? De ce așa tîrziu? Unde-i Leonid?
LOPAHIN: Leonid Andreici a venit cu mine. E aici...
LIUBOV ANDREEVNA (agitată): Ei? S-a ținut licitația? Vorbește!
LOPAHIN (stînjenit, temîndu-se să-și arate bucuria): Licitația s-a sfîrșit pe la ora patru... Dar noi am pierdut trenul.' A trebuit să-l așteptăm pe cel de nouă și jumătate. (Oftînd din greu.) Uf! Sînt puțin amețit...
(Intră Gaev. In mina dreaptă are niște pachete, cu stingă iși șterge lacrimile.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ce e, Leonea? Vorbește! (Nerăbdătoare, printre lacrimi.) Pentru numele lui Dumnezeu, vorbește!... .
GAEV (nu-i răspunde nimic, făcînd doar un gest evaziv cu mina; către Firs, plîngînd): Ia astea... uite anckois, cherci... Am fost în așa hal, că n-am mîncat nimic azi. (Ușa sălii de biliard e deschisă, se aude zgomotul bilelor și glasul lui lașa: „Șapte și optsprece! Expresia feței lui Gaev se schimbă, numai plînge.) Sînt foarte obosit! Ajută-mă să mă schimb, Firs.
(Pleacă din sală, după el Firs.)
PIȘCIK: Ce-a fost la licitație? Povestește!
LIUBOV ANDREEVNA: S-a vîndut livada de vișini?
LOPAHIN: S-a vîndut!
LIUBOV ANDREEVNA: Cine a cumpărat-o?
LOPAHIN : Eu fin cvropăret-o !
(Pauză.)
(Liubov Andreevna e distrusă. Ar cădea dacă nu s-ar rezema de scaun și de masă. Varia scoate cheile de la brîu, le aruncă pe dușumea, în mijlocii salonului și pleacă.)
LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! Stați, domnilor, vă rog, că mi se-ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! (Rîde.) Cînd
am ajuns la licitație, Deriganov era acolo. Leonid Andreici n-avea decît cincisprezece mii de ruble la el, și Dariganov a luat-o de la treizeci de mii peste datorie. Cînd am văzut cum stau lucrurile, m-am încăierat cu el și am dat patruzeci de mii. El — patruzeci și cinci, eu — cincizeci și cinci de mii. Așadar, el urca din cinci în cinci, iar eu din zece în zece... Și așa am mers pînă la sfîrșit! Eu am dat nouăzeci de mii peste datorie și mie mi-a rămas. Livada de vișini e acum a mea. A mea! (Rlde cu hohote.) Doamne, Dumnezeule, livada de vișini e a mea! Spuneți-mi, sînt beat, sînt în toate mințile mele, nu mi se năzare? (Tropăind.) Nu rî-deți de mine! Dacă tata și bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a întîmplat, cum Ermolai al lor, cel bătut, care abia știa să citească, care umbla desculț iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate din lume! Eu am cumpărat moșia unde bunicul și tata au fost robi, unde nu erau lăsați nici în bucătărie... Visez... aiurez, poate că mi se pare... E o scornire a închipuirii voastre, învăluită de întunecimea necunoscutului. (Ridiclnd cheile și zlmbind cu bltndețe.) A aruncat cheile! Vrea s-arate că nu mai e stă-pînă aici!... (Sună din chei.) Bine. Nu-i nici o supărare! (Orchestra își acordează instrumentele.) Ei, muzicanți, cîn-tați! Vreau să v-aud! Am să vă chem pe toți să priviți cum Ermolai Lopahin va izbi cu toporul în livada de vișini și cum vor cădea pomii la pămînt. Vom construi vile, și nepoții și strănepoții noștri vor apuca aici o viață nouă... Să cînte muzica!
(Orchestra cîntă. Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun și plinge amar.)
LOPAHIN (pe un ton de mustrare): De ce, de ce nu m-ați ascultat? Sărmana mea, draga mea Liubov Andreevna, acum nu mai putem întoarce lucrurile ! (Printre lacrimi.) O, de-ar trece toate astea mai repede. De s-ar schimba odată viața noastră prost orînduită și nefericită!
PIȘCIK (îl ia de mînă, cu jumătate de glas): Plînge. Hai să mergem în sală... să o lăsăm singură... Vino cu mine! (îl ia de braț.)
LOPAHIN: Ei, ce e cu voi? Cîntați mai tare! Faceți cum vă poruncesc eu! (Cu ironie.) Vine noul proprietar, stăpî-nul livezii de vișini! (Lovește din greșeală o măsuță, gata să răstoarne un candelabru.) Pot sa plătesc tot! (Iese cu Pișcik.)
(In sală și salon nn-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă ghemuită și plinge amarnic. Orchestra cîntă in surdină. Intră repede Ania și Trofimov. Ania se apropie de mama ei și îngenunche in fața ei. Trofimov rămine la intrarea în sală.)
ANIA: Mamă! Plîngi, mamă? Buna, draga, scumpa mea mamă, frumoasa mea, te iubesc... te binecuvîntez. Livada de vișini a fost vîndută, nu mai există. E adevărat, dar nu mai plînge, mamă! Ți-a mai rămas viața înaintea ta, ți-a rămas sufletul tău frumos și curat... Să plecăm de aici, să plecăm, scumpa mea, vino cu mine! Vom sădi o livadă nouă, mai frumoasă decît asta, o vei vedea și vei înțelege. Și o bucurie liniștită, o bucurie adîncă se va lăsa peste sufletul tău, ca soarele în amurg peste zare, și vei zîmbi, mamă! Să mergem, scumpa mea, să mergem!
Cortina

ACTUL AL PATRULEA
 

Decorul din actul întîi. Nu mai sînt nici perdele la ferestre, nici tablouri, doir puțină mobilă strînsă toată într-un colț ca pantru vînxare. O senzație de gol. Lîngă ușa de ieșire și în fundul scenei sînt strînse geamantanele, baloturile de călătorie etc. în stînga, ușa e deschisă și se aud glasurile Variei și Aniei. Lopahin așteaptă în picioare. lașa ține o tavă cu pahare umplute cu șampanie. In antreu Epihodov leagă cu o sfoară o ladă. Din culise se aude zgomot de voci. Au venit țăranii să-și ia rămas bun. Glasul lui Giev: „Vă mulțumasc, fraților, vă mulțumesc!"'

IAȘA: Au venit oamenii să-și ia rămas bun. După mine, Ermolai Alexeici, țăranul e de treabă, măcar că-i necioplit.
(Zgomotul de voci încetează. Prin antreu trec Liubov An-
dreevna și Gaev. Liubov Andreevna nu plînge, dar e palidă,
buzele îi tremură, nu poate vorbi.)
GAEV: L?-ai dat punga ta, Liuba. Așa nu se mai poate! Nu se poate!
LIUBOV ANDREEVNA: N-am putut să mă stăpînesc. N-am putut!
(Ies amîndoi.)
LOPAHIN (in ușă, în urmi lor): Poftiți, vă rog! Cîte un păhărel de șampanie, de adio. Nu mi-a dat prin cap să iau din oraș. N-am găsit decît o singură sticlă la bufetul gării. Vă rog. (PAUZĂ.) NU doriți? Na vreți să-mi faceți cinstea? (Se depărtează de uși.) Să fi știut, n-aș mai fi cumpărat.
Dacă-i așa, nu beau nici eu. (lașa pune tava pe scaun, cu precauție.) Bea măcar tu, lașa!
IAȘA: In sănătatea celor care pleacă! Iar dumitale, noroc bun aici! (Bea.) Șampania asta nu e veritabilă, crede-mă!
LOPAHIN: Opt ruble sticla. (Pauză.) E frig al dracului aici!
IAȘA: N-am făcut focul astăzi, că tot plecăm. (Ride.)
LOPAHIN: De ce rîzi?
IAȘA: De bucurie.
LOPAHIN: Sîntem în octombrie, dar e soare și liniște, ca vara. Bună vreme pentru construcții. (în ușă, uitîndu-se la ceasul de perete.) Nu uitați, vă rog, că nu mai aveți decît patruzeci și șapte de minute pînă la plecarea trenului. Asta înseamnă că peste douăzeci de minute trebuie să plecați la gară. Grăbiți-vă!
(Trofimov, în pardesiu, intră din curte.)
TROFIMOV: Cred că a sosit vremea plecării. Trăsura e la scară. Unde dracu or fi galoșii mei, că nu-i mai găsesc. (în prag.) Ania, nu-mi găsesc galoșii, nu sînt nicăieri.
LOPAHIN: Mă duc la Harkov. Iau același tren. O să ră-mîn toată iarna, la Harkov. Mi-am pierdut timpul cu dumneavoastră. Am obosit stînd degeaba. Nu pot fără muncă. Uite, nu mai știu ce să fac cu mîinile. îmi atîrnă de parcă n-ar mai fi ale mele!
TROFIMOV: Las' că plecăm numaidecît și o să te poți apuca iar de rodnica dumitale muncă.
LOPAHIN: Ia un păhărel!
TROFIMOV: Nu, nu beau!
LOPAHIN: Așadar, te duci la Moscova?
TROFIMOV: Da. îi petrec pînă la oraș și mîine plec la Moscova.
LOPAHIN: Uite, pun rămășag că profesorii nu și-au început cursurile, așteptîndu-te!
TROFIMOV: Asta nu te privește.
LOPAHIN: De cîți ani ești la universitate?
TROFIMOV: Caută ceva mai nou. E veche și răsuflată. (își caută galoșii.) Cred că tot nu ne vom mai vedea niciodată. De aceea, dă-mi voie la despărțire să-ți dau un sfat: nu mai da atita din mîini. Lisă-te de obiceiul ăsta. Nu mai da din mîini. Pentru că ți-aș mai spune că a construi vile și a socoti că vilegiaturiștii vor ajunge cu timpul gospodari, și asta înseamnă să dai din mîini degeaba... Totuși, oricum ai fi, eu țin la dumneata. Ai degete subțiri și delicate ca un artist, ai un suflet delicat și ales...
LOPAHIN (H îmbrățișează): La revedere, dragul meu! îți mulțumesc pentru tot! Spune-mi dacă ai nevoie de bani de drum.
TROFIMOV: Ce să fac cu ei? N-am nevoie!
LOPAHIN: Dar n-ai bani!
TROFIMOV: Am. îți mulțumesc. Am primit pentru o traducere, îi am aici, în buzunar. (Neliniștit.) Dar unde-or fi galoșii mei?
VARIA (din camera vecină): Ia-ți vechiturile! (Aruncă pe scenă o pereche de galoși.)
TROFIMOV: De ce te superi, Varia? Hm... Dar ăștia nu sînt galoșii mei!
LOPAHIN: Astă-primăvară am semănat o mie de desea-tine de mac și am cîștigat bani curați patruzeci de mii de ruble. Și ce priveliște, cînd erau toți macii înfloriți! Am cîștigat, așadar, patruzeci de mii de ruble. Așa că dacă vreau să-ți împrumut niște bani, am de unde! De ce ții nasul pe sus? Sînt un țăran. Și îți vorbesc fără ocoluri.
TROFIMOV: Tatăl dumitale a fost țăran, al meu farmacist, dar asta n-are nici o importanță. (Lopahin scoate portofelul.) /Lasă, lasă... Să-mi dai două sute de mii de ruble și tot n-aș lua. Sînt un om liber. Tot ceea ce voi ceilalți, bogați sau săraci, prețuiți atît de mult, asupra mea n-are mai multă putere decît un fulg luat de vînt. Eu pot să mă lipsesc de voi, pot să nici nu vă iau în seamă, sînt puternic și mîndru. Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, spre cea mai înaltă fericire din cîte există — și eu sînt în primele rînduri,
LOPAHIN: Și ai să ajungi vreodată?
TROFIMOV: Am să ajung! (Pauză.) Am să ajung sau am sa le arăt altora calea.
(în depărtare se aud topoarele izbind pomii.)
LOPAHIN: Și acum, la revedere, dragul meu! E timpul sa plecăm. Ne umflam în pene unul în fața altuia, dar viața trece. Cînd muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gîndurile
i sprintene și mi se pare că știu și eu pentru ce trăiesc. Dar
cîti oameni sînt, frate, în Rusia, care nici nu știu de ce sînt pe pămînt! N-are însă nici o importanță. Mersul treburilor nu tine de asta. Se zice că Leonid Andreici a primit o slujbă la bancă cu șase mii de ruble pe an... Dar n-o să rămînă mult. Prea e leneș!
ANIA (în ușă): Te roagă mama ca pînă pleacă să nu se mai taie livada...
TROFIMOV: Adevărat! N-ai avut nici măcar atîta tact... (Iese prin antreu.)
LOPAHIN: îndată, îndată... Ce oameni, zău l( Iese după el.)
ANIA: L-au dus pe Firs la spital?
IAȘA: Am spus de azi dimineață. Probabil că l-au trimis.
ANIA (către Epihodov, care trece prin sală): Semion Panteleici, fii bun și află dacă l-au dus pe Firs la spital!
IAȘA (ofensat): I-am spus de dimineață lui Egor. De ce să întrebe de zeci de ori?
EPIHODOV: După părerea mea definitivă, preavîrstnicul Firs nu mai e de dres. Trebuie să ia calea strămoșilor. Eu unul nu pot decît să-l invidiez. (Pune un geamantan pe o cutie de pălării și o strivește.) Ei, poftim! Sigur! Știam eu! (Iese.)
IAȘA (batjocoritor): Nouăzeci și nouă de nenorociri!
VARIA (de după ușă): L-au dus pe Firs la spital?
ANIA: L-au dus.
VARIA: De ce n-au luat scrisoarea pentru doctor?
ANIA: Trebuie ajunși din urmă. Să li se dea scrisoarea! (Iese.)
VARIA (din camera vecină): Unde-i lașa? Spuneți-i că i-a venit mama și că vrea să-și ia rămas bun.
IAȘA (dă, din mln%): Ăștia mă scot din sărite!
(Duniașa s-a ocupat tot timpul de bagaje; acum, cînd lașa a rămas singur, se apropie de el.)
DUNIAȘA: Dacă m-ai privi măcar o dată. lașa! Pleci... Mă părăsești. (Plînge și i se aruncă de gît.)
IAȘA: Ce să mai plîngi? (Bea șampanie.) Peste șase zile sînt din nou la Paris. Mtine ne suim în expres și pornim, de parcă nici n-am fi fost aici. Nici nu-mi vine a crede. Vive la France! Nu-i de mine pe meleagurile astea!... Nu pot trăi aici... Ce să-i faci? Am văzut destulă mîrlănie. Mi-ajunge. (Bea șampanie.) Ce să mai plîngi? Poartă-te cum trebuie fi n-ai să mai plîngi.
DUNIAȘA (se pudrează, privindu-se în oglindă): Să-mr scrii de la Paris. Te-am iubit doar ! Te-am iubit atît de mult, lașa! Sînt o ființă gingașă, lașa!
IAȘA: Uite-i că vin! (Se ocupă de geamantane, fredonînd încet.)
(Intră Liuhov Andreevna, Gaev, Ania și Șarlotta Iva-novna.)
GAEV: E timpul să plecăm. Ne-au mai rămas numai cî-teva minute! (Privindu-l pe lașa.) Cine miroase a scrumbie?'
LIUBOV ANDREEVNA: Peste zece minute trebuie să ne urcăm în trăsuri. (Privește odaia.) Rămîi cu bine, casă dragă, casa bunicilor! Va trece iarna. O să vină primăvara și-atunci n-ai să mai fii, or să te dărîme. Cîte n-au văzut zidurile astea! (își sărută cu pasiune fiica.) Odorul meu ! Ești înseninată! Ochii-ți sclipesc ca două diamante. Ești mulțumită, nu? Foarte mulțumită?
ANIA: Foarte. începe o viață nouă, mamă.
GAEV (vesel): într-adevăr, acum e totul bine. Pînă la vînzarea livezii de vișini, ne frămîntam, sufeream. Apoi,, cînd lucrurile s-au hotărît și nu s-a putut schimba nimic, toți ne-am liniștit, ba ne-am și înveselit... Sînt funcționar de bancă, un financiar, mă rog... Galbena la mijloc... Oricum și tu, Liuba, arăți mult mai bine... fără îndoială.
LIUBOV ANDREEVNA: Da, într-adevăr, m-am mai liniș tit. (I se dă paltonul și pălăria.) Dorm bine. Ia lucrurile-mele, lașa! E timpul să plecăm! (Către Ania): Copila mea, ne vom vedea curînd... Plec la Paris. Voi trăi cu banii pe care i-a trimis mătușa din Iaroslavl ca să ne răscumpărăm livada. Trăiască mătușica! Numai că banii ăștia n-or să țină prea mult.
ANIA: Nu-i așa, mamă, ca ai să te întorci în curînd, în curînd? Eu mă voi pregăti, voi da examenul la liceu și apoi voi lucra, o să te ajut. Vom citi împreună, mamă, fel de fel de cărți, nu-i așa? (îi sărută mîinile.) în serile de toamnă vom citi cărți multe și în fața noastră se va deschide o lume nouă, plină de minuni... (Visătoare.) Să te-ntorci mămico, să te-ntorci!...
LIUBOV ANDREEVNA: Am să mă-ntorc, comoara mea!' (O îmbrățișează.)
(Intră Lopahin. Șarlotta fredonează încet un clntec.)
GAEV: Ferice de Șarlotta! Ea poate să cînte.
ȘARLOTTA (ia o legătură ce seamănă cu un copil in fașă): Dormi, copilașul meu, nani, nani... (Se aude plins de copil: „,ua, uaa") Taci, copilașul meu drag, să fii cuminte... f„Uaa! Uaa!") Tare mi-e milă de tine... (Aruncă balotul la loc.) Vă rog să-mi găsiți un loc undeva. Nu pot să stau fără să fac ceva.
LOPAHIN: îți vom găsi, Șarlotta Ivanovna, n-avea grijă.
GAEV: Toată lumea ne părăsește. Varia pleacă. Acum nimeni nu mai are nevoie de noi.
ȘARLOTTA: La oraș n-am unde să stau. Trebuie să plec... (Fredonează.) Fie ce-o fi...
(Intră Pișcik.)
LOPAHIN: Uite și minunea pămîntului!
PIȘCIK (gîfiind):\Jî, lăsați-mă să-mi trag sufletul... Am obosit... Dragii mei... Dați-mi un pahar cu apă...
GAEV: Iar ai nevoie de bani? Sluga dumitale! Fug să scap de pacoste. (Iese.)
PIȘCIK: E mult de cînd n-am mai fost pe la dumneavoastră... (Către, Lopahin.) Ești aici... Ce mulțumit sînt că te văd... Om cu mintea strașnică... Poftim datoria. (îi dă lui Lopahin bani.) Patru sute de ruble; mai rămîn opt sute patruzeci...
LOPAHIN (dă din umeri nedumerit): Nu-mi vine să cred ochilor. De unde ai luat banii?
PIȘCIK: Așteaptă... Mi-e cald... O întimplare extraordinară: au venit niște englezi la mine pe moșie și au găsit în pămînt un fel de lut alb... (Către Liubov Andreevna.) Și dumitale ți-am adus patru sute de ruble, preafrumoasa mea, scumpa mea... (îi dă bani.) Restul mai tîrziu. (Bea apă.) Adineauri, în tren, un tînăr povestea că nu știu care mare filozof sfătuia oamenii să sară de pe acoperiș... „Sari!" spunea el. Aici e aici. (Mirat.) Ei, ce spuneți? Mai dați-mi -apă!
LOPAHIN: Și ce-i cu englezii?
PIȘCIK: Le-am arendat o bucată de pămînt, de ăsta ar-
s, pentru douăzeci și patru de ani... Și acum, iertați-mă, nu am timp, trebuie să alerg... mai departe... Trebuie să mă duc la Znoikov, la Kardamonov... Le sînt dator la toți... (Bea.) Vă doresc sănătate... Mai dau eu joi pe-aici...
LIUBOV ANDREBVNA: Plecăm chiar acum la oraș, iar eu plec mîine în străinătate...
PIȘCIK: Cum? (Alarmat.) De ce la oraș? Tocmai c-am văzut toată mobila asta... geamantanele... Ei, las' că nu-i nimic... (Printre lacrimi.) Nu-i nimic... Ce oameni deștepți... englezii ăștia... Nu-i nimic!... Fiți fericiți, Dumnezeu să vă ajute... Nu-i nimic... Totul are un sfîrșit pe lumea asta... (îisărută Liubovei Andreevna mina.) Și dacă vă ajunge vreodată vestea că mi-am dat sfîrșit ui, aduceți-vă aminte de acest biet cal și spuneți: „A trăit odată pe lume un trăsnit... un oarecare Simionov-Pișcik... fie-i țărîna ușoară!" Ce vreme minunată!... Da!... (Pleacă, puternic emoționat, dar se întoarce în aceeași clipă și vorbește din ușă.) Dașenka vă trimite salutări! (Iese.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ei, și acum putem pleca. Plec însă cu două griji: mai întîi boala lui Firs. (Uitîndu-se la ceas.) Mai avem cinci minute...
ANIA: Mamă, pe Firs l-au dus la spital. lașa l-a trimis azi dimineață.
LIUBOV ANDREEVNA: Și a doua mea grijă e Varia. Ea e obișnuită să se scoale dimineața și să lucreze. Acum, fără muncă, e ca peștele fără apă. A slăbit, e palidă și plînge mereu, sărăcuța de ea... (Pauză.) îți aduci aminte, Ermolai Alexeici, că visul meu era să vă văd căsătoriți și lucrurile parcă mergeau bine. (Șoptește ceva Aniei, face semn Șarlottei și amîndouă pleacă.) Ea te iubește și știu că și dumitale îți place. Nu pricep, atunci, de ce fugiți unul de altul! Nu înțeleg!
LOPAHIN: Să fiu sincer, nici eu nu știu. E ciudat... Dacă... Dacă mai e timp, sînt gata chiar acum. S-o sfîrșim odată! Simt însă că fără dumneavoastră n-am s-o cer în căsătorie.
LIUBOV ANDREEVNA: Minunat. Ne trebuie numai o clipă. O chem numaidecît...
LOPAHIN: Avem și șampanie. (Privește paharele.) Sînt goale. A băut-o cineva. (lașa tușește.) A dat-o gata.
LIUBOV ANDREEVNA (cu vioiciune): Foarte bine... Noi ne ducem... lașa, allez! O chem! (Spre ușă.) Varia, lasă tot, vino aici. Vino! (Iese cu lașa.)
LOPAHIN (se uită la ceas): Da...
(Pauză.)
(După ușă rtsete reținute, șoapte, în sfirșit, intră Varia.)
VARIA (privind cercetător în jur): Ciudat, nu pot să găsesc.
LOPAHIN: Ce cauți?
VARIA: I-am pus chiar eu undeva, dar nu țin minte unde.
(Pauză.)
LOPAHIN: Și acum unde ai de gînd să te duci, Varvara Mihailovna?
VARIA: Eu? La Rogulini... M-am tocmit la ei ca să le țin gospodăria... Un fel de menajeră, dacă vrei...
LOPAHIN: La Iașnevo? Sînt vreo șaptezeci de verste de-aici. (Pauză.) Așadar, s-a isprăvit cu viața din casaasta...
VARIA (privind lucrurile): Unde să fie... Sau poate i-am pus în cufăr?... Da, în casa asta nu mai am ce căuta...
LOPAHIN: Eu plec chiar acum la Harkov, chiar cu trenul ăsta. Am multe treburi pe cap. In curte îl las pe Epiho-dov... L-am tocmit la mine.
VARIA: Ei, da, e bine!
LOPAHIN: Anul trecut, pe vremea asta — dacă-ți mai aduci aminte — ningea! Acum e liniște și soare... Numai că e frig... Pe puțin trei grade sub zero.
VARIA: Nu m-am uitat. (Pauză.) De altfel, termometrul e spart.
(Pauză.)
(O voce de afară dinspre ușă): Ermolai Alexeici!
LOPAHIN (parcă ar fi așteptat de mult chemarea asta): Da, vin numaidecît. (Iese grăbit.)
(Varia, stind pe jos și punindu-și capul pe balotul cu rochii, plinge încet. Se deschide ușa, intră Liubov Andreevna.)
LIUBOV ANDREEVNA: Ei? (Pauză.) Trebuie să plecăm! VARIA (nu mai plînge; și-a șters lacrimile): Da, e timpul, măicuță! Cred c-am să ajung chiar astăzi la Rogulini. Numai de n-aș pierde trenul.
LIUBOV ANDREEVNA (în ușă): Ania, îmbracă-te!
(Intră Ania, apoi Gaev, Șarlotta Ivanovna. Gaev poartă
un palton gros, cu glugă. Sestrlng servitoriii, vizitiii. Lingă
lucruri se agită Epihodoc)
LIUBOV ANDREEVNA: Acum putem porni la drum.
ANIA (veselă): La drum!
GAEV: Prietenii mei, scumpii mei, dragii mei prieteni! Părăsind această casă pentru totdeauna, pot oare să tac, să mă stăpînesc și să nu exprim la despărțire sentimentele care umplu acum toată ființa mea...
ANIA (îl imploră): Unchiule!
VARIA: Unchiule dragă, nu trebuie!
GAEV (trist): Bila galbenă la mijloc, în dubleu... Uite că tac...
(Intră Trofimov, apoi Lopahin.)
TROFIMOV: Haideți, doamnelor și domnilor, e timpul să plecăm!
LOPAHIN: Epihodov, dă-mi paltonul!
LIUBOV ANDREEVNA: Să mai stau o singură clipă! Parcă n-aș fi văzut niciodată ce pereți are casa asta, ce tavane... Acum privesc toate astea cu atîta lăcomie, cu atîta duioșie...
GAEV: Țin minte — aveam șase ani — că de Sfînta Treime stăteam la fereastra asta și mă uitam după tata, care se ducea la biserică...
LIUBOV ANDREEVNA: Ați luat toate lucrurile?
LOPAHIN: Cred că da. (Către Epihodov, îmbrăcîndu-se.) Vezi, Epihodov, să fie toate în ordine pe-aici!
EPIHODOV (vorbește cu glas răgușit): Fiți liniștit, Er-molai Alexeici!
LOPAHIN: Ce-i cu glasul ăsta?
EPIHODOV: Am băut adineauri apă și nu știu ce am înghițit.
IAȘA (cu dispreț): Ce necioplit!
LIUBOV ANDREEVNA: După plecarea noastră nu mai ră-mîne nici un suflet aici...
LOPAHIN: Pînă la primăvară!
VARIA (trage din balot o umbrelă și o ridică de parcă ar vrea să lovească în cineva. Lopahin se preface speriat): Vai de mine, ce te-a găsit? Nici nu mă gîndeam.
TROFIMOV: Vă rog să vă urcați în trăsuri... E timpul! Curînd o să sosească trenul!
VARIA: Petea, uite-ți galoșii! Erau lîngă geamantan. (Printre lacrimi.) Și ce murdari sînt... Și ce roși!
TROFIMOV (punîndu-și galoșii): Să pornim!
GAEV (puternic emoționat, li e teamă să nu plîngă): Tren... Gară... Croise la mijloc, dubleu în colț...
LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem!
LOPAHIN: Sînteți toți aici? N-a mai rămas nimeni? (Încuie ușa din stingă.) Aici sînt depozitate lucrurile, trebuie să închidem. Să mergem!
ANIA: Adio, casă. Adio, viață de odinioară!
TROFIMOV: Viață nouă, te salutăm! (Iese cu Ania.)
(Varia privește camera și iese fără să se grăbească. Pleacă lașa cu Șarlotta, care duce un cățel de lanț.)
LOPAHIN: Așadar, pînă la primăvară... Ieșiți, doamnelor și domnilor... La revedere! (Pleacă.)
(Liubov Andreevna și Gaev au rămas singuri; de parcă ar fi așteptat această clipă, se aruncă unul în brațele celuilalt și pling încet, de teamă să nu fie auziți.)
GAEV (desperat): Soră, soră!...
LIUBOV ANDREEVNA: O, draga, scumpa, frumoasa mea livadă! Rămîi cu bine, viața mea, tinerețea mea, fericirea-mea! Rămîneți cu bine!
(Vocea Aniei chemînd-o: „Mamă"!)
(Vocea lui Trofimov, vesel, plin de elan: „A-u!"...)
LIUBOV ANDREEVNA: Să mai privesc o ultimă dată pereții ăștia, ferestrele astea... Prin odaia asta îi plăcea răposatei meje mame să se plimbe...
GAEV: Soră, soră!...
(Vocea Aniei: „Mamă!")
(Vocea lui Trofimov: „A-u!"...)
LIUBOV ANDREEVNA: Venim!
(Ies.)
(Scena e goală. Se aude cum se încuie ușile, apoi cum pleacă trăsurile. Se face liniște. Liniștea e străbătută deodată de-zgomotul surd al toporului, care lovește un pom. Sună stingher și trist. Se aud pași. Se arată pe ușa din dreapta Firs. E îmbrăcat ca întotdeauna, în haină și jiletcă albă; în picioare — pantofi. E bolnav.)
FIRS (se apropie de ușă și o încearcă): E încuiat. Au plecat... (Se așază pe divan.) M-au uitat. Nu face nimic... Am
să stau aici puțin... Sînt sigur că Leonid Andreici iar nu și-a luat blana, a plecat cu paltonul... (Oftează, preocupat.) Dacă n-am fost cu ochii pe el! Așa-i tinerețea! (Bombăne ceva de neînțeles.) Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit... (Se culcă.) Am să mă întind puțin. Nu ți-a mai rămas nici un pic de putere, nici un pic... Eh, un tîrîie-brîu! {Stă nemișcat.)
(Se aude un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde care plesnește, un sunet trist, stingindu-se încet. Se face tăcere, se aude numai cum departe, în livadă, toporul lovește în vișini.)
Cortina