Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A OPTA

Singurătatea, liniştirea, tăcerea din noi înşine (a nu comunica nimănui ceea ce gîndim şi simţim) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice şi în nici un caz neutre, cum am dori? Într-o zi ea intră în biroul meu şi îmi spuse că economista noastră îşi serba ziua de naştere şi ne invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mă uitai la ea fără să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi repetîndu-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, această ciudăţenie: de ce mă felicitase şi de ce ţinuse să ştiu ziua cînd... Iar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i stătea bine, îi dădea un aer întunecat de... "Hm! murmurai cînd se prezentă la mine cu hîrtii, la Jaffa şi Beyrut mai sînt femei arabe..." Nu se miră de această remarcă, ca şi cînd ar fi găsit-o firească, îşi amestecă în tăcere mîinile cu ale mele, mîini, şi ele, bronzate, cu unghii date cu sidef şi singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu paşi parcă încetiniţi de o curioasă melancolie, ducînd cu ea mapa parcă ar fi avut între coperţile acesteia o sentinţă, nu neapărat gravă, dar care sporea în fiinţa ei o incertitudine, o şovăială, o vagă nehotărîre...
"Veniţi. Îmi spuse, ne-a invitat pe toţi... Dacă nu veniţi o să creadă că aveţi ceva cu ea..." Ia uite! Mă proteja! Îmi dădea sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, cînd era gata să uit, urcai şi eu sus. Se şi abţiguiseră, picai pe o veselie generală. Dădui pe gît infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără să mai plece, sub o formă de greaţă persistentă, şi începui să mă uit enervat şi involuntar spre uşă: vroiam să mă car cît mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se comunica nicidecum şi nu trecea nici între ei, de la unul la altul, disarmonie care te incita mai degrabă să le spui ceva neplăcut decît să participi. Da, parcă şi ei aveau chef să-şi spună nişte adevăruri nu prea agreabile, dar se stăpîneau aşteptînd s-o facă unul din ei, mimînd deocamdată voioşia.
Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) de ce nu mă recăsătoresc... Cu aceeaşi filozofie ascunsă în glas ca şi a distinsei doamne Chiriţă şi cu exclamaţii de ironie simulat afectuoasă, ei, ce aşteptam, adică, ei, ia să vedem, ei, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în femei?), chiar aşa, de la prima încercare, alţii sînt la a treia şi tot nu renunţă... Asta aduce, aşa, pe undeva, cumva, a laşitate... Taci, dragă, dacă o iubeşte omul şi acum, ce vrei tu să-i bagi pe gît... Ei şi? Parcă eu cînd m-am despărţit de primul meu bărbat nu-l iubeam? Şi el mă iubea pe mine, dar dacă nu se mai poate n-o să stai şi să... Cînd am ieşit de la tribunal eram veseli amîndoi, rîdeam, mi-a sărutat mîna... Şi acuma mă iubeşte, dar s-a însurat omul, o duce bine şi nici eu... Atunci de ce v-aţi mai despărţit, dacă... N-a văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te iubea... Aşa, n-a văzut, ca şi domnul Petrini... Poţi să iubeşti şi să nu vezi nimic în femeie... De unde ştii tu că nu vede?... Începui să răspund în acelaşi ton; dacă e sa mă iau după exemplarele aici de faţă, chiar că nu văd... Rîsete generale... Chiar aşa, domnule Petrini? După toate?... Nu, media statistică... Ei, aşa mai merge... Şi continuînd astfel, simţii că eram pe punctul de a fi considerat un tip care eşuase pentru totdeauna în căsnicie şi că în ceea ce le privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine şi-ar fi ridicat ochii şi în orice caz bărbaţii lor erau mai presus decît inşi de genul meu, care au fost odată ceva şi au eşuat şi în direcţia asta (un fel de mîndrie, de priviri de sus, îmi sugerau gîndirea lor neexprimată), cînd auzii o şoaptă lîngă umăr: "Nu le mai răspundeţi". Şi ea tăcu mai departe, fiindcă ea era, tăcuta, acum, casieră şi o văzui cum se îndreaptă încet spre uşă, cu aceiaşi paşi ciudaţi care reeditau "evenimentul" întoarcerii ei de la mare, cînd se retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ţinea strîns la subsuoară...
Plăcută şoaptă, gîndii după ce ea ieşi, caldă complicitate, discretă detaşare... Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea ce arăta... Nu părea, oricum, să fie casieriţă de meserie... S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ţinut isonul. Şi nu părea deloc să fi fost o persecutată acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, să plece cînd veselia era în toi, cînd prudenţa i-ar fi cerut să simuleze măcar adaptarea: dacă era o inadaptabilă păţită... Nu-mi spusese ea însăşi că trebuie să mă duc, să nu se creadă că aşi avea ceva cu economista? Şi totuşi se retrăsese apoi prea devreme, înfruntînd acest risc... Curios, întîrziai, să văd, o bîrfea cineva, ştia cineva cine e? Nu; n-o luase în seamă nimeni, nu-i auzii numele pronunţat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de deslegate ca s-o facă, în bine sau în rău, sau în treacăt... Pesemne că nu ştiau deloc cine e, adică nici măcar atît cît era necesar trezirii simplei curiozităţi...
Coborîi şi eu în biroul meu şi deschisei uşa spre al ei, să văd dacă plecase. Tocmai vroia să plece, stătea în picioare şi încuia Fichetul. Vîrî cheile în geantă. Dar vocea cu care mi se adresă era alta decît cea şoptită sus, ca şi cînd nu ea îmi sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic aşa, era al doilea "eveniment" după întoarcerea ei de la mare. "S-a terminat?" zise. "Nu... Credeaţi, zisei cu ironie, că..." "A! Nu, mă întrerupse, dar n-aţi observat că săriseră toate ca nişte gaiţe?... Eu am o sensibilitate la indiscreţie, prefer să bat «în retragere», nu pot să suport, chiar dacă nu sînt vizată direct..." "Aşa, deci!" "Ştiu că aşa se trăieşte, continuă, dar în mine au alt ecou..."'
Începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc pe potecile mele, la care mă ducea gîndul îndată ce terminam orele contabile... "Ecoul ăsta e natural sau e cîştigat?" zisei oprindu-mă o clipă şi contemplînd prin geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această parte a clădirii. "E cîştigat", zise încuindu-şi acuma fără zgomot sertarele. "În cazul ăsta aţi putea scăpa de el..." "Mă străduiesc..." "Cu succes?" "Hm! (şi făcu un gest cu palma) aşa şi-aşa! Ştiu, de pildă, cum v-am spus, că e mai bine să mă retrag." "Nu e o laşitate, cum spunea una din gaiţe?" "Ba da, dar dacă aşi fi «vitează» înfrîngerea ar fi mai dureroasă decît gîndul că sînt laşă. Ştiu că nu sînt... Fiindcă, deşi nu sînt slabă, nu pot să rezist coaliţiei... Nu rezistă nimeni..." "Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. Coaliţiile astea sînt întîmplătoare şi fără o coerenţă de durată. E suficient să te împrieteneşti cu indiferent care dintre ei şi ceea ce ţi se părea tragic şi insolubil devine deodată comic şi neglijabil..." "Ştiu şi asta şi chiar aşa şi fac... De aceea v-am şi spus că e bine să..."
...Se întrerupse. Adică să se ducă sus şi să mă duc şi eu...? Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar. Mă răsucii de la geam şi mă uitai la ea. Îmi displăcu: nu-i puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi acoperea de o parte şi de alta tîmplele şi jumătate din obraji. Părea anonimă şi insignifiantă. Pesemne de aceea nu stîrnise încă interesul celor de sus? (Jos, în afara contabilităţii şi casieriei, mai era doar cabinetul directorului şi al secretarei acestuia.) "Da, zisei, mi-aţi spus, dar în cazul de faţă, de pildă, coaliţia nici măcar nu există. Sîntem prea puţini aici ca să poată vreunul dintre noi să pună la cale un spectacol caracteristic..." Se holbă literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, străini de restul chipului şi mai ales de gură, care rămase uşor deschisă într-o bizară perplexitate: "...Credeţi", zise. "Vă temeţi?" replicai. Se înstrăină, aşi zice, fulgerător, îşi reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans şi retragere, asemănător celui al racului, care înaintînd, dă îndărăt: "Da... Nu..." murmură luînd-o spre uşă.
Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărîtă în îndoială: "...Nu ştiu!" "Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărîrea cu care aţi zis nu ştiu..." "Credeţi?" "Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama..."
Păru să nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia îl sesizasem: paşii îi înaintau, dar mi se părea că o să rămînă în urmă, deşi nu rămînea. "Mergeţi în direcţia asta ? o întrebai. "Da, merg spre centru!" "Vă însoţesc pînă în centru." "Numai dacă nu vă deranjează... Ştiţi, reluă apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv... Spuneţi că sîntem aici prea puţini, la organizaţia asta comercială, ca să poată vreunul din noi să pună la cale un spectacol caracteristic... Cum să nu? Un soţ şi o soţie sînt doi (nu douăzeci cîţi sîntem la Oraca asta) şi putem afirma că nu-şi pot pune la cale un spectacol caracteristic?" "Adică cei doi soţi?", zisei zîmbind. "Bineînţeles!" (O fi fost măritată? mă întrebai sau poate se gîndea la cei doi părinţi ai ei?... uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii părinţilor lor, cum fusese bietul Petrică.) "Aveţi dreptate, zisei, ca să-i fac plăcere, păstrînd însă în rezervă adevăratul răspuns pe care aveam să i-l dau după aceea. Da, repetai, şi încă de ce anvergură! (Mă bucuram că gîndea, demult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversaţie, ci delicata plăcere a comunicării.) însă lucrurile sînt deosebite, continuai, spectacolul pe care şi-l pun la cale doi soţi este, ca sa zic aşa, etern, în timp ce cel pe care şi-l montează oamenii care sînt siliţi să muncească împreună, de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, şi mai ales e de natură efemeră, se schimbă odată cu împrejurările sociale care l-au determinat..." "Pînă să se schimbe, zise, murim noi!" "De ce? Am impresia că e în scădere."
Iar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să se uite la o casă şi începu să-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam abstract, de ce era atît de frumoasă casa aceea, care era într-adevăr frumoasă, cum erau în oraşul nostru la tot pasul, şi de ce i-ar plăcea să locuiască în ea şi în ce cameră. (O fi avînd o locuinţă rea?) O întrebai. Nu, zise, stăteau destul de bine, ea şi cei doi părinţi, dar... aşa, îi plăceau ei în mod deosebit casele frumoase... casele care par învăluite într-o poezie misterioasă... casele tăcute ("vedeţi cît de tăcută e? pare uitată aici de demult!"), casele lugubre... a, nu, astea nu-i plăceau... casele care aveau sus de tot o odaie izolată, ca o hulubărie... "Hai să ne oprim puţin, nu vă stricaţi programul?"' "Nu..." "Unde luaţi masa?..." "Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu un bun prieten cînd eram asistent... O vreme, cît a trăit mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva necomplicat... Vă invit la braseria asta..."
Vorbăria îi slăbea atenţia? Simula neatenţia? Literalmente parcă nici nu auzi că o invitam la masă. Urcasem un dîmb plin de brazi, ca să se uite ea mai aproape la acea casă care avea cocoţată sus acea odaie ca o hulubărie. "Cine o fi acolo? Se rezemă de gard şi rămase minute lungi cu ochii ei mari zgîiţi în sus. Te pomeneşti că nu stă nimeni! Şi, vedeţi geamurile cum veghează ele aşa mititele... Cum s-o fi urcînd în ea, prin ce parte? Ah, uitaţi, are o scară exterioară, vedeţi? în stînga, în fund..."
Nişte cîini flocoşi ţîşniră de undeva din acea curte şi luară cu asalt gardul de care ea se rezemase, lătrînd cu glasuri furioase, răguşite, ca la stînă. Dacă n-aşi fi fost atent ar fi muşcat-o de mîini; o trăsei cam brutal şi mă uimi inerţia greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îţi lasă adesea această senzaţie unele fete (Căprioara era astfel). Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot aşa, parcă abstract, mai întoarse capul de vreo două ori pînă ne îndepărtarăm.
Mă înşelasem, mi se păruse că gîndea. Plăcerea ei pentru case, prea insistentă şi neconvingătoare, nu numai că nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă pe care ea mi-o inspirase gîndind cîteva minute împreună cu mine.
În centru mă oprii. Mă uitai în dreapta şi stînga, eu o luam, adică într-o parte, şi ea în alta. Abia atunci parcă se trezi şi deveni conştientă de o inconsistenţă provocată de ea însăşi şi se uită la mine cu buzele uşor întredeschise (perplexitate pe care începusem s-o cunosc) şi zise cu un stins regret "Şi cum, nu putem şi noi să ne plimbăm puţin!?"
Ca şi cum nu ne-am fi plimbat! Ca şi cînd n-aşi fi invitat-o să luăm masa împreună! Era îmbrăcată într-un taior de toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde şi care îi preciza o oarecare siluetă... O contemplai cum se îndepărta, fără să se uite înapoi, cu paşi fermi, dar totuşi parcă în acelaşi timp ezitanţi, după ce la întrebarea ei care mă lua fără veste (şi întrebarea şi stinsul regret) îi răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise... O pală puternică de vînt făcu să freamăte castanii şi apoi să sboare din ei în vîrtej frunze smulse care căzură după aceea la pămînt, se îngrămădiră unele în altele şi o luară într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata casieriţă cu goluri de memorie în conversaţie şi cu pasiuni subite şi incolore, anoste, pentru clădirile oraşului ei... Nici nu ştiam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabilă... S. Calala, sau Culala, Elala...
Tresării, parcă alarmat... Da, avui brusc un sentiment de alarmă... E toamnă, frunze împrăştiate... Nu era pe deplin toamnă, dar paşii ei şi palele încă verzi... Da, încă verzi, dar curînd vor fi galbene şi... fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare... cădere şi în aceeaşi clipă desghiocare, eliberare pentru o nouă viaţă, vin nou ciclu... Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, paşii ei se îndepărtau tot mai mult... Aveam o halucinaţie? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult... De cine mai mă despărţisem astfel?... Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret?... "Trandafirii tăi, cîntă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..." Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită şi aproape dulce sfîşiere? Nimeni, poate în altă viaţă?
Mă urnii brusc din loc şi o luai spre Braseria... Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis ci Braseria prieteniei pur şi simplu... Se stinsese prin voinţa amîndurora şi această prietenie, nici el nu-mi mai dăduse nici un semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-l mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi promisese... Nici nu-l mai urmărisem să-i citesc articolele prin presa literară...

...Nici chelnerii nu mai erau aceiaşi (unde-o fi cel care ne servea în acei ani, chelnerul filozof?), şi cu toate că nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, cei de acum mi se păreau total necunoscuţi, oricum străini de mine, neinteresanţi, insignifianţi şi fără biografie... Inşi din a căror alcătuire a fiinţei lor ascunse ai fi zis că fusese smuls ceva sau se adăugase ceva care îi făcea să arate loviţi parcă de o amnezie... Avuseseră ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam să mai citesc pe chipurile lor un răspuns. Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat care la douăzeci de ani mă făcea să-i ştiu pe oameni ca pe mine însumi, să ştiu cine sînt fără să stau de vorbă cu ei, ultima mea amintire, şi cea mai puternică, fiind marea manifestaţie pe care o privisem dinafară şi cînd toate expresiile lor îmi erau spontan şi firesc familiare şi descifrabile? (La a doua, cînd eram şi eu printre rînduri, acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi şi îl văzusem cum se proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în coaste şi începuse să vomite... sau poate din pricina Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea marea iubire pentru o singură fiinţă ne înstrăinează de prezenţa restului?) Aşa se explica atracţia mea pentru Vintilă, pentru strelitul Pantelimonescu, şi chiar şi pentru grasul şi stupidul Calistrat, ca şi pentru rizibilul Bacaloglu? Încercam să-i readuc pe oameni în mine unul cîte unul, chiar şi pe abjecţi? Nu-mi plăcuse mie şi Olaru, cel de la cadre, cu exclamaţia lui indescriptibilă de superioritate scîrbită (aaîaaa!) şi nu fusesem eu emoţionat de directorul Bularca (patern şi suferind în faţa mea de o cumplită migrenă)?
"Ce serviţi?" mă trezi un chelner, şi cînd mă uitai la el făcui ochii mari. Era cel de pe atunci, domnu Jenică, cel care cu argumente filozofice nu credea într-un nou război, argumente pe care şi le însuşise Ion Micu, dîndu-le anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natură divină al popoarelor. Nu se face război cînd vrea Stalin sau Truman. "Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici." "Păi n-am făcut prostia?" "Ce prostie?" "Am acceptat să fiu director al direcţiei alimentaţiei publice..." "Şi?" "Am dat chix!" "Nu te pricepeai?" "Ba mă pricepeam, că nu era mare lucru, dar..." Şi îşi frecă degetul gros cu buricele celorlalte. "Adică?" "Adică nu cîştigam nimic, ar fi trebuit să închid ochii la furturi şi să-mi încasez şi eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în partid în ilegalitate şi am făcut puşcărie?" "În timp ce aici..." îl completai... "Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i vîr mîna în buzunar, dă el şi sîntem amîndoi mulţumiţi..." "Şi ai fost multă vreme director?" "Am fost, fiindcă m-am înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!" "Şi?" "V-am spus, am dat chix!" "Te-au dat afară?" "Nu, că eram tare la dosar, dar eram sabotat... Chiar de..." Şi arătă cu degetul în sus. "Adică de ştabi mai mari?" "Exact! Nu eram de acord să... Ce serviţi?" Şi nu aşteptă să-i spun eu, îmi făcu el meniul. "Ce-o mai fi făcînd, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui soţie? V-aţi reîntors la universitate?" "Nu", zisei. "O să vă reîntoarceţi", zise el cu optimismul său filozofic.
Renunţai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să zic aşa, ale cobraserienilor mei de pe la mese şi rămăsei cu privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriaşe şi ţineau, din două părţi, loc de ziduri. Grele draperii, roşii, le acopereau pe jumătate. Trecătorii pe care îi zăream pe aici nu erau niciodată grăbiţi... loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării şi bijuterii scînteietoare la preţuri atît de mari, încît te linişteai pe deplin contemplîndu-le: e perfect, îţi spuneai, n-o să ai niciodată atîţia bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, şi chiar dacă nu gîndeai ca Socrate ("ce de lucruri de care n-am nici o trebuinţă") sentimentul de detaşare era acelaşi... Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera noastră... La primul colţ... Reapăru în faţă... Hm! Cum să semene, e chiar ea, taiorul ei verde... Nu se dusese deci acasă?... Dispăru... Uşa batantă a braseriei se puse apoi în mişcare... o mişcare lentă, parcă a unui copil care n-avea destulă putere s-o împingă mai energic... Era ea... Se opri lîngă uşă şi ceea ce gîndii eu se citea şi pe chipul ei: ce-o fi căutînd?... Ce-oi fi căutînd?!... O luă încet printre rînduri şi în mijlocul braseriei se opri... Se uita nicăieri şi se vedea că încă două trei clipe şi, cu aceeaşi şovăială cu care intrase, va pleca... Atunci mă ridicai şi pornii spre ea... Dar nu mă apropiai bine şi nu apucai să-i adresez un cuvînt, că se feri parcă de ceva ridicînd uşor palmele: "Nu, nu... Vă rog!... Nu, nu..."
Şi se întoarse şi ieşi, dar fără grabă, mişcîndu-şi uşor pletele într-o uitătură circulară şi timidă înainte de a se angaja iar în uşa batantă. O urmai. "Ar fi pentru mine o mare bucurie dacă aţi accepta să luăm masa împreună", îi spusei în şoaptă în lumina deasă de afară Şi atunci ea, ferindu-se să mă privească, uitîndu-se alături în trotuar, rosti de astă dată foarte decisă: "Bine!"
...Şi o condusei spre colţul pluşat, unde altădată se rostiseră atîtea cuvinte mari în beţia anilor moi foarte tineri, unde un prieten băuse atîtea filtre, un număr impresionant de sticle de bere şi înghiţise atîtea halci de carne crudă, cum îi plăcuse lui Chateaubriand...
"Cel mai interesant tip din oraşul nostru, un fel de copil teribil al Ardealului", continuai eu, tuşind din cînd în cînd, să-mi reprim emoţia care îmi altera respiraţia... Emoţie nedorită, străină de voinţa mea, dar nu şi de bătăile înalte ale inimii... Deci nu vrusese să se ducă acasă, îşi amintise pe drum că o invitasem, şi ea, prinsă de o vorbărie agitată despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totuşi nimerise... Vrusese doar să ne plimbăm şi noi doi puţin?
Dar nici acum nu mă auzea bine, era prinsă şi ea de o emoţie? "Unde vreţi să staţi?" o întrebasem. Se aşezase fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, îşi trăsese scaunul cu o mişcare fermă şi pusese mîna pe listă fără timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, şi ea se uită la el în sus şi îi spuse că nu vrea decît păstrăvi prăjiţi şi spaghete milaneze. "Nu vă recomand păstrăvi, zise el, sînt prea mici şi n-au nici un gust... Nu rămîn din ei decît cîteva oscioare şi capul..." "Tocmai oscioarele alea îmi plac mie." "Bine, domniţă", zise chelnerul desfăcînd berea şi turnînd în pahare. Eu cerusem brînză albă şi roşii natur pe care mi le şi adusese, şi felul doi un génie du christianisme, dar nu sîngerînd, ci bine pătruns. Ea se uită ţintă la roşiile mele, spuse "ce roşii mari şi frumoase", şi luă una şi o tăie în farfuria ei... Pulpa era brumată, vedeam şi eu, ştiusem ce cerusem... "Vreţi şi puţină brînză?" zisei. "Daa, zise foarte bucuroasă, mulţumesc." Avea un apetit curat, dar mînca prea rapid, asemeni tuturor celor care uită că mîncarea e o plăcere şi o descoperă totdeauna după primele înghiţituri. "Domnişoară, zisei, punînd mîna pe pahar, santé!" Ea nu înţelese în prima clipă, apoi tresări, ciocnirăm, santé, zise şi ea. Se vedea că nu-i place, îşi înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, protestă, nu, nu... Şi începui, după ce mi se aduse chateaubriand-ul să-i vorbesc despre fostul meu prieten...
"De ce nu mă ascultă?", mă întrebai. "Da, mă întrerupse deodată, aşi zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost profesor... Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini, şi cunosc şi braseria asta, unde vă întîlneaţi şi discutaţi... Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi şi mai ales pe micuţa cadînă de porţelan care avea privilegiul nu numai să asiste, dar să fie şi admirată de dumneavoastră... O admiraţi, nu?... V-am văzut... Da, o admiraţi, n-o iubeaţi, se vedea clar... Dar o admiraţi foarte tare..."
Simţii cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele mele prezente şi dădea parcă la o parte tot ceea ce trăisem după ce fusesem rupt de universitate. "Pe cine, zisei, eraţi mai geloasă, pe Ion Micu, care era soţul cadînei, sau pe mine, care eram liber?" "Nu eraţi liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră, pe care le primeaţi şi le daţi unei arhitecte şi pe care nu le-aţi mai primit şi nu le-aţi mai dat după ce v-aţi căsătorit." "I-auzi! Şi ce mai era cunoscut?"' "Totul!" "Adică?!" Nu-mi răspunse tot aşa, parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atît, avea o expresie de o singurătate totală, ca şi cînd n-aşi fi fost de faţă şi nu mi-ar fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declaraţie de şoc. "Să înţeleg că îl admiraţi pe Ion Micu?" zisei întru tîrziu. Tăcu mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără sugestia că după aceea desvăluirile vor urma. Paşii care o aduseseră aici erau anulaţi (nu ea venise, nu eu o invitasem şi erau anulate şi "evenimentele" de la Oraca). Trecutul îndepărtat care năvălise cîteva minute în clipele mele de faţă se retrase de asemeni aşa cum năvălise. Îşi puse tacîmurile pe farfurie şi începu să se uite în sine, dar nu cu o privire întoarsă, micşorată, ci dimpotrivă răsucită spre tavan. "O cafea, un filtru, un tort Richard, un meringue glacé, fructe ceva, dom' profesor?" mă întrebă chelnerul. "Da, zisei, fructe, un filtru." "Domniţa nu ia nimic?" Vroia să plece? O privii insistent şi nu-i pusei întrebarea. Nu, nu vroia să plece, dar nici aşa, stînd şi tăcînd, n-aşi fi putut zice că se simţea în apele ei. "Ba, da, zise, o oranjadă..." Şi supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată mi-o întinse: "E foarte bună!", zise cu o mare convingere. Îmi dădea deci să sug cu paiul ei! "Ce, zise surîzînd deodată cu un farmec neaşteptat, ca şi cînd ar fi fost surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?" "E foarte bună, mulţumesc!" Şi îi retrimisei paharul pe care îl luă în stăpînire cu o încîntare de fetiţă pe care nişte părinţi săraci, dar generoşi, o scoseseră la cofetărie. "Pe urmă, zise, ne plimbăm şi noi puţin?" Era ceva cu plimbatul ăsta! Pesemne că vroia să-mi arate noi case?!
Chiar aşa se şi întîmplă, dar nu-mi arătă decît una singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că avea o ţintă; după ce tăcuse atîta timp asupra a ceea ce aşi fi vrut să aflu, acum sporovăia. Între ce ani fusese studentă? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese anturajul ei în acei ani cînd eu şi Ion Micu frecventam braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Şi în ce sens era geloasă pe noi doi? Îmi reteza, ca să zic aşa, din faşă dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o capacitate de a vorbi şi a nu spune nimic enormă prin cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret... Ce? parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! Întîmplări de la mare... O istorie cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia putuse să se debaraseze de el, dură atît de mult încît devenii curios să văd cît o să ţină şi mă uitai fără discreţie la ceas....întîmplări din tren, întîmplări de acasă, incolore şi idilice, cu caracter universal (cît de mult ţineau părinţii la ea! da, desigur, Cuore, de Edmondo de Amicis, De la Apenini la Anzi... de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudîndu-i, o tandreţe înfofolită şi interminabilă...)

Abia devenii atent cînd o văzui că se opreşte în faţa unei porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă şi duce să-i cunosc pe aceşti înduioşători părinţi... Chiar aşa, locuiau într-o astfel de casă? Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care văzui şerpuind o alee lată cu pietriş, pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise. "Se poate? zise casiera. E cineva?" "Da, poftiţi, spuse femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni." Şi parcă adăugă: şi chiar dacă ar fi, n-ar fi mare scofală! Şi o luă înainte şi merserăm îndelung uneori urcînd pînă ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil proporţiile, începînd cu peronul din care aleea cu pietriş îşi continua şerpuitul undeva printre brazi, în spate, trecînd pe lîngă o piscină naturală... "Sînt peşti, păstrăvi, zise casiera, vreţi să vedeţi?" (În timp ce femeia care ne primise dispăruse undeva, zise ea, să aducă cheile.) Da, erau peşti, se vedeau înotînd în adîncurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurînd printre micuţe stînci un pîrîu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, ca să iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, pe sub un pod de astă dată de beton, ţîşnind de sub el cu o oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea imagina una mare. Piscina avea bordură naturală, din mari pietre albite în afară şi înverzite în adîncurile apei. "Da! Frumos acvariu!", zisei, contemplînd păstrăvii care ţîşneau încoace şi încolo pe fundul bazinului. "Nu e acvariu, zise ea, se fac mari, se pescuiesc şi îi arunci direct pe jăratec, aşa vii..." "Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar svîcnirea vieţii şi o mănînci..."
Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surîsul ei fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i rămînă apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel de părelnică, protestînd cu o brutalitate spontană, repede şi ea reprimată: "Da' de ce să nu-i mănînci, dacă bagi cuţitul în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care mănîncă miei tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el să dea de mîncare mulţimii. Apostolii nu şi i-a ales dintre pescari?!" "Rafinaţi?!" zisei fără ironie. Surîsul reapăru, de astă dată însoţit de acelaşi secret humor: "Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănînc aşa şi sînt foarte buni..."
Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin aceeaşi nepăsare, stînd pe peron şi contemplînd valea, oraşul care se întindea în depărtare la picioarele noastre. Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată cînd ne oprirăm lîngă ea... Deschise apoi uşa, mică în comparaţie
cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir... Dădurăm într-un antreu cu dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre şi fără ziduri, ai fi zis un uriaş dulap din acelaşi lemn de lămîi sau de trandafir, şi ne oprirăm lîngă altă uşă, adică femeia se opri, şi în semiîntuneric dibui cu mîna într-un loc ştiut de ea. Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un hol... Hol să fi fost?!... Era imens şi puternic luminat. Rămăsei cîteva clipe lîngă uşă să mă uit... Nu se putea bănui de afară această întindere, acest plafon în care fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie geometrică simplă şi delicată, zeci de becuri albe mate şi uşor turtite, o multitudine... Feerie de lumină... Abia aici văzui cît de mari erau şi ferestrele, pe jumătate acoperite de draperii albastre, şi cît de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai sus cu cîteva trepte, se vedea în prelungire o altă încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care brazii intrau parcă înăuntru. Peste parchetul strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi mare şi covorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă în apartamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, prin cîteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior... Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe plafon încrucişări stelare de lumini, femeia stinse în urma noastră becurile, închise uşa şi rămaserăm singuri. Sala căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frînte de umbrele brazilor. "N-am înţeles pînă acum, zisei în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uriaşul geam prin care se zăreau crestele împădurite ale dealurilor, n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un palat." "Dar nu e un palat, zise ea, e o simplă casă de locuit ceva mai spaţioasă." "Să zicem, deşi nu văd cum poate fi mai frumos un palat..." "Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în el."
Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de persoane. În dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucătărie. "Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul mesei, duminica, să mă vadă toţi musafirii. În celălalt capăt stătea el cu mama. Dar numai duminica. În timpul săptămînii mîncam în altă sufragerie, numai noi trei (o sufragerie mai mică, o s-o v-o arăt)..."
Coborîrăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice ca la intrare. Intrarăm într-un fel de budoar, dacă budoar era, sau garderobă, era plină pînă sus de dulapuri şi de oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau liberi, erau tapisaţi în gri, ca şi tavanul. De aici ea deschise o uşă şi dădurăm într-un dormitor somptuos, cu un singur geam, dar şi mai mare decît cel din sufragerie. Ea deschise o uşă din stînga şi, fără să se oprească, văzui în treacăt baia (nu mă mai mirai cît era de mare, abia observai chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins) apoi ieşirăm pe un alt coridor... Ea chicoti... "Camera mea e ceva mai încolo şi în dreapta aveam şi baie, dar cînd eram mică mă făceam că uit şi intram în a părinţilor şi o prindeam pe mama stînd pe veceu. Scotea un ţipat şi o lua la fugă spre dormitor, încercînd disperată să-şi tragă mai repede pantalonul pijamalei... Mă amuza că în loc să mă dea afară fugea ea... «Suzy, afurisita!», striga, şi în dormitor se plîngea tatei că iar a intrat neruşinata aia mică peste ea. Tata rîdea: «De ce nu închizi uşa în partea aia?» Nici ea nu ştia de ce, uita, sau se gîndea poate că dacă mi se face frică noaptea, să pot să intru la ei, să nu ocolesc prin întuneric pe partea ailaltă, prin budoar..." "Şi două la fund nu-ţi dădea?" zisei. "Cine, se miră ea, mama?! Niciodată!"... Trecurăm pe lîngă scara principală de coborîre (spirală din dalii albe şi fier negru cu fine înflorituri) şi ea intră într-o nouă încăpere, cu un mic coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase oglinzi...
Această încăpere nu era cu mult mai mare decît a mea... Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gîndul şi visul sboară liniştit, mărind, dilatînd clipele, sporind adică în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aşi putea trăi ani nesfîrşiţi fără să mai doresc nimic, aşi putea munci fericit zi de zi şi aşi putea muri pe deplin împăcat şi departe de... Întîi acel coridor lateral, acele oglinzi discrete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a doua uşă care da în odaie, ei da, o simplă uşă, dar clanţa de aramă strălucitoare cu ornamentul în care intra cheia, cu o figurină cizelată în cap, schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decît orice uşă, culoarea purităţii, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit cu o pătură tot albă, de cămilă, cu ţesătură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pînză, rezemată de speteaza palului, spetează simplă însă, de culoarea minunată a paltinului lustruit... Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în afară prin răsucire, şi prin fereastră vîrfuri de brazi, şi în odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de bien être, de tinereţe şi putere, de revenire la idealuri pe care le credeai îmbătrînite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi cînd de întîmplare, de surpriză şi de miracol trebuie să... "Splendid, zisei cu accent şi flegmă englezească, splendid, repetai, şi mă aşezai în unicul scaun fotoliu de lîngă un mic birou din faţa geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, unde se întinse şi se făcu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastră de fată?" "Da, asta e! răspunse. În fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonaş, birou, cameră de serviciu, bucătărie, baie... Dă spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în el, am apucat să spun că acolo o să stau cînd o să mă mărit... Dar n-am mai apucat..." "Ce, să te măriţi?" "Nici, nici!" "Adică?" "Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a naţionalizat casa." "Şi acum cine stă aici?" "E casa de oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucureşti..." "Şi vă mai dă voie să veniţi aici?'' "Nu, nici vorbă, dar îngrijitoarea are o fată care a fost colegă cu mine şi mă lasă din cînd în cînd, chiar şi peste noapte. Zice că sînt o nepoată de-a ei, care o ajută!" "Cui zice?" "Ar zice dacă ar întreba-o cineva." "Splendidă casă, reluai iarăşi, ca şi cînd aşi fi avut o pipă englezească în gură. Splendid hol! Ai copilărit în el?" "Da, am copilărit..." "Deci părinţii erau bogaţi înainte de a vă fi născut..." "Da, înainte!" "Ce erau?" "Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastră cînd eraţi elev? Ce nume?" "Ce nume? Culala et companie." "Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară." "Hm! exclamai şi eu gutural, splendid!... Dar Culala e un nume ţărănesc. A fost ţăran?" "Nu, bunicul a avut un tată Culala, ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, tata l-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la început, pe urmă a extins-o, fiindcă a făcut concurenţă lui Hardmuth şi lui Castel, producînd mult mai ieftin, pentru elevii săraci, dar mai numeroşi..." "Da! mormăii, secretul producţiei autohtone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar mulţi!" "Da, confirmă ea, copii pentru ai căror părinţi cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, însemna o pîine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni." "Absolutamente exact, zisei, s-ar putea spune că moştenindu-l pe tatăl dumneavoastră aţi fi ştiut să conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză." "Da, confirmă, eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii clienţi."
Izbucnii în rîs. "De ce rîdeţi? zise şi surîse iarăşi fermecător, ştiind de ce rîd. Imaginea patronului care îşi exploatează crîncen clienţii este infirmată, cum bine aţi spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cît mai ieftin, şi dacă n-ar şti cît de mică e punga săracului, ar da repede faliment, fiindcă un altul, care ar şti mai multe despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cît ai zice peşte..."
Şi pronunţînd ultimele cuvinte surîse iarăşi, dar ca pentru sine, dar şi parcă ar fi intuit că o să rîd din nou, ceea ce se şi întîmplă. Ea însă nu rîse. "Patronul îşi iubeşte clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce pentru ei, şi clienţii iubesc şi ei pe producătorul care produce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc şi au încredere că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să ştiţi!" "Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa unei evidenţe pe care numai scrînteala timpurilor o contestă. Încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi miere." "Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de surîs ironic. Ce?! mă interogă cu o catifelată şi neconvinsă
brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedormite tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?"
Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea epuizată, fiindcă nu mai zise după aceea nimic şi nici nu părea că ar mai avea ce să zică. În mod straniu mi se păru nu ştiu de ce ea era adaptată prin ignoranţă tuturor fatalităţilor. Îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar era puţin lucru în aceste timpuri cînd multe "progenituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate burgheză şi mic burgheză! şi reuşiseră să-şi croiască un drum în noua societate. Cît timp?, căci erau mereu demascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine putea să ştie?) şi nu reuşise, ajungînd în cele din urmă, ca şi mine, la Oraca? Unii cică făceau acest lucru în deplin acord cu părinţii, să poată să se menţină prin facultăţi, să înveţe şi să-şi facă un rost... "Au fost închişi?" o întrebai. "Bineînţeles!" zise. "Amîndoi?" "Da!" "Pentru cocoşei!". "Da, zise, de unde ştiţi?"
Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus... Îşi dădu cu un gest hotărît la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru întîia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingurate de fată tînără, pe care anii nu le îngălbeniseră şi nu-i năpîrlise puful de sub păr... Tîmplele desgolite desvăluiau totodată o maiestate a chipului pînă atunci ascunsă, aşi zice chiar trucată, ca şi cînd o convenţie, sau o interdicţie bizară i-ar fi impus să poarte în afara casei un voal de insignifianţă sub forma unei pieptănături neglijente. "Am o bănuială!" şoptii şi mă uitai pe fereastră, stăpînit cu putere de o clipă imperioasă. "Ce bănuială?" zise. Mă ridicai încet, mă apropiai de pat şi mă aşezai alături. "Vreau să văd!", murmurai. "Ce anume?" Mut, parcă ignorînd-o, îi pusei mîna pe şold şi i-l mîngîiai îndelung, fără s-o privesc. Apoi mîna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un sentiment parcă de tristeţe, de mîhnire, cei doi nasturi ai jachetei şi apoi ai fustei. "Ce bănuială? repetă ea cu o vagă nelinişte. Ce vreţi să vedeţi?" Vroia să fie înştiinţată, era surprinsă, vroia să ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, dar vroia să şi-l asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importanţă, numai să nu se întîmple ceva ireparabil !... Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normalul, firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice? "O să-ţi spun, şoptii accentuînd acea tristeţe şi mîhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în capul oaselor şi îi scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zîmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o bănuială că ascunzi un corp minunat... cum ţi-ai ascuns pînă acum şi maiestuosul tău profil... Vreau să-l văd..."
Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta doream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decît s-o admir, şi nici n-aşi fi îndrăznit, şi nici nu se putea decît atît) şi se lăsă dezbrăcată cu un surîs inocent într-o pîndă vag ironică, parcă şi-ar fi spus că e şi ăsta un truc să dezbraci o fată, afişînd o mare tristeţe şi mîhnire... O contemplai mut cîteva clipe... "Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N-am văzut niciodată un trup mai frumos!..." şi mă aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, şi rămăsei iarăşi nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera că avea în capul ei, în mod uimitor, spiritul, ca să zic aşa, al picioarelor ci, bogate în forme, al pîntecului pe care goliciunea îl făcea misterios, al sînilor mici şi chiar al gurii ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dată părăsită, respirînd uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu ochii care mă priveau parcă fără să mă vadă... Sărutai această gură cu un gînd diafan, dar sărutul se încleştă brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mîhnire şi pe ea din perplexitate, sărut fierbinte, de zvîrcolire, de agresiune imprevizibilă, de abandon uluit şi total...

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa