Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A OPTA

Rămăsei o clipă parcă suspendat, trecînd în revistă toate femeile care lucrau cu mine la Oraca: nişte grăsane vorbăreţe şi simpatice, încă tinere, dar departe de a-mi fi aruncat vreodată una din acele priviri care sugerează disponibilitatea afectivă chiar fără intenţie de finalizare într-o aventură sau măcar simpla prietenie colegială, puţină curte, acea multitudine de gesturi şi cuvinte care nu au altă menire decît să potenţeze afecţiunea fundamentală pe care o avem pentru alţii, de care sîntem cu adevărat legaţi şi îi iubim... verificări dacă mai plăcem şi altora... siguranţa că nu ne-a pălit farmecul, seducţia... verva pe care ne-o inspiră această certitudine, pe care o transmitem acasă celor care se simt prea siguri de noi... puţină nelinişte, puţină gelozie, pentru a ni se preţui apoi dulcea supunere, abandonul de sub plapumă... Nu citisem în privirile lor nici măcar atît, avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoaştem, parcă îmi spuneau, şi nici nu avem chef s-o facem, să te invităm la petrecerile noastre unde vin inşi chiar mai puţin cunoscuţi decît tine, şi nici nu încerca să ne inviţi tu pe noi, fiindcă o să te refuzăm politicos... Una era subalterna mea, alta era calculatoarea, alta (o tinerică frumoasă şi balaoacheşă, pesemne ţigancă, totdeauna bine îmbrăcată şi coafată, stîrnind invidia pentru bluzele ei un colorit care arăta că nu le cumpăra din magazinele noastre, ca şi fustele cu croială străină, cismuliţele elegante, jerseurile fine) secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de îndurat gelozia nevestei pentru această secretară cu care cam semăna... dar cine suportă alături de bărbatul ei pe o alta, chiar dacă la birou şi chiar dacă ştie că îi e credincios?... Credincios, credincios, dar asta nu-l poate împiedica să... Directorul chiar îşi persecuta subalterna, doar-doar se va găsi cineva să-i spună nevestei că între el şi secretară, vezi, nu e nimic... Nu se găsea nimeni şi, chiar dacă s-ar fi găsit, nu asta dorea geloasa, ci "s-o dea afară pe tîrfa aia"... Om corect, şeful nostru făcea să i se audă răcnetele prin uşă cînd soţia îi intra valvîrtej în birou şi îi făcea scandal... "...da' ce crezi tu, că asta e instituţia mea personală să dau afară pe cineva numai fiindcă eşti tu smintită? Dar nu am dreptul, atîta timp cît îşi vede de treaba ei!..." Secretara însă chiar ţinea la el şi, dîndu-şi seama că omul n-avea linişte în casă din pricina ei, vrusese să plece, cu toate că îi părea rău. "Un şef aşa de bun nu găseşti oriunde", dar se vede treaba că răul ştia el ceva, în locul ei ar fi venit alta, şi numai dacă ar fi fost o babă ştirbă istoria n-ar mai fi continuat... "deşi... mormăise el furios, am avut odată şi o astfel de babă, nu chiar ştirbă, dar cică mi-ar fi plăcut de ea că făcea pe mămica cu mine" şi i-a aruncat tava cu sandviciuri şi cafele în faţă, cînd a văzut-o că intră în birou... Ce nevoie, cică, am eu să mănînc sandviciuri şi să beau eu cafea făcută mîinile acestei... să mănînc şi să beau acasă şi să nu mă las lins pe gît ca un viţel de această vacă răscrăcărată... ce, adică, vreau să spun că acasă n-are nimeni grijă de mine şi trebuie s-o las pe cotoroanţa aia să-mi pună unt pe pîine... şi o feliuţă de şuncă... şi o feliuţă de roşie... şi o cafeluţă... şi o franzeluţă... (şi aici directorul îşi subţiase vocea şi îşi imita nevasta scos din pepeni). "Îţi arăt eu ţie, zice, cafeluţă. O să-ţi fac una de-o să-ţi stea în gît, să te frigi cu ea, să te îneci cu caimacul..." "Aşa că nu pleci nicăieri, dacă din pricina asta vrei să pleci", îi mai spusese el fetei... "Tovarăşe director, cică se smiorcăise ea, măcar dacă am fi vinovaţi de ceva..." "Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la şoareci şi ieşi afară... Auzi, măcar dacă... Asta îmi scoate sufletul şi pentru laptele supt de la mama, dar să mai fim şi vinovaţi de ceva... Mi l-a şi scos, sufletul adică, şi mi l-a băgat pe-al ei în loc şi ăsta m-ar vinde înainte chiar să încerc eu să fiu vinovat de ceva. M-ar pune să-i mărturisesc totul dinainte." "Da, ştiu, continuase însă fata să se smiorcăie, e geloasă, şi e gelos şi prietenul meu cu care o să mă căsătoresc, vine cîteodată pe-aici şi stă pe capul meu să vă vadă, şi după ce vă vede se cară, şi ce-mi face pe urmă... De-aia vreau să plec, deşi n-aşi vrea..." "Atunci cară-te, ori spune-i individului că dacă îl mai prind pe-aici chem şoferul şi îl pun să-l dea afară cu paisprezece lovituri de pompă în cur..." povestise fata, însă de astă dată pufnind în rîs. Noroc că directorul străbătea aproape tot timpul regiunea în căutare de carne... Nu mai ştiam în ce stadiu se afla istoria...
Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casieriţa... Doamna Munteanu... Care doamnă Munteanu?! Plecase... Predase casa şi... Mă ridicai, deschisei uşa de alături, unde se afla casieria, şi mă uitai îndelung la noua casieră, o figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de părul care îi acoperea curgînd pe umeri obrazul... din pricina părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, părea să aibă un chip alungit... Stătea la birou şi lucra... Venise la noi de vreo două săptămîni, dar luminozitatea lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă să dispară umbrele cînd mă uitam în jurul meu şi vedeam lucruri şi oameni, animale şi străzi forfotind de mişcarea neîncetată a vieţii... Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem fără s-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că nimic din ea nu-mi atrăsese atenţia, nu era nici frumoasă, nici urîtă, nu era nici diformă, nici statuară, mîinile ei, care îmi întindeau pe masă hîrtii la control, nu erau nici butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici şoptită... debitul doar îmi păruse vag excesiv ("de ce o fi vorbind asta prea mult?" gîndisem fără să fiu prea sigur că nu mă înşelam). Nu părea nici doamnă, nici domnişoară, oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu fusese divorţată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, mai mult de ghicit decît de văzut, fiindcă rochia pe ea era prea largă, parcă şi-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie şi cu umflături la subsuori... fără decolteu... Picioarele... da, picioarele erau frumoase, cel puţin atît cît lăsau să se vadă poalele prea lungi, ale rochiei... Ochi negri, parcă prea mari, gură care, vorbindu-mi de cifre, încasări şi plăţi, rămînea adesea întredeschisă, ca şi cînd privindu-mă s-ar fi simţit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase perplexităţi... "înţelegeţi?", zicea revenindu-şi, şi vocea îmi părea că vine tot din lumea nedefinitului, era aproape şi totuşi departe, mi se adresa, şi totuşi nu simţeam impulsul natural de a-i răspunde, avînd în mod bizar senzaţia unei halucinaţii auditive... Mă uitam pe geam, ea continua cu explicaţiile, reveneam, iscăleam documentele, hîrtiile foşneau, stiloul scîrţîia... Apoi linişte... apoi în această linişte începea să toace zgomotul rece, abstract, al maşinii de calculat...
"Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?" Ea tresări. Se ridică în picioare. "Vai de mine, zise, v-am deranjat?" Mă posomorîi. Timbrul vocii ei nu mai era incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, nu era însă verosimil şi nici cu putinţă să fie aşa cum era. Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în glas, încît sării, ca să spun aşa, înapoi în mine însumi. Nu prea departe însă, doar atît cît tresărim cînd, neatenţi, ne izbim de cineva şi spunem pardon, fără să ne uităm măcar la persoana cu care ne-am atins. "Nu, doamnă, mormăii parcă visător, dimpotrivă, vă mulţumesc pentru atenţie." "Îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe biroul ei o vază plină) şi îmi imaginez că la toată lumea plac..." "În orice caz, adăugai şi eu, nu displac. E greu de conceput!"
Şi mă retrasei în biroul meu. (Nu mai am timp să povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămînile următoare, Ciceo mi-a făcut o vizită şi m-a anunţat că nu mai poate amîna procesul meu decît o dată; o lună, două, nu mai mult, îmi spuse el.) Atîta doar că pacea plină de lumină cobora parcă şi mai adînc în fiinţa mea şi în plimbările mele nesfîrşite prin oraş şi pe dealurile lui trăiam contemplînd parcă în mine însumi un gînd larg şi senin: "Sînt fericit, sînt liber... Sînt fericit, sînt absolut liber..." Am citit toate cărţile, şi nu sînt trist, şi nu trebuie să spun ca Faust: "clipă, opreşte-te!". Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decît din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decît o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să apese asupra ei tot ce există?
Cînd într-o zi avui un surîs, un surîs interior în jurul căruia clipele mele roiră asemeni albinelor şi îl alungară victorioase, purtîndu-mă apoi din nou prin poieni, unde adesea mă culcam cu faţa în sus şi adormeam contemplînd cerul, norii, "minunaţii nori", şi mă trezea asfinţitul. "Ia uite, gîndeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost aşa de bine dacă din somnul meu fericit aşi fi trecut în celălalt
marele somn, cel etern..." Nu era un gînd de moarte, nu simţeam că mă sorb "chemării de dispariţie"; ci un dulce regret că, învingînd în spirit marile spaime pe care ni le declanşează gîndul nefiinţei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, acum cînd era tînăr, cînd moartea lui ar fi fost frumoasă şi cînd eu m-aş fi contopit cu marele Tot fără să mă strîmb şi fără să horcăi... O luam apoi spre casă şi îmi părea totuşi bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia, de cărţile mele scrise sau de cele pe care vroiam să le mai scriu, bucurîndu-mă că le-am scris şi o să mai scriu altele, că am văzut-o săptămîna trecută pe Silvia şi o s-o mai văd ani nesfîrşiţi, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea taină, gîndind că o voi păstra cu mine mereu şi mă va ajuta să văd justa măsură a lucrurilor, zădărnicia pasiunilor, sminteala conflictelor în care trăim încleştaţi, iluzia că am putea fi fericiţi prin cineva.

...Şi toată viaţa mea se va schimba
La un cuvînt al tău...

Auzi! Nu! Aveam "lentilele mele" ca şi Spinoza (mai puţin praful din şlefuirea lor care îi adusese moartea în plină maturitate), cifrele şi registrele de contabilitate care n-aveau în ele nimic nociv, aveam, ca şi Rousseau, notele mele muzicale de copiat, rău plătite, ca şi ale aceluia, dar nu mai puţin decît erau plătiţi alţi umanoizi. Şi aveam oraşul meu, cu frumoasele lui dealuri şi ameţitoarele păduri... Simţeam, realmente, rătăcind pe potecile lor, o ameţeală... mirosurile de răşină, de urme de jivine, susurul pîraielor, tăcerea copacilor, înalta lor semeţie, foşnetul paşilor mei călcînd peste straturi de frunze şi crengi moarte, îmi pricinuiau o intensă beţie lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri şi nici nu mă simţeam văzut de ea cu priviri familiare. Nici o "corespondenţă", deşi îi simţeam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile şi sunetele... qui chantent les transports de l'esprit et des sens... Mă străduisem cîtva timp să obţin această corespondenţă, puneam mîna cu afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi vorbeam, turburam tăcerea printr-un strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curînd că nici gorunul nu simţea mîna mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la chemare... Marea taină era prezentă în mine şi prin ea înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne naştem cu acest miraculos sentiment, trăim veşnic cu el credem cu putere în realitatea lui şi în clipe de disperare ne adresăm munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor şi apelor şi pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit (investiţie naivă!), sufletul nostru intact şi pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni şi de noi înşine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îţi întoarce doar propriu-ţi glas, propria-ţi desnădejde...
De aici venea libertatea mea: descoperind moartea şi trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor lor, mă eliberam de iluzia vreunei fraternităţi cu natura, refugiul sufletelor rănite... Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decît un frumos mormînt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea de ea, nu văzuse marea decît o dată, ca soldat...) Ce mă atrăgea atunci? Viaţa spiritului, dar şi a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mîna, cum intangibilă era şi tenebroasa pădure, chiar dacă nu mîna aşi fi pus-o pe copac, ci securea, şi chiar dacă mii de securi ar fi doborît şi întreaga pădure... Te simţi, nici vorbă, copac, cum se simte călăreţul cal sau cum ne simţim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolta cerească... Altă iluzie! Socrate însă privise doar în el însuşi şi s-a simţit intangibil chiar şi atunci cînd a fost silit să bea cucută... Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înşine... Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea şi începem să urlăm, încredinţaţi că asta e viaţa, şi nu urlete scoatem, ci cîntece de triumf... Iar pentru divertisment năvălim şi prin păduri...

...Într-o zi, pe la prînz, telefonul de pe biroul meu sună prelung, aşa cum îl auzim în ureche cînd sîntem chemaţi de către operatoare chiar şi după ce am ridicat receptorul: vocea centralistei îmi repetă numărul. "Da", zisei. "Vorbiţi cu Mangalia!" "Alo, domnul Petrini?" auzii din mari depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei. "Da." "Vă urez la mulţi ani!" "Dar cine e acolo?" zisei, nici mirat, dar nici nepăsător. (Îmi amintii în clipa aceea că azi era ziua mea de naştere, pesemne vreo rudă, vreo mătuşă sau verişoară, se gîndise la mine să-mi ureze la mulţi ani, deşi niciodată...) "...Ştiţi, continuă vocea, am reuşit să obţin o repartiţie la mare. Peste o săptămînă mă întorc..." "Da' cine e?" repetai, de astă dată curios, mai ales că mi se dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecţiune detalii asupra întoarcerii, ca şi cînd asta m-ar fi privit cît de cît... Îşi spuse numele. Era casiera. "Mulţumesc, domnişoară, zisei, vă urez şi eu vacanţă plăcută."
Şi mă pregătii să închid. Dar ea continuă: "Parcă sînteţi supărat de ziua dumneavoastră." "Da, zisei, sînt cam supărat..." "S-a întîmplat ceva?" "Asta n-are treabă", gîndii, totuşi îi spusei ceea ce n-aşi fi vrut să spun, din inerţie, oricum ca un răspuns la un semn colegial, că se gîndise să mă felicite. "Da, mi s-a întîmplat, azi-dimineaţă am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea continuase din ziua aceea să-mi pună din cînd în cînd cîte-un fir), ştiţi, se uscase... adică, după ce aţi plecat... şi cînd am golit-o, s-a spart în mîinile mele în opt bucăţele, fără să fi lovit-o de ceva..." "Ei şi?" "Semn rău, strigai fără nelinişte, dacă se spărgea în două n-avea nici o importanţă, dar în opt!..." "Ei, ce e cu opt? Ce importanţă are?" "Ştiţi, opt culcat e semnul infinitului... moarte, doamnă!" "Aveţi pe cineva bolnav?" "Nu, dar bunicul e foarte bătrîn!" "Da, zise ea, dar fiţi liniştit, n-o să se întîmple nimic, cîte semne de-astea n-am avut eu şi nici unul nu s-a adeverit..." "Oricum, vă mulţumesc de urare..." "Vă spun, n-o să i se întîmple nimic bunicului..." Şi repetă apoi, înainte de a-mi spune la revedere, data întoarcerii, cu aceeaşi vagă sugestie de afecţiune ca şi cînd eu aşi fi aşteptat-o dacă nu cu nerăbdare, oricum cu acelaşi interes cu care ea se gîndise la mine şi îmi telefonase.
Şi atunci avui acel surîs interior. Se interesase, deci, de data naşterii mele sau o aflase din întîmplare... O reţinuse, însă... Plecase, aşadar, de pe plajă sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda... Aşteptase pînă i se dăduse... Atîta timp cu ghidul la cineva care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i spun istoria cu vaza? Cu adevărat rămăsesem surprins cînd, răsturnînd-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă pomenisem cu ea bucăţele în mîinile mele... Şi era adevărat că mă gîndisem la bunicu... Dar de ce să-i fac tocmai ei astfel de confidenţe? Fiindcă din dimineaţa aceea nu mai schimbasem nici un cuvînt cu ea. În afară de cele referitoare la sumele încasate şi plătite de Oraca, iar în ceea ce priveşte repetarea gestului cu floarea... hm! observam doar cînd nu mai era, cînd se veştejea în vază şi o aruncam pe geam cu apă cu tot... şi stătea goală cîteva zile pînă să reapară, proaspătă şi strălucind parcă de încîntare în culorile ei, fără să mă incinte însă şi pe mine... dar, după cum îi spusesem, fără să-mi displacă... Ar fi fost într-adevăr greu de conceput...
Dar cui îi displace o reacţie de supunere? Avusese, vorbind la telefon, aceeaşi voce ca în dimineaţa cînd o întrebasem dacă ea îmi pusese floarea pe birou şi înaintea oricărei reflecţii se ridicase în picioare... O fi fost persecutată acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus! Zîmbii iarăşi, şi amintirea ei se topi în lumina care mă inundă şi dinafară, contemplînd îndelung prin fereastră bogata zi de august... Îmi strînsei hîrtiile mele contabile fără să mai aştept ora trei, cu gîndul să mă duc totuşi să-l văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-l văzusem de aproape o lună şi putea fi totuşi bolnav. La vîrsta lui şi un guturai poate fi... Îi cumpărai un pachet de ţigări şi ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez mai des, mai ales după ce observai într-o zi, privindu-l cu atenţie, că ochii şi sprîncenele lui semănau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de bătrîneţe ca să mai pot descoperi şi alte asemănări. Nu uitam cum reuşise el s-o intimideze pe Matilda, în acea seară cînd sărbătorisem cu întîrziere naşterea şi botezul Silviei. Ghicisem atunci în el bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde în sinea lui femeii un locşor cît de mic, oricîte viclenii, ură sau iubire i-ar fi asaltat din partea vreuneia cît fusese tînăr, sau din partea bunicii, după ce se însurase şi îi făcuse atîtea fete. Şi asta în mod firesc, natural. Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar încă de mic să aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici nepăsare, ca la tata, şi nici lipsă de afecţiune, fiindcă ţinuse totdeauna la bunica şi nu călcase, cum se zice, niciodată pe de lături. Îl aflase mama acest secret, îl moştenise...
În ultima vreme se simţea umilit că îi căzuseră toţi dinţii din faţă şi cei de jos nu mai întîlneau nimic sus, decît gingiile. Asta îi deforma gura, pe lîngă faptul că nu mai putea muşca pîinea... "Bunicule, îi spusesem, pune-ţi o placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri, păţesc chestia asta." "Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliţi în jurul pămîntului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar toţi dinţii din gură, la asta nu ne pricepem." "Ba cum să nu, am auzit că americanii ţi-i scot pe toţi din gură, chiar de mic, şi îţi pun alţii în falcă, cu holşuruburi. Cică mai buni, nu se cariază. Actriţele astea ale lor cu dantură frumoasă, crezi că e dantura lor naturală?" "Îi bag în mă-sa cu holşuruburile lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe vremuri, cînd spărgeam cu ele şi sîmburi de măsline", răspunsese el furios. Totuşi acceptase să-l duc la un dentist, dar se plîngea pe urmă că nu putea mînca liniştit cu porcăria aia din gură, îi sîngerau gingiile... Pînă la urmă se învăţase...
Îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (şi adusei şi acum una) fiindcă o chema şi pe bunica, şi îi sticleau ochii de plăcere cînd o vedea cum se chercheleşte după o jumătate de pahar şi începe să îndruge verzi şi uscate..."Ce-i fi mai aşteptînd tu de la viaţă?!" îi spunea ea încercînd să se răzbune prea tîrziu că îl servise atîta amar de vreme, că nu ştia nici acum să-şi ia un pahar singur, iar el îi răspundea cu veşnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, cerute de ea înadins ca nimeni să nu se poată descurca în ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre ele!?). Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut şi el niciodată în viaţă un cadou. "Păi dacă ţi-l făceai singură?! răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros că îşi amintea şi el tot atît de bine cum devenea chestia, vream eu să-ţi cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de tine! Atunci de ce să-ţi mai fi cumpărat eu alta?" "Aşa, de schepsis", zicea şi bunica. "De schepsis o luasei tu, să nu zic eu că ţi-am făcut un cadou, să spui acum, cînd nu mai ai şi tu ce spune, că nu ţi-am făcut şi nu ţi-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis dacă îţi luam?..." "Aşi mai fi avut!" "Ei, ce-ai mai fi avut?" "Să pui şi tu mîna şi să ai grijă de fetele alea." "Şi tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) Sau credeai că de-aia te-am luat eu, să stai, să tai frunză la cîini?" "Taci că te-ai momorît tu cu treaba!" (Bunica începea să se cherchelească, stîlcea cuvintele.) "Aşa cum m-am «momorît» eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, şi tu ce-ai făcut?" "N-am făcut nimic... hîc!" "Mai bea ce mai ai în pahar, ne mai distrăm şi noi pe-aici..." "Nu mai bau, că nu sînt beţivă ca tine, mă duc să mă culc, că eu m-am sculat de dimineaţă, nu ca tine care stai şi gogeşti în pat şi tragi la băşini de s-aude pînă în vecini..." "Şi ce vezi tu rău în asta?... Nemţii, de pildă, nu poţi să zici că nu sînt un popor civilizat, dar cînd îi vine unuia să tragă o..." "Mai taci din gură, îţi merge gura tranca-fleanca..." "mere acre!" rîdea bunicul.
Nu era adevărat că gogea în pat. Îl găsii trebăluind prin mica lui grădină, unde avea cîţiva stupi. Era puţin agitat şi îmi spuse că am căzut la ţanc, de dimineaţă a descoperit în salcîmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, şi că să-l ajut să-l prindă... A încercat el, dar de, nu-l mai ţin picioarele să stea pe scară. Începui să rîd. "Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După cîte ştiu, te-ai apucat de albinărit fiindcă ţi-a nimerit într-o zi, tot aşa, un roi ca ăsta în salcîm..." "Cum nu? zise bunicul. Nu costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie să fii prost cînd ai o grădină şi poieni în jur şi să nu te ocupi de albinărit. Ce e mai bun ca mierea?" "Aşa e, bunicule, vechii greci o băgau şi în vin..." "În vin? se miră el. Şi nu-i apuca cufureala?" "Cine ştie, poate că tocmai de-aia îl amestecau aşa, să poată pe urmă să mănînce iar. Le plăcea să stea mult la masă şi să discute, stăteau aşa într-o rînă, la o masă sub formă de potcoavă." "Şi ce discutau?" mai zise bunicul bîjbîind în noul stup, pregătindu-l să primească roiul sălbatic, vîrînd în el faguri cu miere, să aibă noile-venite, pentru început, ce să mănînce. "Discutau despre tot ce există", zisei. "N-aveau treabă!" mormăi el cu afectare, el care avea şi ai fi zis că găsea în asta un mare rost, uitînd că în viaţa lui, în afară de faptul că de la ghişeul lui elibera atît noilor-născuţi, cît şi morţilor, unora certificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. Nu-şi mai aducea pesemne aminte că pierduse atîţia amari de ani uitîndu-se la alţii cum jucau biliard şi table. El nici măcar nu juca, se uita doar... - e drept, era un chibiţ de prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el alături (exclama el ridicînd un deget în sus cu mîndrie, ca şi cînd a chibiţa era şi ăsta un secret, nu orice nătărău avea darul să influenţeze astfel hazardul). Cîştigătorul făcea apoi cinste... Aşa se explica, poate, cum reuşise el să-şi cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băuturi! Bunica ştia bine, leafa i-o dădea ei întreagă şi nu-i mai cerea apoi nici un leu îndărăt pînă la următoarea. Iar bunica îi punea bine! Desigur, o socoteală cu creionul în mînă putea fi, în acest sens, revelatoare, ca şi în cazul acelor fumători care nu cumpără ţigări: au alţii, şi cine te poate refuza cînd, cu candoare sau în treacăt, sau prietenos, sau necăjit, zici: "dă-mi o ţigare" '? Sînt atîtea feluri de a-ţi păstra intacţi banii din buzunar, după cum nu mai puţine de a te pomeni fără ei... ca să te miri apoi după ani cum dracu au reuşit unii să-şi facă şi să-şi dreagă un rost mai bun decît al tău, şi asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decît a ta... "Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!" "Ce chestie!?" se miră el. "Să faci rost de ceva fără să te coste nimic! Acum o să ai un nou stup." "Păi cum! Nu albinele costă, se înmulţesc repede, regina... Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia şi i-au trimis-o cu avionul, aşa într-o cutiuţă specială... Stătea şi ea, săraca, în cutiuţa aceea. Noi o să prindem acum una din salcîm..."
Şi bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol de cîrpe pe care îl agită să scoată fum, îl legă de vîrful unei prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită şi îmi dădu toată chestia asta să mă urc cu ea pe scară. Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se întîlneau trei crăci groase ale salcîmului, şi albinele sburau în jurul lui în largi spirale... În lumina soarelui păreau ele însele parcă rupturi de raze materializate... cam nervoase, chiar agresive... cîntecul pe care ţi-l sugera acest zumzăit al lor părea mai puţin paşnic şi monoton decît al celor de jos ale bunicului, şi nimic, parcă, nu te asigura că nu vor năvăli peste tine dacă vei încerca să le turburi sau să te apropii prea mult. "Bunicule, strigai, astea sînt mai rele, dacă mă înţeapă?" "Nu fi bleg, zise el, ai să vezi cum or să pice toate una cîte una în căciulă, ca nişte proaste..." "Şi regina?" "Cu regină cu tot, cît e ea de regină!"
Ridicai prăjina încet pînă plasai căciula de sită sub roi şi începui să aştept, curios să văd şi eu ce-o să se întîmple. Fumul însă se ridica în sus şi roiul nu reacţiona.
"Bunicule, strigai, cît trebuie să stau aşa?" "Stai acolo, că nu te doare mîna", răspunse el supărat... Parcă ar fi sancţionat un copil care nu înţelegea aşteptarea. O boare de vînt făcu să freamăte salcîmul. Se lăsă o tăcere! "Dă-te jos!" strigă bunicul neglijent şi dispreţuitor. Coborîi, totuşi, cu grijă, şi nu mă mirai, cum nu se miră nici el, cînd văzui căciula de sită plină de albine. Erau numeroase şi cuminţi (şi văzui şi regina de trei, patru ori mai mare decît o albină), ca şi cînd ar fi ştiut că fuseseră găsite tocmai de cei pe care îi aşteptau, aceşti uriaşi care ştiau mai multe despre vînt, ploaie, zăpezi şi îngheţuri (decît mica şi captiva lor regină) şi le pregăteau ei aşa nişte căsuţe unde să petreacă iarna, iar vara să-şi caute florile şi să-şi depună mierea, în timp ce regina, după ce avea să sboare în azur cu trîntorii după ea, să umple apoi stupul cu albiniţe. "Vezi, zise bunicul după ce le vîrî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămîne şi nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, cînd trîntorii se înmulţesc prea tare, îi mai omoară, în timp ce noi..." "Păi cum să afli, bunicule, care dintre noi e trîntor? La ele e simplu, trîntorul nu face miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli... Şi pe urmă să-ţi spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!" "De ce?" "Păi gîndeşte-te! Sînt nişte sclave! Alte gîze se zbenguiesc, se înmulţesc singure, la albine numai regina are acest drept..." "Aşa le-a făcut pe ele natura! filozofă bunicul. Du-te mai bine şi adu nişte pahare să bem sticla aia aici..." "S-o chem şi pe bunica?" "Cheam-o! zise. Mai rîdem p-acilea, hi-hi!"
Dar nu apucarăm să rîdem de ceea ce aşteptam, o ciudăţenie! bunica ţinu la băutură cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii că zice: "Şi tu de ce ai adus numai o sticlă? (Şi arătă sticla goală cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea." Pe mine mă apucă un rîs care nu se mai termina, în schimb bunicul se enervă: "Încearcă tu, îi zise, să te ridici de pe scăunelul ăla. O să vezi cum o să te pomeneşti cu nasu drept în stupu ăla, să te mănînce albinele..." "Hi-hi, făcu bunica, şi se ridică şi o luă spre casă călcînd nu foarte drept, ci absolut normal. Încearcă tu să te ridici, zise, dar pregăteşte-te să te sprijini de Victor... Mă duc să aduc eu o sticlă... Am eu una pe care am pus-o bine..." "Ce-o fi cu ea?", zisei izbucnind iar în rîs. Dar bunicul n-avea destul humor să înţeleagă că se poate întîmpla şi asta, cine ştie, o fi mîncat bunica bine, o fi dormit straşnic, o fi băut vreo cafea...
Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mîncat sardele?!), friptură rece de vacă, măsline, brînză, castraveţi muraţi... Numai sărături. Puse tava jos în iarbă, cu tacîmuri pe ea, şi se întoarse să aducă sticla aceea... "E vin negru, zise ea, puterea ursului..." îmi trecu prin cap, auzind cît de firesc pronunţase ea calificativul acesta din jargonul băutorilor, că de fapt pînă atunci se prefăcuse doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-şi bată joc de bunicul. Mă stăpînii din răsputeri să-mi reprim veselia. Bătrînul ar fi putut să se irite foarte tare şi petrecerea noastră să se strice. "Bunico, zisei, fii atentă, vinul e înşelător, îţi lasă impresia că poţi să-l bei fără grijă şi pe urmă odată te pomeneşti că se învîrteşte pămîntul cu tine!" "Ei şi! zise. Te duci şi te culci, şi cînd te scoli nu mai ai absolut nimic..."
Adică făcuse chestia asta de nenumărate ori!? "Aha, zise bunicul sarcastic, eşti versată! Bei în secret!" "Da, că mi-e frică de tine. Hai noroc, Victore, lasă-l pe asta, care în viaţa lui n-a ciocnit şi el un pahar acasă!"
Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, şi parcă ar fi vrut să nu-i torn şi lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios nu se atinse de pahar. "Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică-ta, că s-a dus, săraca! O să ne ducem şi noi, nu tu, care eşti tînăr şi ai viaţa înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră pămîntului, crede că a realizat scofală mare în tinereţe..." "Bunico, dar ce-ai fi vrut să realizeze?" zisei prins de un interes extraordinar să aflu deodată de la ea ce e tinereţea, ce e viaţa şi ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem pînă tîrziu umbră pămîntului. Atacase sardelele, deci nu mîncase. O lăsai să înghită, apoi, în timp ce înfulecam eu însumi: "Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin roşu!)." "Astea sînt prostii, zise ea, am auzit că japonezii mănîncă dulcele înainte de masă, încep cu prăjiturile şi pe urmă mănîncă orezul ăla al lor cu beţigaşele alea (cum or fi putînd!). Unii mănîncă pisici, cîini, dracu să-i pieptene!" "Nu mi-ai răspuns la întrebare'", zisei. "Ce întrebare?" "Ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem umbră pămîntului?" "Ce-ar trebui?!" "Ei da!"

III

Şi aşteptai să aud răspunsul, chintesenţa unei vieţi trăită de o femeie care născuse de trei ori şi care venise în întîmpinarea bărbatului fericită că scapă dintr-o familie în care sărăcia era parcă o zeiţă protectoare: era invocată cu mîndrie! Noi, ăştia săracii... Eşti sărac, nu fi şi fudul... Sărăcia? Munciţi dacă vreţi s-aveţi! Şi săraci şi proşti, cum e mai rău! Filozoful ăsta, care şi cînd punea un copil să-i tragă pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii săi la toaleta de seară ("şi cînd îşi scotea pantalonii lui rupţi în fund se uita la noi ca un împărat", povestise bunica odată), era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, mama bunicii, ar fi ştiut să răspundă străbunicului ce-a făcut ea cu banii. Arăta atît de zăpăcită, încît el se resemna în faţa acestui mister după atîţia ani de încercări să afle ce era cu banii... Banii obişnuiţi, banii pe care instalatorul i-i dădea să facă piaţa şi să hrănească o numeroasă familie... Şi dacă străbunicul ar fi fost în stare sau dacă ar fi vrut s-o ia din scurt şi s-o întrebe, ar fi aflat, desigur, cînd îşi cumpărase ea scurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o întinerea şi o făcea atît de frumoasă... "Păi dar! spunea bunica, închidea ochii şi pe noi ne ţinea cu curul gol... Lăuda sărăcia, că toţi oamenii mari s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăştia mari, părinţii lor adică, au pus mînă de la mînă să-şi dea copiii la carte, în timp ce pe noi..." Fugiseră toţi de-acasă, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la Bucureşti, altul subofiţer în armată, o soră se măritase cu un mecanic de locomotivă... Ce mai, toţi oameni mari, atît de mari că uitaseră de unde au plecat, nici cînd le-au murit părinţii n-au dat pe-acasă, dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un acoperiş dărăpănat, la nişte ţăruşi care sprijineau o nenorocită de vie care ajunsese să facă doar un fel de aguridă cu bobul pe jumătate uscat... Iar ea, bunica, reuşise să ajungă dactilografă la aceeaşi primărie unde bunicul era funcţionar la starea civilă. Ce reuşiseră împreună? Să ţină mulţi ani piept, în casa părinţilor ei, frizerului, subofiţerului şi mecanicului de locomotivă, pînă ce "lichidaseră" moştenirea şi cumpăraseră mai întîi un teren şi îşi făcuseră apoi casa lor. "Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!", gîndii în timp ce îi aşteptam răspunsul care ştiam dinainte că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesenţa unei vieţi.
Crescîndu-şi fetele ei, spălîndu-le la fund, ţipînd tot timpul la ele, devenise roabă, o involuţie, devenise analfabetă, fiindcă anii de şcoală ai fetelor nu însemnaseră pentru ea decît tot rufe spălate, veşnice rufe murdare, veşnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veşnicul cazan de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie veşnicul borş cu carne care strîmba veşnic nasul domnişoarelor: "Tot borş, mamă?". Şi nici o revelaţie: ceva, aşa, deosebit, aşa, un semn că una dintre ele o să ajungă împărăteasă... "Nişte natantoale", se înseninase bunica întru tîrziu... "Făăă, le spunea după ce se făcuseră mari, cu acel limbaj popular şi crud care i se impusese fiindcă un altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeţi voi căcat de bărbat în curtea voastră cînd o să-mi crească mie floare în ureche. Şi nici atunci!" Adică nici după moartea ei! Nu se adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Şi fiindcă descoperisem că bunicul semăna cu mama, încercam să-l protejez, intuind că ranchiuna bătrînilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoţi, nu e mai puţin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, mai bătrîn.
"Să nu faci iconomie!", zise bunica semeaţă. Bunicul se uită la mine. Eu la el. Apoi amîndoi la ea. "Adică cum?" zise el cu o condescendenţă stupefiată. "Aşa, în viaţă!" "În viaţă, ce, fă?", reluă el ca şi cînd ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totuşi cu grijă, cum vorbim cu cei arieraţi mintal, să nu păţim ceva. "Aşa, să nu faci iconomie!" "Adică?!" insistă el răbdător, dar la marginea răbdării. "Am înţeles, bunicule, intervenii cu gravitate (puteam să înţeleg mai repede, era normal! eram mai tînăr!). În viaţă adică, aşa, cît trăieşti, să nu faci economie!" "Economie la ce?" "La una, la alta, la bani, la orice. Nu aşa, bunico?" "Şi la minte!" adăugă ea. Asta chiar n-o înţelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o înţelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte. "Să nu te menajezi, adică, zise el, să-ţi pui mintea la contribuţie? Asta vrei să spui, fă?"' Ea negă cu degetul foarte energic: "Am spus eu bine aşa cum am spus", zise ea cu o trufie cam neroadă, pe care o au toţi cei cărora le scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de faţă. "Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un humor filozofic, şi să ne rezumăm la bani. Ai zis şi de bani, nu?" "N-am zis nimic de bani. Victor a spus, eu n-am spus." Vroia să rămînă cît mai mult în domeniul indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi: "Ba ai spus, degeaba îţi iei vorba îndărăt, la bani te-ai gîndit, că aşi fi făcut eu prea multă «iconomie» (o ironiză el), nu te-am lăsat să-ţi umpli dulapurile cu bulendre, ca taică-tu pe maică-ta. Asta e ceva nou, pînă acum ai zis că rău au făcut..."
Foarte blînd era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica se enervă: "Poţi să zici orice! N-am spus nimic de bani!" "Aha! reluă el, au fost buni!" Niciodată, pesemne, nu reuşise ea să-i dea replica în acest punct, deşi ideea ei cu "iconomia" ar fi putut fi mortală: să faci o viaţă întreagă pe chibiţul şi pe urmă să îmbătrîneşti, chiar că nu mai avea rost să faci umbră pămîntului, dar bunicul era atît de plin de sine încît această suliţă svîrlită în el nimerea într-o platoşă groasă. Nu făcuse şi ea "iconomie"? Degeaba insinua că regreta că nu trăise şi ea ca maică-sa, o cochetă, care stîrnise invidia cartierului, păstrase dragostea şi supunerea bărbatului, iar căsătoria şi copiii n-o împiedicaseră multă vreme să se ducă şi să danseze mai departe pe la baluri şi serate, ca şi cînd (şi fără să-i stea rău) ar fi rămas tot domnişoară. Pînă tîrziu, dimineaţa întîi se dregea şi se sulemenea şi apoi se apuca de treabă. Ce treabă?!

Femeia care iubeşte
Spală noapte şi cîrpeşte
Se scoală de dimineaţă
Şi-şi dă buza la roşeaţă
Sprîncenele la albeaţă.

De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, să spele şi să gătească, încît mîinile lor erau veşnic înroşite, în timp ce pe ale ei şi le păstra albe şi catifelate. Iar "împăratul" cu pantalonii rupţi în fund le făcea teoria sărăciei. "Trăieşte-ţi viaţa, Victore, şi nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. Copiii!? Ce sînt copiii? Numai ponoase!" "Da, bunico, zisei, asta cînd îi ai! Dar ia să nu-i ai?" "Păi parcă ea ştie ce spune? zise bunicul. Ascultă-mă pe mine, asta dacă ar fi niţel mai tînără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de model pe madam Letiţia, soţia farmacistului, bunică şi ea, dar ştii ce-a făcut ?" "Nu ştiu!" "Ştii, sau nu ştii? A luat Gerovital, da' a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, şi ăla nerod, şi au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul şi a fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam jigărit, dar mult mai tînăr decît ea... Nu vrei, i se adresă el bunicii, să iei şi tu Gerovital? Ce mi-e şaptezeci de ani? O nimica toată, te face de cincizeci şi te-ai aranjat..." Bunica chicoti: "Hi-hi! De ce nu iei tu!"
"Ne primiţi şi pe noi?" se auzi atunci, de după gardul care despărţea cele două grădini, glasul vecinului. "Da, cu plăcere, dom' Chiriţă poftiţi", răspunse bunicul. "În cazul ăsta, permiteţi să venim şi noi cu o sticlă", zice dom' Chiriţă şi se întoarse şi intră apoi prin curte. Împreună cu madam Chiriţă, o doamnă încă tînără, cu chipul arămiu, puţin empâté, şi din pricina asta fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o distinsă cucoană... Bărbatul, maistru electrician, avea şi el tîmplele brumate, dar nici un pic de distincţie, arăta alături de ea ca un căruţaş, fără acea tentă de asprime virilă a celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi şi vînturi reci... Bunica spunea că pe vremuri, cînd era şi el mai tînăr, fusese odată "bicarbonizat" pe un stîlp cu secerile acelea la picioare... Zăcuse prin spital... "Trăim încă bine, noi ăştia de la marginea oraşului, zise dom' Chiriţă aşezîndu-se voios pe pămînt, ca un ţăran, în timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Pînă or să ajungă la noi blocurile (că aşa am auzit, că or să ne dărîme) mai durează, nu e chiar pentru mine, mai putem şi noi să bem un pahar la iarbă verde." "Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am şi eu apă caldă şi baie.'' "Da, zise dom' Chiriţă, e un avantaj, numai că în momentul cînd o să faci baie, aude şi vecinul şi îţi bate cu ceva în calorifer. Trebuie să faci baie la oră fixă!" "De ce?" "Madam Văsăliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat." "Gustaţi puţină miere!'' zise bunica. "Nu, sărut mîna, poate nevastă-mea." "Da, zise madam Chiriţă, dar nu vă deranjaţi..."
Şi se ridică şi se duse cu ea în casă, s-o ajute... Nu era miere simplă, ci bucăţi de faguri, o minune, îţi venea să înghiţi şi ceara lor parfumată odată cu mierea, care păstra în ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreieraseră albinele bunicului. Din cînd în cînd cîte una, întîrziată, ne dădea tîrcoale înainte de a se întoarce în stup (soarele coborîse printre aceste grădini mărginaşe, se apropia înserarea) şi eu ştiam, mă învăţasem să nu mă feresc de ele chiar dacă mi s-ar fi aşezat pe nas. Cineva strigă la noi, un alt vecin al bunicului, a cărui casă însă era cam prăpădită, în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te făcea să n-o observi, ceva şters, învăluită parcă într-un aer de umilinţă: "Ce faceţi acolo?". Parcă ne lua la rost, nu semăna cu casa, părea neprietenos şi agresiv. "Vino, Toadere, să bem un pahar de vin", zise însă bunicul protector. "Nu vin, că mă înţeapă albinele", zise acela venind. "Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii!?" Era, pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta nu răspunse nimic, se aşeză şi el jos, ca şi cînd n-ar fi auzit, şi puse mîna pe sticlă. "Hai noroc", spuse el deodată cu o intensă tandreţe bărbătească, şi numaidecît îl ascultarăm şi puserăm toţi mîna pe pahare şi ciocnirăm... Noroc, sănătate, viaţă lungă, succes, domnule Petrini, să ne îngropi pe toţi, bunicule... să te văd bunic, bolîndule, asta ar fi o performanţă pentru tine, care te-ai însurat tîrziu şi ai făcut o fetiţă la spartul tîrgului... Se zice că copiii făcuţi tîrziu ies mai deştepţi dacă sînt făcuţi cu o muiere tînără... da, dar ce faci pe urmă... Depinde de vîrstă... Nu contează vîrsta, dacă nu eşti rece... Aşa e, degeaba eşti tînăr, dacă... Dar şi dacă... Hai noroc... Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu mîna goală să bei vinul oamenilor...
Tînăra nevastă se apropie cu două sticle în mînă şi parcă tot grupul nostru se lumină de prezenţa ei... Era blondă, plină de viaţă şi de faţă cu noi zbanghiul o luă în braţe, o trase lîngă el şi îi lipi capul de obrazul lui atît de strîns şi rămase astfel recules atît de multă vreme şi nemişcat, încît bunicul continuă conversaţia arătîndu-l cu capul... "Nu e rece, dar e prost, nu ştie că muierea atît aşteaptă..." "Domnule Văsăliu, zise rîzînd arămia şi distinsa doamnă Chiriţă, eşti demodat, dar nu pentru că eşti bunic..." "Sînt străbunic, nu bunic..." "Aşa eşti de cînd te ştiu..." "N-am avut probleme!", zise bunicul. "N-ai avut fiindcă ai avut noroc cu doamna Văsăliu... Ia să fii acuma tînăr, să vezi ce te-ar mai pune pe jăratic..." "De ce? Aşi lua alta!" "Şi alta ţi-ar face la fel!" "Ba mie îmi place bunicul, zise blonda nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub îmbrăţişarea zbanghiului. Cînd un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară şi după alta. Aşa, nu moare după mine, dar ştiu că nici alta n-o să-i sucească capul." "Şi dacă?!" zise doamna Chiriţă. "Ăla nu e bărbat, zise atunci blonda, e un muieratic... Îl miroşi dinainte..." "Şi dacă îl miroşi?" "Nu-l iei!" "Eu mă duc să mă întind, niţel", zise bunica şi se ridică sprintenă şi nu ştiu de ce vru să ia şi taburetul cu ea, dar în loc să-l ia se aşeză încet lîngă el şi se întinse moale în iarbă. Păru însă mulţumită că găsise această soluţie mai comodă şi îşi trase picioarele sub poalele halatului, îşi puse tîmpla pe braţ şi adormi instantaneu. O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrînei. "Cum, ce e?"' mai tresări ea ridicînd capul, apoi înţelese şi îl lăsă la loc: "A, Fărcăşan!... Dă-l înghiraţilor... Hi-hi... Ce-am mai rîs la nunta lu Ionelu..."
Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut în viaţa ei: a rîs la nunta lui Ionelu, iată! Numai că acest Fărcăşan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat de vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci. Se apropie de noi cîntînd năpraznic, chinuind acordeonul spre tonalităţi paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre başi, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înţelegea ce-i spunea bunicul, să nu mai cînte, fiindcă sperie albinele, îi dădea înainte cu ochii pierduţi, în transă, ca toţi maniacii acestui instrument de clămpănit, de ţipat şi de horcăit, crezînd că, aşa cum se simţea el, vrăjit, ne vrăjea şi pe noi... Pînă la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mîna bunicului încleştată pe braţul lui: "Mai încet, mai bine cîntă-ne ceva din gură, lasă dracului burduful ăla!" Da, dar nu înainte să bea şi el un pahar, şi nu se deshămă de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniindu-se în şoaptă... Cînta cu o voce patetică şi fără introduceri mulţime de şlagăre vechi, care-l făceau pe bunicul să ridice o mînă spre cer... Sub razele asfinţitului mîna lui arăta ca o cracă încremenită în timp... Mîna, mîna umană, mîna care poate, înaintea cuvîntului, pipăise lucrurile, le adusese sub ochi, minunaţii ochi care le contemplaseră şi care, violentaţi, le trimiseseră sub nas, nasul le mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mînă, instrumentul spiritului şi... "câţi au muuurit pentru tine, frumoasă Zaaaraaaza, şi cîţi te-aaau iubit..." Începurăm să cîntăm toţi (timp în care blonda nevastă dispăruse şi se întorsese cu noi sticle) la Yafa şi la Beyrut, mai sunt femei arabe... Je me suis en-gagé, pour l'amour de ma blonde... urlai şi eu cu o melancolie sfîşietoare, avînd lîngă mine o blondă şi o arămie care luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriţă îmi puse mîna pe braţ şi mă chestiona cu o simpatie severă şi trează: "De ce nu te însori? Ce-ai de gînd?" "Foaie verde mere-pere, nu te mai-nsura, măi vereee, atacă Fărcăşan, că muierea multe-ţi cere, cere rochie de mătase, ce la mă-sa nu purtaaase..."
Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe nesimţite de cea a unei luni pline, care curînd umplu grădinile cu razele ei albe şi reci. "Fecioara" însă potoli curînd apetitul nostru pentru beţie, ne chiorîrăm la ea şi uitarăm un timp de pahare. "Cum dracu să ajungă cineva pînă acolo? zise zbanghiul furios, care, deşi era doar mecanic auto, se culturalizase şi el în acei ani (nu scăpase!) şi avea noţiunea distanţelor astronomice, dar nu şi pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează la chestia asta! O tîmpenie! Păi acolo pe lună nu e aer! Ori motoarele nu lucrează fără aer!" Şi se foi dînd din umeri şi se agită atît de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încît blonda lui nevastă rîse şi strigă la el: "Ho, nu te mai zbuciuma aşa, să nu se rupă ceva în tine". "Dă-i în... mă-sii! mai zise el totuşi, indignat, se vede, că puteau să-l prostească ei pe el cu asemenea gogoşi. Da, alte realizări, nimic de zis, cu toate că am auzit că acolo mîncarea n-are gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are gălbenuş, pasărea n-are grăsime, porcul mănîncă praf de peşte, vita mănîncă pesticide, şi atunci ce valoare au alte realizări? Aleargă cu maşinile încoace şi-ncolo? Ei şi?" "Mă, tete, zise bunicul, dacă ai auzi că alţii spun de noi tot felul de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citeşti tot felul de prostii prin ziare şi le crezi!'' "Nu, bunicule, sînt oameni care au fost şi povestesc!" "Şi crezi că nu mint?" "S-ar putea să mintă, dracu să-i pieptene... Hai mai bine să bem!"
Băurăm. Dar unde dispăruse bunica? Şi mai era un loc gol: dispăruse şi domnul Chiriţă, parcă îmi aminteam că îi zărisem umbra tăcută îndepărtîndu-se undeva de unde nu mai revenise. Era tîrziu şi Fărcăşan mai încercă să trezească clapele acordeonului, dar renunţă aproape imediat şi se deshămă. Fără să spună ceva, bună seara sau la revedere, bunicul se ridică şi plecă cu aerul că se va întoarce; dar nu se mai întoarse, şi blonda mi se adresă: "...Hai să strîngem paharele şi tacîmurile şi să le ducem în casă. Gata, zise, cu o voce ascuţită, imitînd ceva, o chelneriţă sau o bucătăreasă, nu se mai serveşte nimic, s-a închis tot, şi bucătăria şi bufetul."
Dar mai era vin, păstrarăm cîteva pahare şi revenirăm. Doamna Chiriţă nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul şi soţia lui plecară şi ei, dînd bună seara foarte ceremonioşi. "Însoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrînă decît la lumina zilei. Ce aştepţi? Vremea trece! şi nu se mai întoarce." "Da, desigur, zisei, şi cine se scoală de dimineaţă departe ajunge! (Observînd că deşi îmi vorbise mie stătea foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă lui i se adresase, înţelesei că ei doi mă goneau, vroiau să rămînă singuri; să rămînă!) Doamna Chiriţă, luaţi dumneavoastră paharele şi i le daţi bunicii mîine dimineaţă, eu vă urez noapte bună!" "Noapte bună, domnule Petrini", răspunse ea cu un glas afectuos.
El, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea oră albă a nopţii, de acea tăcere a grădinilor adormite, de acel minut de încremenire a propriei lui fiinţe, încordat ca un arc, încordare care îi luase glasul... Desigur, abia aştepta să se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de năvala dorinţei ca un adolescent şi să-i cerşească graţia, pe care şi ea abia aştepta să i-o acorde... Mă îndepărtai ca un bătrîn înţelept aflat pe alte hotare. Senzaţie minunată de echilibru... să te ştii tînăr şi în acelaşi timp să simţi că trăieşti de o mie de ani!
Păstrez vie în amintire această improvizată şi modestă petrecere şi mai ales acest final în care am trăit atît de intens înţelepciunea, sentiment care nu mă părăsi după aceea multă vreme. Mă culcai mulţumit că în timpul mersului pe jos pînă acasă nu cedasem ispitei de a deveni incoerent. Mă trezii liniştit, mă ocrotii în orele contabile operînd o separaţie (o uitare!) şi, liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor, gîndii: "Bătrîne, îi spusei într-o zi aceluiaşi gorun pe care îl interogasem odată, Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i se va face într-o zi sicriul. Înseninarea lui îi venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea şi marea şi cum îl plictisea, desigur, şi Xantipa, ale cărei ocări l-au silit să-şi petreacă zilele în cetate şi să cultive înţelepciunea... Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!..."

Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa