SALAZAR

Inapoi la Sumar

XV.

DUPĂ CINCISPREZECE ANI...

De la 1911 la 1926, Portugalia a cunoscut 8 şefi de Stat şi 43 de guverne. De la 1926 la 1942, Portugalia cunoaşte un singur şef de Stat – pe Preşedintele Carmona – şi 5 guverne. Salazar a fost ministru de Finanţe de la 27 aprilie 1928 la 28 august 1940. Din 1932 este Preşedinte de Consiliu, iar din 1936 ministru al Afacerilor Străine. Puţine ţări se pot lăuda cu o asemenea continuitate în guvernământ, după o atât de gravă instabilitate ministerială şi o atât de acută criza politică. Vorbind la 28 mai 1936, zece ani după instaurarea dictaturii, Salazar rezumă încă odată realizările regimului. „...S-au restaurat finanţele, moneda şi creditul; s-au reparat şoselele, edificiile şi monumentele; s-au îmbunătăţit porturile şi s-au canalizat fluviile; s-au reconstruit digurile, zidurile şi debarcaderele; s-au ameliorat liniile ferate, telegrafice şi telefonice; s-au comandat sau s-au construit vapoare noi. S-a refăcut prestigiul Statului, s-a restabilit morala guvernului şi a administraţiei, sa repus în spiritul funcţiei publice idealul de a servi colectivitatea, s-a reconstituit disciplina, s-au întărit legaturile de solidaritate afectivă şi practică în lumea muncii şi s-au repus la locurile lor idei şi sentimente care fuseseră desfoiate din inteligenţe şi din inimi, şi fără de care nici nu putem înţelege istoria noastră şi nici nu mi se pare uşor s-o continuăm. Restaurare materială, restaurare morală, restaurare naţională...” O nouă generaţie creştea în acest spirit, şi Portugalia părea că, în sfârşit, îşi regăseşte liniştea fertilă pe care o pierduse cu mulţi ani în urmă. Chiar dificultăţile provocate de grupările monarhiste păreau că sunt pe cale de a fii înlăturate. Sentimentele şi doctrinele monarhiste câştigau neîncetat teren în elitele portugheze. Conflictul între constituţionalişti şi integralişti îşi pierduse virulenţa după aşa numitul „Acord de la Paris”, prin care ultimul rege care domnise în Portugalia, Don Manuel II, recunoaşte ca moştenitor al Tronului pe Don Duarte, descendent din ramura miguelistă a dinastiei Bragança. În 1932 Don Manuel II moare în Anglia; corpul neînsufleţit al ultimului monarh portughez e adus în patrie şi înmormântat cu cinstea cuvenită. Însuşi Salazar urmează cortegiul funerar. Dar, într-o cuvântare ţinută mai târziu, la 23 Noiembrie 1933, şi în care analizează toate forţele politice şi atitudinea lor faţă de dictatură, dă să înţeleagă monarhiştilor că pierderea lui Don Manuel II le-a fost fatală. Dimpotrivă, majoritatea monarhiştilor – în deosebi „legitimiştii”, care au ţinut vie timp de o sută de ani, amintirea lui Don Miguel, desţăratul – socoteau săvârşirea lui – Don Manuel II ca un semn al proniei cereşti; căci, pe de o parte, unea taberele monarhiste în jurul aceluiaşi pretendent, iar pe de alta parte restaura adevărata, legitima ramură dinastică... O bună parte dintre monarhişti s-au încadrat treptat regimului salazarian, fără să renunţe totuşi la idealul lor politic ; socotesc, însă, că o restaurare nu e oportună, atât din cauza împrejurărilor externe, cât şi pentru simplul motiv că ideia regalităţii încă n-a fost acceptată de totalitatea elementelor responsabile portugheze. Este, după cum vedem, triumful tacticei integraliste, care, înainte de toate, refuza o restaurare pripită şi o monarhie improvizată. Cum însă monarhiştii regăsesc în ideile şt realizările lui Salazar cam aceleaşi concepţii sociale şi morale pentru care luptă şi ei, acceptă să colaboreze şi chiar să se încadreze noului regim. „Salazar are un singur defect, că nu e nemuritor!”, îmi spunea un integralist de seamă. Ce va urma acestui regim dictatorial care a transformat sufletul şi înfăţişarea Portugaliei? O reîntoarcere la haosul democratic sau o monarhie integrală, singura – pretind apologeţii ei – care ar putea duce mai departe revoluţia lui Salazar?!... În ceea ce priveşte opiniile personale ale lui Salazar, e greu de spus dacă ele sunt republicane sau monarhiste. Salazar urmăreşte, înainte de toate, unirea familiei portugheze. Dacă, această unire e periclitată printr-o restaurare a monarhiei atunci este făţiş, şi cu toate mijloacele care-i stau la îndemână, antimonarhic. Dacă, dimpotrivă, majoritatea neamului va cere într-o zi restaurarea, cel dintâi care va ajuta să se împlinească această restaurarea, va fi Salazar. Pe de altă parte, nu trebuie uitat stilul politicii salazariene. Acest om, care nu acceptă niciodată tranzacţii cu principiile, nu este totuşi un rigid; se mlădiază aşa cum îi cere viaţa, se supune realităţilor vii. Niciodată nu precipită lucrurile; le lasă să crească, să se maturizeze, să devină evidente pentru toţi. Catolic fervent, a aşteptat zece ani ca să încheie Concordatul cu Sfântul Scaun; dar n-a aşteptat în zadar, căci atunci când acest Concordat s-a împlinit, nimeni n-a găsit că, lucrul acesta e extraordinar, cu zece ani înainte, ei ar fi provocat o revoluţie... Tot ceea ce realizase dictatura militară şi Salazar a fost pus într-o grea cumpănă în vara anului 1936 prin izbucnirea războiului civil în Spania. Portugalia salazariană izbutise să reziste tuturor încercărilor de răsturnare internă fermentate de comunişti cu ajutorul feluritelor elemente insurecte. Dar această Portugalie salazariană se putea prăbuşi în câteva zile, dând naştere unui înspăimântător război civil, dacă revoluţia comunistă ar fi biruit în Spania. În nenumărate rânduri, ca profesor, ministru de finanţe şi Preşedinte al Consiliului, Salazar îşi mărturisise totala sa repugnanţă faţă de doctrinele – şi tehnicile marxiste. Comunismul „a adunat la un loc toate aberaţiile inteligenţei şi e, ca sistem, sinteza tuturor revoltelor tradiţionale ale materiei împotriva spiritului şi ale barbariei împotriva civilizaţiei. El este marea erezie a epocii noastre... Comunismul nu distinge, în furia sa distructivă, greşeala de adevăr, binele de râu, dreptatea de nedreptate. Puţin îi pasă de istorie şi de experienţele seculare ale umanităţii, de viaţa şi demnitatea inteligenţei, de onoarea şi pudoarea femeii, de existenţa şi măreţia naţiunilor, atâta timp cât prin falsa sa concepţie a umanităţii ar putea duce sclavia omului la maxima sa abjecţiune...” (28 ianuarie 1934). În faţa acestui pericol, Salazar, atât de ponderat şi de tolerant, nu îngăduie nici o tranzacţie şi nici o milă. Nu recunoaştem nici o libertate împotriva naţiunii, împotriva bunului comun, împotriva familiei, împotriva moralei”. Războiul civil care se dezlănţuise în Republica vecină ameninţa să năruiască edificiul cu atâta caznă ridicat de Salazar, să invadeze Portugalia şi să provoace războiul mondial. Se cunoaşte atitudinea Guvernului portughez faţă de tragedia care a însângerat Spania; din cel dintâi ceas a fost alături de generalul Franco şi împotriva roşilor. Din primul ceas a ajutat armatele naţionaliste. Se ajuta astfel, pe sine, căci o înfrângere a armatelor naţionaliste însemna nu numai căderea dictaturii militare în Portugalia, ci şi, după un anumit timp de măcel între fraţi, dispariţia autonomiei portugheze, integrarea ei în republicile comuniste iberice. Niciodată Portugalia n-a fost mai aproape de prăpastie ca în vara anului 1936. Atunci ar fi putut dispărea ca ţară. Dar Salazar nu şovăie o singură clipă. De la început, precizează că lupta spaniolă nu este un incident intern, ci un conflict internaţional. „E noua formă a războaielor între popoare în prezent” (10 septembrie 1936). Doar câteva săptămâni după ce izbucnise conflictul în Spania, câteva echipaje de pe vasele de război portugheze se revoltă. Portugalia devine ţinta atacurilor presei de stânga engleze şi franceze, cărora Salazar le răspunde cu un strivitor sarcasm. Dar supărarea Angliei nu-l intimidează. Salazar aminteşte tuturor că armata, în Spania, nu luptă contra democraţiei parlamentare ci, contra comunismului. Apariţia miliţienilor comunişti a schimbat total datele iniţiale ale problemei spaniole. Oricare ar fi fost originile conflictului, prezenţa miliţienilor face imposibilă salvarea democraţiei şi a parlamentarismului spaniol; în caz că armatele lui Franco ar fi fost zdrobite, nu Constituţia, nici Parlamentul ar triumfa în Spania – ci miliţienii, care nu vor dezarma şi nu vor îngădui să se piardă un asemenea prilej pentru a păstra puterea. Evident, lucrurile acestea nu erau înţelese astfel nici la Londra, nici la Paris. Salazar nu oboseşte să atragă atenţia marilor democraţi ca în Spania nu se joacă soarta democraţiei, ci a Europei. „Comunismul dă astăzi în Peninsula Iberică o formidabilă bătălie, de soarta căreia depinde soarta Europei...” „Şi interesul arătat Portugaliei de către agitatorii comunişti este încă o dovadă a tacticei lor revoluţionare. Căci, precizează Salazar, „mai preţioasă decât transporturile de arme şi muniţii, ar fi, pentru comunismul iberic, o transformare politică realizata în Portugalia de aşa natură încât să facă vulnerabilă întreaga ariergardă a armatei spaniole”. Salazar se apără, în comisiile de neintervenţie, prin felurite note adresate Guvernului englez, prin presa şi posturile sale de radio, prin ajutorul direct pe care-l dă armatelor naţionaliste spaniole – Salazar nu face altceva decât să apere integritatea teritorială a ţării sale, căci o victorie a roşilor însemna sfârşitul Portugaliei, nu numai al Portugaliei salazariene, ci al oricărei Portugalii independente. Nu cedează la nici un fel de .presiune din partea vechii aliate, Anglia. Şi când e nevoie, trimite voluntari portughezi să lupte pe câmpiile iberice, – nu într-un corp separat, ci integraţi armatei spaniole. În acelaşi timp, ia naştere „Legiunea Portugheză”, organizaţie paramilitară pentru combaterea comunismului. Devenit ministru al Afacerilor Străine, Salazar strânge legăturile cu generalul Franco, al cărui guvern îl recunoaşte printre cei dintâi. Şi continua vigilenţa în interior, paralizând comploturile comuniste, urmărind activitatea masonilor, veghind conjuraţiile pregătite de emigraţii politici portughezi în străinătate. Portugalia naţionalistă şi catolică trăieşte aceşti trei ani de crunt război spaniol cu o fervoare şi o intensitate fără pereche. Pentru că, instinctiv, simte că primejdia n-a fost trecută decât când generalissimul Franco intră victorios în Madrid. Anul 1939, atât de dramatic pentru Europa, se Deschide plin de speranţe pentru Portugalia. Criza spaniolă trecuse, pericolul de moarte fusese conjurat. Prestigiul lui Salazar crescuse chiar în aceşti ani însângeraţi. Nu i se putea reproşa nimic acestui magician care dăduse monedei portugheze un preţ şi o vigoare invidiată de cele mai bogate state, şi dăduse Portugaliei un stil de viaţă şi un orgoliu pe care puţine ţări şi-l puteau îngădui. Chiar adversarii politici din străinătate, chiar guvernele aşa zise antifasciste, erau siliţi să recunoască perfecta lui bună-credinţă şi coerenţa sa spirituală. În ceea ce priveşte opoziţia democratică din Portugalia, ea dispărea încetul cu încetul sau se transforma în nuclee de rezistenţă comuniste. Creatorii Republicii democratice se risipiseră. Antonio José de Almeida, tribunul poporului, murise în 1929 şi fusese înmormântat cu onoruri. (Revoluţia salazariană era atunci la început). Afonso Costa îşi trăia ultimii săi ani în străinătate, pierzându-şi lent inteligenţa şi prestigiul. Antonio Maria da Silva, tehnicianul societăţilor secrete, era când expulzat, când îngăduit să se întoarcă în ţară, şi pus sub supraveghere, îmbătrânea. Era depăşit de alţi complotişti, mai abili, de şcoală nouă, comunistă. Bătrânul Bernardino Machado, care era un bătrân venerabil când aderase la republicani, continuă să trăiască, nonagenar, la proprietatea sa din Nordul ţării. Nu recunoaşte dictatura. Nu recunoaşte pe Salazar. Nu recunoaşte nimic ce s-a făcut sau s-a desfăcut de la plecarea lui de la Preşedinţie, în iunie 1926. Şi acum, nu e dispus să asculte pe cineva decât dacă i se adresează cu formula oficială: „Domnule Preşedinte”. Se consideră încă Preşedinte al Republicii portugheze – pe care, într-un anumit sens, el a făcut-o. Ceilalţi doctrinari sau agitatori ai demo-liberalismului, morţi, emigraţi, osândiţi. Foarte puţini din ei, care ar mai putea lucra, sunt obosiţi, înţeleg că sunt depăşiţi, înţeleg că dacă s-ar mai face o revoluţie în Portugalia, n-ar mai face-o ei, ci comuniştii. Şi astfel se închide încă un ciclu. Portugalia abia trecuse criza spaniolă şi se dezlănţuie al doilea război european care deschide, pentru ea, criza-atlantică. A doua zi după declararea războiului, Salazar anunţă neutralitatea Portugaliei. Vrea să păstreze în Peninsula Iberică o „zonă de pace”. Şi izbuteşte. Dar cu cât geniu, cu câtă muncă şi cu câte riscuri! Două sunt constantele politicii externe portugheze: echilibrul iberic – şi Atlanticul. Când războiul civil devasta Spania, Salazar a pus totul în balanţă pentru a restabili echilibrul iberic. Când războiul mondial a transformat Atlanticul în câmp de luptă, Salazar a încercat , şi încearcă încă, tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi păstra drumurile libere pe acest ocean. Căci Atlanticul înseamnă pentru Portugalia drumul către colonii, către posesiunile africane, către Brazilia, de care iarăşi se apropie şi o revendică, pe bună dreptate, ca o creaţie a sângelui, limbii şi culturii portugheze. În uriaşele ciocniri de interese şi ideologii care alimentează al doilea război mondial, drepturile Portugaliei nu înseamnă mare lucru. Dar pentru Salazar ele înseamnă totul. Şi poate, mai târziu, n-ar fi lipsită de interes o continuare a cărţii de fată în care să se povestească şi să se analizeze politica externă a lui Salazar, înconjurat de toate părţile de beligeranţi şi silindu-se să-şi păstreze nu numai o desăvârşită neutralitate, dar să-şi păstreze mai ales credinţele sale creştine, latine şi europene.

SFÂRŞIT

 

<Pagina anterioara