SALAZAR

Inapoi la Sumar

XIV.

STATUL SALAZARIAN

Căci acesta e adevărul: Salazar n-ar fi putut realiza nimic dacă n-ar fi avut sprijinul total al generalului Carmona. Întocmai după cum mișcarea de la 28 mai n-ar fi putut dura dacă nu intervenea geniul financiar și politic al lui Salazar, tot așa Salazar nu s-ar fi putut menține și n-ar fi putut exercita deplinele puteri care îi fuseseră încredințate, dacă n-ar fi fost generalul Carmona. Bătrânul Președinte al Republicii și-a legat destinul său și al mișcării de la 28 mai de succesul sau insuccesul lui Salazar. N-a șovăit să-l apere, întotdeauna, și împotriva oricui – chiar a celor care jucaseră roluri de frunte în instaurarea dictaturii militare. Evident, opoziția n-a dezarmat atât de ușor. Opoziția vechilor partide politice, care înțelegeau că prezența lui Salazar întărește primejdios de mult regimul – precum și opoziția anumitor elemente militare, care vedeau că puterea trece treptat din mâinile armatei în mâna unui profesor de Economie Politică. Ca pretutindeni, dar mai vârtos în Portugalia, aceste elemente atât de eterogene colaborau din răsputeri la răsturnarea dictaturii Carmona-Salazar. Afonso Costa ataca regimul din străinătate, așa cum făceau, în Portugalia, anumiți șefi monarhiști ca Paiva Couceiro – sau integraliști, ca Hippolito Raposo. Regimul își lua măsurile de apărare, deportând pe acești nemulțumiți în insula Madeira și arhipelagurile atlantice. La un moment dat se adunaseră în insule atât de mulți, încât îndrăznesc să se răscoale. Este celebra insurecție din aprilie 1931, începută în insula Madeira, care ia Guvernului o lună de zile pentru a o înăbuși. Este un adevărat război civil; un vas de luptă e scufundat de insurgenți, guvernul e silit să trimită necontenit contingente noi, debarcările se fac sub focul artileriei. La 26 august al aceluiași an, revoluția izbucnește la Lisabona. Durează o singură zi, dar a fost una din cele mai sălbatice, și curge din belșug sânge portughez. Salazar colindă în automobil câmpurile de luptă. O fotografie ni-l înfățișează ascultând raportul unui ofițer; o nesfârșită tristețe îi întunecă figura; fruntea îi e plecată, ochii aproape închiși, mâna dreaptă mușcă împietrită genunchiul. Rareori s-a întâlnit atâta durere și atâta stăpânire pe chipul unui om. Dar mâna de fier a generalului Carmona și a șefului Guvernului, generalul Domingos da Oliveira, înăbușe și această nouă insurecție în care militarii și democomuniștii colaboraseră cu o egală vehemență. Dictatura iese întărită din aceste încercări. Salazar capătă și mai multă libertate de acțiune. Un an în urmă, la 5 iulie 1932, devine Președintele Guvernului, păstrându-și pentru sine Ministerul Finanțelor. Noua sa funcție nu făcea decât să confirme o situație de fapt, pentru că Salazar devenise adevăratul conducător îndată după echilibrarea primului buget. Schimbările guvernamentale din ultimii ani fuseseră, de altfel, orientate de către el. Aproape toți membrii cabinetului Domingos da Oliveira aparțineau Centrului Catolic. Salazar pregătea astfel, trecerea de la dictatura militară la revoluția națională, lăsând armatei doar misiunea de a asigura ordinea și luându-și asupra-și răspunderea organizării politice. Dictaturile nu sunt paranteza unui regim, mărturisește el la 26 mai 1934, ci alcătuiesc ele însele un regim. Aceasta înseamnă că trecerea de la dictatura militară la un guvern de „civili” nu implica reîntoarcerea la constituționalitate. Puțini au înțeles, spune Salazar, că întoarcerea la „normalitatea constituțională” ar fi însemnat moartea revoluției și că singurul drum al dictaturii era să-și construiască singură propria-i constituționalitate. Democrația portugheză, amintește el cu alt prilej (9 decembrie 1934), nu garanta libertatea individului. Liberalismul lusitan a fost întotdeauna intolerant, iar dacă ar reveni ar fi și mai intolerant. „Ar înceta de a fi numai anticatolic, pentru a deveni anticreștin, ireligios, furios ateu; ar înceta de a fi străin lucrurilor spirituale, pentru a deveni teoretic și practic amoral... Scopul său final – așa cum s-a putut verifica în toate țările – ar fi comunismul, punct de întâlnire al celor mai variate tendințe, concluzie ultimă a doctrinei și consecință fatală a revoltei împotriva rațiunii, disciplinei și autorității”.  Revoluția națională își construiește singură propria-i constituționalitate, cum spune Salazar, prin Constituția aprobată prin plebiscit la 19 martie 1933 și intrată în vigoare la 11 aprilie același an. De atunci, textul a mai suferit câteva modificări, cea din urmă datând de la 23 aprilie 1938. Noua Constituție portugheză, care înlocuiește Constituția elaborată în al doilea an al Republicii (1911), poartă pecetea spiritului lui Salazar. Se regăsesc în ea toate principiile fundamentale pentru care militase Salazar încă din anii săi de studenție de la Coimbra, principiile care inspiraseră doctrina socială a catolicismului modern. Izvoarele noii Constituții portugheze sunt enciclica Divini Redemptoris a lui Pius XI, Carta del lavoro italiană dar mai ales enciclica Quadragesimo Anno din mai 1931. Inspirația această catolică nu înseamnă, firește, că avem de-a face cu un act de filială obediență a unui pios membru al „Centrului Catolic” devenit fără voia lui dictator al Portugaliei. Salazar nu se inspira, din sociologia enciclicelor papale pentru că e un bun catolic, ci pentru că e un bun și adevărat portughez; reintegrând politica portugheză în matca istoriei sale, se reîntoarce, firesc, la tradiția creștină, latină și națională. Constituția din 1933, deși impregnată de spiritul celebrelor enciclice, prin care șefii Bisericii romano-catolice încercaseră să soluționeze gravele conflicte sociale ale lumii moderne, este totuși, înainte de toate, un act de politică naționalistă portugheză. Libertatea pe care și-o păstrează Salazar față de Biserica romano-catolică o dovedește nu numai articolul 46 din Constituție, care confirmă separația Bisericii de Stat, dar și atitudinea lui față de Centrul Catolic. Într-un celebru discurs, din 23 noiembrie 1932, în care analizase „diferitele forțe politice față de ”, nu se sfiește să afirme că „organizarea independentă a catolicilor, în vederea activității pe teren politic, se va dovedi inconvenientă pentru mersul dictaturii”. Centrul Catolic avusese o rațiune de-a fi sub vechiul regim democratic, când trebuiau încercate toate compromisurile pentru a asigura un minim de libertăți religioase. Revoluția națională acordând aceste libertăți, rațiunea de a fi a Centrului Catolic dispare, și Salazar își îndeamnă foștii săi camarazi de luptă să renunțe la organizația politică și să transforme Centrul într-un „vast organism dedicat acțiunii sociale”. Este încă o dovadă a independenței spirituale a lui Salazar, care nu acceptă să se lase condus de nici o alta dogmă în afară de aceea a națiunii; și este încă o dovadă a instinctului său politic, căci își dădea prea bine seama că încurajând organizațiile Centrului va alimenta nesfârșitele adversități, compromițând din nou unitatea națională. Noua Constituție definește Statul portughez drept o „republică unitară și corporativă”. Evident, Statul, ne mai fiind considerat o „totalitate de indivizi”, ci proiecția naturală a națiunii organizate pe planul politic, partidele politice nu mai pot ființa și lupta de clasă ia sfârșit. La temelia Statului se află familia, și numai șeful familiei se bucură de drepturi politice; numai cel care poartă grija unui cămin este considerat capabil de a-și alege reprezentanții pentru Camerele Corporative sau Adunarea Națională. Salazar acordă familiei o importanță covârșitoare în organizarea națiunii. Familia, iar nu Statul, e considerată ca cea dintâi și cea mai bună educatoare. Familia implică proprietatea privată (16 martie 1933) și de aceea Salazar privește cu scepticism concepțiile socialiste ale „marilor falanstere, colosalele construcții pentru locuințele lucrătorilor cu restaurantele lor anexă și masa în comun”. Familia alcătuiește celula originară, indestructibilă, a națiunii, și toate calitățile sau păcatele unei națiuni își au izvorul într-însa. De aceea, nici o revoluție nu e posibilă și nici o reformă nu e îndestulătoare, dacă familia rămâne expusă primejdiilor de dezagregare. „Omul care muncește nu e singur... Cine spune familie, spune cămin; căminul înseamnă atmosferă morală și economie proprie, o economie mixtă de consum și producție. Munca femeii în afara căminului îl dezagreghează, separă membrii familiei, îi face străini unul față de altul. Dispare viața în comun, suferă opera educativă a copiilor, scade chiar numărul acestora; și cu reaua sau inexistenta funcționare a economiei domestice, în aranjarea casei, în pregătirea hranei și a îmbrăcăminții, se întâmplă o pierdere importantă, rareori compensată materialicește prin salariul câștigat de femeie. Se pierde din vedere importanța factorilor morali în randamentul muncii. De fapt, se poate verifica pretutindeni în producție că bucuria, buna dispoziție, fericirea de a trăi înalță calitatea și cantitatea muncii. Familia e cel mai curat izvor al factorilor morali ai producției”. Apologia familiei e un leit-motiv al cuvântărilor lui Salazar, ale acestui ascet care trăiește una din cele mai solitare și mai severe vieți pe care le cunoaște lumea moderna. Ca un paradis pierdut i-a apărut întotdeauna căminul părintesc din Santa Comba. Salazar nu poate uita, nici pe treapta cea mai înaltă a măririlor, căldura și dragostea simplă în care și-a trăit copilăria. Puținele lui ceasuri de odihnă și le petrece la Santa Comba, între ai lui. Și e emoționant de știut că acest om, care a renunțat la singurul preț al vieții, familia, pentru că renunțase cândva la sacerdoțiu, a adoptat un copil pe care-l crește singur, găsind timp, în fiecare seară, să-l învețe să scrie și să citească. Antonio Ferro, în admirabila sa carte de convorbiri cu Salazar, ne destăinuiește că una din puținele cadre care decorează pereții severi ai cabinetului de lucru al dictatorului, cuprinde textul celebrului, și uitatului sonet al lui Plantin, Le bonheur de ce monde. Atât de mult prețuiește Salazar acest sonet încât l-a transcris încă odată cu mâna lui ca să-l poată oferi lui Antonio Ferro. „Avoir une maison commode, propre et belle, Un jardin tapissé d‘espaliers odorants, Des fruits, d‘excellent vin, peu de train, peu d‘enfants, Posséder seul sans bruit une femme fidéle. N‘avoir dettes, amour, ni procés ni querelle, Ni de partage á faire avec ses parents, Régler tous ses desseins sur un juste modéle, Se contenter de peu, n‘espérer rien des gents. Vivre avec franchise et sans ambition, S‘adonner sans scrupule á la dévotion, Dompter ses passions, les rendre obeissantes. Conserver l‘esprit libre, et le jugement fort, Dire son chapelet en cultivant ses entes, C‘est attendre chez soi bien doucement la mort”. Este un act de turburătoare auto-revelație, acest sonet în care sunt lăudate atâtea fericiri simple, visate fără îndoială de Salazar, și interzise sie-și prin aspra, monastica lui voință de a-și împlini până la capăt sacrificiul. „Attendre chez soi bien doucement la mort” – iată ce nu mai poate spera de mult Salazar. Nu va mai găsi timp sã aºtepte. Viața lui întreagă și-a dat-o acestei uriașe munci de restaurare morală, politică și spirituală a neamului său. Aproape că nu are colaboratori pe care să se poată bizui. „Se pare că sunt anumite lucruri pe care numai eu le pot face”, mărturisește el cu modestie undeva. Adevărul este că foarte multe lucruri numai el le poate face așa cum trebuie. De abia în 1940 – după aproape 13 ani – a renunțat la ministeriatul Finanțelor. Dar la Ministerul de Externe nu poate renunța... Noua Constituție lichidează liberalismul individualist. Cea mai mare problemă politică a erei noastre, spune Salazar într-o importantă cuvântare (9 decembrie 1934), era: organizarea națiunii în planul său natural, adică organizarea corporativă. „Sunt convins că în douăzeci de ani, în afară de cazul unei regresiuni în evoluția politică, nu vor mai exista în Europa adunări legislative”. Prin intermediul organizației corporative, viața economică devine element de organizare politică. Aceasta este marea revoluție împlinită de Salazar: reintegrarea activității politice într-o activitate creatoare de bunuri, care o precede. Plugar sau artist, negustor sau muncitor cu brațele – omul intervine direct, prin colectivul căruia aparține, în clădirea și administrarea Statului. Gândirea politică a lui Salazar ține seama numai de realitățile organice: familia, breasla, națiunea. Națiunea, ca și familia, are nevoie de un „cap coordonator, de un centru de viață și de acțiune”. Șeful Statului, spune el într-o cuvântare din 10 februarie 1935, radiodifuzată pentru alegerile prezidențiale, a încetat de a mai fi un președinte decorativ și inert, devenind „un adevărat Șef al Statului, călăuza activă a națiunii, responsabil pentru destinele sale”. Cel mai bun, pentru a împlini o asemenea înaltă funcțiune, „nu este necesarmente cel mai virtuos, nici cel cu mai mult talent, nici cel mai cult, nici cel mai puternic, nici cel mai activ, ci acela care posedă, dacă mă pot exprima astfel, media cea mai ridicată a calităților utile”. Dar Șeful Statului, odată ales prin plebiscit național, se bucură de o libertate de acțiune pe care nu o aveau vechii președinți ai Republicii portugheze. El numește și demite guvernul, el hotărăște chemarea Adunărilor Naționale. „Nu discutăm patria, adică națiunea în integritatea ei teritorială și morală, în independența ei deplină, în vocația sa istorică. Sunt altele mai puternice, mai bogate, poate chiar mai frumoase; dar asta e a noastră, și niciodată un fiu nu dorește să fie copilul altei mame. Să lăsăm filosofilor și istoricilor distracția de a visa asupra posibilităților unor altfel de aglomerări de popoare și chiar asupra avantajelor materiale ale altor combinații pe care istoria nu le-a creat șl nu le-a desfăcut; pe terenul politic și social, pentru noi portughezii de astăzi, bătrâni de opt secole, nu mai există proces care ar putea fi revizuit, dezbatere care ar putea fi redeschisă, parte de suveranitate sau bucată de pământ care ni se pare prea grea și pe care am fi dispuși s-o cedăm din plictiseală sau din scepticism”. Cât de departe ne aflăm de generația de la Coimbra, care milita pentru o uniune iberică, de un Oliveira Martins care blestema ceasul când Portugalia a hotărât să colonizeze teritoriile noi, descoperite, de atâția ideologi și apologeți republicani care socoteau că s-ar putea rectifica istoria și împinge Portugalia spre Paris, dezlipind-o de vânturile atlanticei. Salazar reda tuturor noțiunilor puse în discuție de ideologii liberalismului – națiune, stat, familie – o valoare absolută. Ele sunt, și prin simpla lor existență devin indiscutabile. Această sete de absolut a lui Salazar este, totuși, o sete de viață; căci toate ideile lui cardinale în politică se reduc la funcții vitale și organice. Toate conceptele lui se traduc prin câteva realități organice: dragostea de mamă, familia, durata creatoare. Revoluția lui Salazar începe și sfârșește printr-o totală întoarcere la lucrurile firești, lăsate de Dumnezeu și validate de istorie. Cum reacționa țara la revoluția aceasta inspirată și călăuzită de un profesor universitar fără partid și fără altă forță în afară de încrederea totală a Președintelui Republicii și a armatei? Oamenii cărora Salazar se străduise, prin noua orânduire a Statului, să le articuleze voința politică, sprijineau revoluția fie prin aderența lor entuziastă, fie printr-o rodnică încadrare în corporații. Dar o mentalitate revoluționară, un spirit cu totul nou și creator de instituții revoluționare, încă nu ieșise la iveală. „Uniunea Națională”, gruparea care se alcătuise în 1927 ca să susțină dictatura, încă nu devenise un organism dinamic și fertil. Lumea se obișnuise cu „miracolele” lui Salazar; se obișnuise cu bugetele echilibrate, cu ordinea internă, cu prestigiul Portugaliei care creștea prodigios peste hotare, cu îmbunătățirea necontenită a administrației se obișnuise chiar cu felul de a fi al lui Salazar, cu sobrietatea lui, cu cinstea lui, cu puterea lui de muncă; toate acestea nu mai constituiau pentru portughezul de rând, nici o surpriză și aproape că nu mai aveau nici un merit. Erau lucruri care trebuiau să se petreacă așa. El, însă, se schimba mai greu. Revoluția îi plăcea, îi convenea – dar anevoie putea trăi revoluționar, anevoie putea trăi în tensiunea simplicității pe care o predica Salazar. Majoritatea „erau cu regimul” – pentru că nu puteau tăgădui toate îmbunătățirile făcute, nu puteau tăgădui, bunăoară, existența admirabilelor șosele care brăzdează de la un capăt la altul țara, a porturilor restaurate și modernizate, a vapoarelor nou construite, a spitalelor și școlilor ridicate. Toate acestea erau prea evidente pentru a putea fi tăgăduite. Dar, pe buna dreptate sunt numiți acești convertiți ai regimului – „salazarieni de poduri și șosele”, salazarieni care au aderat în fața operelor materiale (în deosebi șoselele) realizate de dictatură. Transformarea lor morală, aderența lor intimă la spiritul revoluției naționale, încă nu se realizase. Numai o elită trăia cu adevărat mesajul revoluționar al lui Salazar. Rămâne, însă, tineretul – care crește în acest spirit. Tineretul organizat în Mocidade portuguesa, care n-a cunoscut luptele politice nici învrăjbirea dintre partide, care a fost și este educat revoluționar, în conformitate cu principiile salazariene. Și către el își îndreaptă Salazar toate speranțele. De abia cu această generație tânără care se ridică – și dacă împrejurările o vor permite-o – Portugalia va realiza în totalitatea ei și cu toată intensitatea revoluția începută de Salazar cu primul sau decret semnat ca ministru de Finanțe. Ceilalți, oamenii, în fond de treabă, dar obișnuiți cu un anumit fel de a vedea lumea și de a valorifica viața – se mențineau, pasivi, în marginea revoluției, mulțumindu-se să repete că o „dictatură nu poate dura” și vorbind cu melancolie despre „libertățile” pierdute. Uitaseră haosul dinainte de 28 mai 1926, uitaseră războaiele civile care izbucneau ciclic la Rotondă, uitaseră grevele care nu se mai sfârșeau, uitaseră guvernele care cădeau în mai puțin de trei săptămâni, uitaseră corupția întregii administrații, uitaseră degradarea fără seamăn a vieții publice, uitaseră asasinatele bandei lui Dinte de Aur, uitaseră revoltele marinarilor și bombele care explodau pe străzi, și trenuri care deraiau, și atentatele și rapturile și distrugerile. „Așa este omul: apreciază mai mult lucrurile când nu le are sau când încep să-i lipsească”, spune Salazar la 27 aprilie 1935 îmbunătățirile materiale sau morale odată împlinite, și trecute cele dintâi momente de surpriză, nu cântăresc mult, în general, în conștiința indivizilor”. Acești oameni sunt crescuți exact în mentalitatea pe care se trudește s-o anihileze Salazar; mentalitatea demo-liberală și, în deosebi, masonică. Tradiția masonică și rolul jucat de masonerie în istoria modernă a Portugaliei constituiau forțe prea puternice pentru a abdica în fața unei revoluții naționale care dura abia de câțiva ani. O serie de comploturi fuseseră organizate și încurajate de masonerie. Dar cum majoritatea burghezimii portugheze făcea parte din loji, Salazar nu îndrăznise încă să atace de front această formidabilă organizație secretă. De abia în 1935, în fața unei noi conspirații, Salazar hotărăște desființarea masoneriei. Proiectul a fost prezentat Adunării Naționale în aprilie 1935 și a fost votat în unanimitate. Legea din mai 1935 cere tuturor funcționarilor Statului, civili,și militari, să declare în scris și pe cuvânt de onoare că nu fac parte și nu vor face parte pe viitor din nici o societate secreta interzisă de legile țării. Era, poate, cea mai curajoasă revoluție care se făcuse în Portugalia. Un ciclu istoric se închidea astfel prin legea din mai 1935. Don Carlos, Sidonio Paes și atâția alții – erau în sfârșit răzbunați... În septembrie al aceluiași an, o nouă – și de astă dată mult mai puternică – mișcare conspirativă este descoperită. Militari, comuniști și monarhiști erau – ca de obicei – implicați în noul complot. Salazar se adresează țării la 20 septembrie 1935, arătând, cu obișnuita lui franchețe, cine sunt conspiratorii și ce vor. Atrage atenția, de la început, că „agitația revoluționară, a trecut de mult de pe planul național pe planul internațional”. Instrumentele ei sunt chiar anumiți ofițeri care socotesc că regimul salazarian s-a depărtat de la spiritul mișcării din 28 mai. Unii din ei se revoltă împotriva preluării puterii de către unii civili. Dar Salazar le atrage atenția că momentul lor istoric – restaurarea ordinii interne – a trecut. Mișcarea armatei continuă să se exercite pe planul politicii externe, de apărare a integrității patriei. Eliberând armata de grija politicii interne, spune Salazar, îi redă libertatea de a pregăti moral și tehnic apărarea țării... Nu toți, însă, înțeleg.

 <Pagina anterioara                                                                                                                                                               Pagina urmatoare>