Cel mai iubit dintre pamanteni

Inapoi la Sumar

Volumul III

PARTEA A OPTA

VII

...Farmecul unei ființe străine pe care o iubim întîia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu știam că e prizoniera unei melancolii adînci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiți... Găsisem nu numai firești și proprii ființei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că această apropiere e singura care avea valoare și durată, singura care scoate ființa noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieții din noi și a scurgerii armonioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugărește, o prinde, o posedă flămînd, apoi, fără gîndul că o părăsește, o părăsește totuși, cum părăsim fără gînd ceea ce nu ne aparține... Întîlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voința divinității și ceea ce ne aparține e doar libertatea noastră, un sentiment atît de firesc și de total, încît nici gîndul, nici impulsul inconștient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Sîntem toți zeități ale acestui pămînt...
Dar cum să părăsești o astfel de creatură cînd simți în tine, după ce ți-a dăruit o oră plină de farmec din viața ei, certitudinea unei depline detașări? Iată capcana. Desigur, încă o oră, apoi ne vom despărți și, cum se spune, după aceea fiecare va merge pe drumul său. Ora trecu însă și nu plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încărcăturii celor două, în timp ce sentimentul detașării, în loc să se diminueze, sporea, se lărgea, diminuîndu-se însă pe nesimțite impulsul inițial, de a o părăsi, căruia omul din pădure îi dădea curs fără șovăire, fiindcă el nu gîndea; ce e rău dacă rămîn? Totul e interesant, de ce n-ași cunoaște o ființă umană ale cărei secrete sînt pasionante, ba chiar găsesc în tine un ecou nebănuit care te fac să simți că nu ești singurul care ai parcurs o odisee și ceea ce auzi face să scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezirea copleșitoare a unei solidarități uitate? Dacă o căutaseși chiar și printre indivizi degradați, de ce ai fugi cînd o găsești, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată făptură?
Zice femeia din pădure, după ce întîlnirea s-a produs, rămîi lîngă mine? Ea însă îmi șopti fără umilință, dar vrînd parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în brațe și să dormim astfel o oră... Și se răsuci cu spatele ducîndu-și genunchii la gură. Nu credeam că am să pot dormi (vroiam să plec! ce rost mai avea să întîrzii? putea să doarmă și singură!), totuși corpul ei îmi transmise parcă bogate emanații hipnotice, și ași zice și fantastice viziuni hipnagogice, căci adormii, și înainte de a nu mai gîndi că nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore explodînd în cascade de lumini, văi amețitoare cu ape uriașe, valuri oceanice încremenite într-un îngheț cosmic, îmi apăru apoi silueta mamei scuturînd și întinzînd rufe pe sîrmă, viziune familiară și dulce, liniștită, eternizată parcă într-o lume în care nimeni nu moaie... Dar deja visam de mult și mă chinuia o sfîșietoare, totuși senină dorință, nu-i puteam vedea chipul și ea nu vroia să se întoarcă. O strigam: mamă! mamă! strigăt fără glas, așa cum se petrece totdeauna în vis, dar sentimentul realității era atît de puternic, încît suferința mea o trăiam aievea și o trăii și după ce brusc mă trezii din somn...
Patul era gol, dar lumina era aprinsă și hainele ei erau acolo. O văzui revenind pe o ușă de lîngă fereastră, pe care n-o observasem, pesemne o toaletă. "Bună seara, domnule! zise cu un glas imitînd o mică domnișoară care a fost trimisă să facă o reverență ceremonioasă celor mari. Apoi se vîrî sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o făcu să se înfioare. Vrei să vezi ceva?" zise și stinse lumina. Ca să-mi arate în întuneric scînteile minuscule, ca niște păreri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu cearceaful. Reaprinse. "Știi cît e ceasul?", zise prevenindu-mă astfel că o să am o surpriză. "Opt, nouă?" "Ba e miezul nopții! Am dormit șase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici direct la serviciu..." "Foame nu mi-e, zisei, dar ași bea un pahar de vin..." "Chiar, zise, stai așa! Mă duc pînă jos și o întreb pe Minodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva de băut..."
Și sări jos și se îmbrăcă. Mă îmbrăcai și eu, gîndind că după aceea voi pleca totuși... Eram încă sub stăpînirea visului și vroiam să rămîn singur. Mama era încă neîmpăcată, așa cum murise? Mi se mai întîmplase s-o visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-și arate fața și nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că în singurătatea ei nu mă auzea, în singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Și dacă și în viață trăise la fel de singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, și mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevărată, adică expresia unei singurătăți totale și absolute în care, cît trăise, nimeni nu știuse să intre? Nici măcar eu și nici măcar cînd eram copil? Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înșine, foarte limpede și foarte pur în primii ani, dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, pînă ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de timpuriu, din clipa cînd o lovisem peste mîna care mă închina. Apoi, desigur, după căderea mea cu Nineta și apoi, fără speranțe, după căsătoria cu Matilda... "Doamne Dumnezeule, gîndii, de ce numai prin moarte ajungem la înțelegere, cînd e iremediabil tîrziu? N-ar fi făcut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci cînd am lovit-o peste mînă! Să fi pus mîna pe bici..."
N-o auzii cînd se întoarse, dar îi simții prezența și mă uitai la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, și o privii. Avea o tavă în mînă și pe chip o expresie de îngrijorare intensivă. Lăsă tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe lîngă sticla de vin, și cu alte bunătăți, și îmi spuse cu același glas pe care îl avusese cînd o întrebasem dacă ca îmi pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor de iubire și de somn pe care le trăiserăm împreună). "Vrei să pleci, înțeleg, te-am reținut, iartă-mă!" (Mai tîrziu mi-a povestit că aveam o privire verde, rea, de gheață, care o speriase.) "Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau."

 

VIII

Ne așezarăm la masă (adusese salam de Sibiu, unt și cașcaval) și starea mea de spirit se schimbă după primul pahar de vin negru. Ei însă îi era chiar foame și mîncă într-o uitare de sine asemănătoare unui animal care se dedă acestei îndeletniciri parcă cu singura conștiință pe care o are, dar care e foarte curată, nu e "animalică", așa cum se zice, fiindcă nu bulimia îl face să înghită, ci instinctul pur. "Bine, domnișoară, îi spusei cînd pofta ei se potoli, așadar afișezi cea mai inocentă sinceritate spunîndu-mi o minciună. Uiți că eu am fost la pușcărie și știu perfect cîte adevăruri se pot spune despre un om care a fost condamnat." Auzindu-mă, aproape se înecă cînd vroia să înghită. "Eu minciună?! zise mimînd uluirea (dar deja un mic surîs echivoc îi apăruse în colțul gurii), ce minciună?!" "Un adevăr"... continuai, și îi spusei cîte adevăruri însoțesc un om care e condamnat. "Cel mai frecvent invocat de oameni, ca părinții tăi, sînt cocoșeii! De, aurul! Cui nu-i place?! Nu e o rușine că ai vrut să-l păstrezi, fie că ai fost bogat sau, și cu atît mai mult, dacă ești sărac. Auri sacra fames! Spune-mi adevărul pe care îl știu părinții tăi." "Nici ei nu-l știu", zise. "Atunci spune-mi-l pe cel care s-a invocat cînd s-a dat sentința." "Au fost mai multe. Întîi sabotaj, dar s-a încercat pe urmă să-l scoată criminal de război." "Deci nu cocoșei?!" "Nu!" "Dar ați avut!" "Da, am avut, dar i-am predat la stabilizarea din 47." "Pe toți?" "Bineînțeles!" "Și n-au fost nici sabotori, nici criminali de război?" "Cine, părinții mei?!" "De! făcui, exclamația asta poate să fie doar expresia adevărului pe care îl știi tu!" "E purul adevăr, zise, adevărul cel adevărat, părinții mei n-au făcut nimic." "Și cîți ani li s-a dat?" "Trei ani!" "Corect, zisei, într-adevăr pentru nimic se dă trei ani... Totuși..." "Vrei să-ți povestesc?", îmi ghici ea gîndul. "Da, așa, cîteva fraze... Bănuiesc, zisei, că ai mai povestit asta de nenumărate ori, prin autobiografii sau și mai rău, sub anchete, și că nu-ți face nici o plăcere să-ți reamintești." "Ai dreptate, zise, așa s-a întîmplat... Am
fost pusă să povestesc și să repovestesc... Din pricina inflației, cu mult înainte de naționalizare, tata a cerut un credit de la Banca Națională, nu știu cîte sute de miliarde, știu însă că un salariu mediu ajunsese un milion de lei lunar... Avea nevoie pentru materia primă care se scumpise, aur pentru stilouri, substanțe chimice pentru cerneluri, creioane... I s-a acordat împrumutul, girat de instalațiile fabricii, care erau în bună stare de funcționare, și a băgat toată materia primă în magazii. E de la sine înțeles că după această achiziționare tata n-a riscat să-și epuizeze stocurile livrînd papetăriilor produsul finit la un preț care chiar a doua zi ar fi și crescut, risca falimentul, a așteptat o reglementare a situației, fiindcă între timp un salariu mediu ajunsese patru milioane lei lunar. Drumul între produs și papetării era drumul spre lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou împrumut, să-și plătească măcar salariații, dar se gîndea dacă în ritmul ăsta ar mai fi putut să-l acopere prin producție. Sigur, putea să lichideze, dar atunci ar fi rămas doar cu niște hîrtii în mînă, hîrtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea acel milion? Ce să facă cu astfel de miliarde? Pe de altă parte. În presă se vorbea mereu de sabotaj și țin minte că a apărut în acest sens și o lege care încerca să facă ordine în producție. Legea era bună, dar l-a speriat pe tata. Un cocoșel ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de altă parte, cine să cumpere în această situație o fabrică și, cum ți-am spus, cine s-o vîndă pe astfel de hîrtii? Vînzările și cumpărările pe bază de aur erau ilicite, cu toate că Banca Națională lansase din fondurile ei, care nu erau mici, cocoșeii pe piață, în mod oficial, bineînțeles. Dar asta o făcuse imediat după război, și era în favoarea celor bogați, fiindcă numai ei puteau să-i cumpere și să se pună astfel la adăpost de inflația care se anunța. Acum tranzacțiile pe bază de aur erau interzise prin lege. În această situație, cum ți-am spus, foarte grea în care se găsea tata, a venit într-o zi la el în birou un individ care i-a pus sub nas un document de închidere a fabricii. Tata l-a semnat, ași zice, ușurat, cu toate că nu s-a făcut nici un inventar și nici nu i s-a dat voie să mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit să-l predea. Nu se spunea în hîrtia aceea nimic care să reglementeze viitorul relației patronului cu fabrica lui, nici confiscare, nici rechiziționare, nici donație, doar atît: închidere. Peste un an a venit decretul general de naționalizare. Deci asta era, a înțeles tata, și s-a liniștit pe deplin. Statul preluase treptat unele întreprinderi cu mult înainte de decret, pentru a-i împiedica pe patroni să înstrăineze unele valori, acțiuni, valută străină, pînă ce condițiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al naționalizării. Mai tîrziu am aflat cu toții, din procesul Malaxa-Pop-Bujoiu, că unele mari întreprinderi metalurgice și siderurgice reușiseră totuși să înstrăineze astfel de valori... Tata îi înjura, fiindcă pe lîngă acești magnați el era un biet fabricant de mărunțișuri. Nu fiindcă ar fi considerat bună naționalizarea în general și mai ales a micilor întreprinderi în special (din contră, pretindea că Marx nu preconiza chiar naționalizarea a tot ce există, ci doar a acelor întreprinderi de interes național, mine, petrol, siderurgii, dar nu și a unei biete făbricuțe de creioane sau de nasturi, unde inițiativa particulară ar fi eficientă, bineînțeles, zicea el, tot sub controlul statului, cum a rămas, de pildă, Guban din Timișoara - dar de ce numai Guban?), nu, el îi înjura pentru că realmente acești magnați realizaseră veniturile lor cu capital uman de-aici din țară, și nu aveau dreptul să scoată din țară aceste venituri și mai ales aceste acțiuni, valoarea adică a înseși întreprinderilor, pe care, zicea tata, statul român va trebui într-o zi să le răscumpere, fiindcă legea naționalizării nu era valabilă și pentru posesorii acestor acțiuni înstrăinate, iar comerțul nostru cu lumea capitalistă va deveni curînd obligatoriu, comerțul are legile lui, da, îți cumpăr, dar îți plătesc cu valori românești aflate în posesia mea... Că nu vezi, am naționalizat... Ai naționalizat dumneata, să fii sănătos, dar datoriile externe anterioare sînt obligatorii, dacă vrei să fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta părea o erezie, dar uite că acum am auzit că plătim din greu... El știa dinainte și considera că nimeni n-avea dreptul să se sustragă legilor țării sale, chiar dacă nu era de acord cu ele. Nu era el de acord, dar marea majoritate a conaționalilor lui era, Dura lex, sed lex... Că el considera drept o gravă greșeală că nu l-au lăsat să conducă mai departe fabrica, nu neapărat ca director-general, și bineînțeles nici ca om de serviciu, ci ca specialist în producția respectivă, asta era o naivitate a lui... Înlăturarea definitivă a patronului el n-o înțelegea ca o înlăturare a unui mit (trebuia să se realizeze lozinca: producem fără patroni, mai bine decît ei și împotriva lor - adică împotriva mitului eficienței particulare) și mai ales nu înțelegea că înlăturarea lui, chiar fizică, însemna înlăturarea unui simbol, cel al exploatării omului de către om: patronul, el era acel simbol! Asta înseamnă, zicea el, continuarea în politică și economie a utopiei filozofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, socialismul însă e un vis vechi al oamenilor, care e, dacă stăm să ne gîndim bine, un vis al concordiei... Lupta de clasă trebuie să înceteze, și nu cum zice Stalin, că trebuie să fie «ascuțită». Avea dreptate, așa gîndeam și eu și nu numai eu - asta pe atunci, fiindcă ce s-a întîmplat pe urmă... Fiindcă nu numai că i s-a oferit un post de om de serviciu (și bineînțeles că nu la el în fabrică, ci aiurea), dar... Te interesează, se opri ca însuflețită, ceea ce ași vrea să-ți spun acuma n-am mai spus-o la nimeni..."
Se ridică, strînse masa, ciocnirăm, apoi după ce bău se duse în pat și își continuă povestirea cu genunchii la gură cu bărbia pe ei, privindu-mă intens, cu acea încredințare eternă a oricărui povestitor că o desvăluire modifică totdeauna ceva, în sine sau în celălalt... "Tata nu rămase senin și nici atît de idilic în idei și generos în aprecieri cum ți-ai putut da seama din cele ce ți-am spus pînă acum. Era la început... Dar a început atmosfera de ațîțare. Întîmplător el era un om deosebit, cum am încercat să-ți sugerez, absolvise Academia de studii comerciale, nu-și petrecuse adolescența ca un fils à papa, cum nu m-a lăsat nici pe mine să mi-o petrec. Spun asta ca să-l detașez de fauna marilor rechini îmbogățiți fără muncă, sau chiar și prin muncă, dar a căror comportare era sfidătoare și nu o dată nerușinată... Lux, petreceri, etalarea bogăției, lipsa de grijă față de cei pe care îi angajau în uzinele și fabricile lor, și pe care într-adevăr îi exploatau, profitînd de lipsa unei legislații democratice a dreptului la grevă și mai ales profitînd din plin de relativa noastră înapoiere care se exprima prin realitatea unui surplus de brațe de muncă - nu-ți convine acest salariu, slavă Domnului, așteaptă la poarta uzinei o grămadă ca tine să se repeadă, flămînzi, să-ți ia locul... Era senin, da, era un cap, dar nu era un filozof, ci un om dotat cu sensibilitate și din ce în ce mai des se irita sub presiunea atmosferei încărcată de fulgere artificiale și ridicole, de care rîdeam, dar care, începînd să facă victime, nu le mai consideră nimeni artificiale, deși continuau să rămînă în ochii lor tot ridicole: victimele își păstrau la anchete ținuta, erau superior ironici, fără să înțeleagă că totul era fără ecou, fiindcă, povestind acasă, soția, mama, bunica, copiii îl priveau înstrăinați și neliniștiți: făcuse rău, nu se purtase bine... Și aveau dreptate?! Aveau și nu aveau. De fapt nu aveau, căci astfel nu făceau decît să-l desarmeze, chiar dacă ceea ce urmă părea să confirme teama lor irațională de animale care simțeau că aveau să fie hăituite... Așa era, ca o nouă temă beethoveniană a destinului, bubuiturile în ușă ale securiștilor făcură în curînd ca rîsul să înceteze și ironia să înghețe. Scuză-mă, sînt patetică, dar am pentru întîia oară sentimentul că pot comunica din plin cu cineva... Ți s-a părut că nu te aud fiindcă nu ți-am răspuns, nu m-am angajat în adîncime în ideea că sîntem prea puțini ca să aibă loc la noi la Oraca un spectacol caracteristic... Cînd ai spus că astfel de spectacole sînt în scădere... Atenție! Experiența noastră proprie, epuizată, nu înseamnă epuizarea Experienței, cu e mare. Așa a crezut și tata. Nu mai era patron demult, trăia, ca și alții, din ceea ce reușise să păstreze; închiderea fabricii fusese pentru el un avertisment că în curînd îi vor lua și casa, și o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, bijuterii, argintării, covoare, mobilă stil (nu-i fusese dibuit încă garajul, unde păstra Aubusson-uri, candelabre de Murano, Grigorești, Luchieni), pe care nu le vindea ieftin, cu frenezia smintită a unora care credeau că în curînd vor veni anglo-americanii și vor recupera ei pe urmă totul cu vîrf și îndesat... Eram totdeauna alături de el cînd se înființa un nou îmbogățit, dramaturg de succes fiindcă stigmatiza idilic birocrația, compozitor care satiriza melodic pe Marinică zis codașul, emisar al ștabului care, prin insinuări că putea să-ți confiște totul, îți oferea generos un preț... derizoriu... Înainte să-și desvăluie prețiosul garaj, tata, sfătuit de mine, îl primea pe cumpărător nu acolo, ci acasă, în modestul nostru apartament, unde eu, figură ștearsă, asistam la discuție, răsfoind absentă un album... Cînd eram foarte atentă, tata înțelegea că individul trebuia expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de doi ani a fost cumpărătorul foarte tăcut, nu prea bogat, dar perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a achiziționat treptat... Un om influent, prieten cu regele Greciei (el însuși victima, la un moment dat, a cupidității soției, prinsă că făcea trafic de valută, a scăpat datorită hazardului, tocmai atunci regele Greciei făcea o vizită în România și a vrut să-l vadă pe marele compozitor și pe simpatica lui soție; «simpatica» însă era la beci, bineînțeles că a fost scoasă imediat și s-a trecut cu buretele peste...)." "N-a murit, zisei, acest mare compozitor... și dirijor...?" "Ba da, tresări ea, ca și cînd moartea, un incident oarecare, abia putea fi pomenită, soția lui însă duce mai departe viața în care el o inițiase, printre bețivi adică, fără ca ea să bea, mai ales printre cei tineri, al căror limbaj deșucheat, en jetant merde distrînd-o, îi dă iluzia că n-a îmbătrînit și e și ea nonconformistă, la cot cu elementele nonconformiste ale tinerei generații." "Așa trece grasul Calistrat, drept neconformist?" o întrerupsei iar. (Dacă îl cunoaște, gîndii cu răceală, înseamnă că s-a culcat cu el.) "Da, zise, așa trece. N-a făcut el pușcărie?!" "Îl cunoști?" zisei fără mirare. "Da, mi-a fost prezentat odată la o colegă unde eram invitată. Un împuțit!" ("Nu s-a culcat cu el", gîndii.) "Știi de ce a făcut pușcărie?" "Nu, dar pesemne că la vreo beție o fi spus ceva și o fi fost turnat", zise ea naivă. "Nu, spusei cu melancolie, a violat o curvă." "Cum?!!" "Da, repetai, a violat o curvă și a fost condamnat la șapte ani, dar avocatul a făcut recurs și s-a redus pedeapsa la un an. Pe urmă, după ce a ieșit, același avocat a reușit să redeschidă procesul, sau cam așa ceva, și i s-a șters complet din dosar orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat..."
Se uita la mine stupefiată și se vedea cum patetismul o părăsește și i se anunță pe chip rîsul, pînă ce izbucni, întîi înalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecător ca și surîsul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiată, ca să izbucnească iar. Avea un rîs cu o coloratură bogată, e tot ce pot spune. Era o surpriză, ca și surîsul, ceva profund atașant, de o tandrețe turburătoare. "De ce rîzi? o întrebai cu aceeași melancolie. Ce ți se pare caraghios, faptul că a violat o curvă?! Mie, dimpotrivă, mi se pare tragic!" "Nu! izbucni ea din nou. Glasul tău! Poți să mai spui o dată?" Mă arătai mîhnit. "Eu îți vorbesc serios și tu rîzi!" Sări din pat și îngenunche lîngă fotoliul meu, uitîndu-se în sus la mine cu o gravitate cercetătoare și pasionată: "Ton humour est merveilleusement irresistible, îmi șopti. Seamănă cu al tatei! Cîți ani ai?" "Cîți am? Patruzeci?!" o întrebai tot pe ea. "Imposibil. Cînd erai asistent n-aveai mai mult de douăzeci și cinci. Acum trebuie să ai vîrsta lui Dante cînd a intrat în infern, nel mezzo del camin pe vremea aceea asta însemna nu cu mult peste treizeci..." "Da, confirmai, și chipul ei mă atrase irezistibil, privirea mea părăsi geamul. Asta e vîrsta pe care o am, dar de la Dante încoace acest nel mezzo del cămin s-a mutat spre patruzeci..." "Înțeleg, zise, e vîrsta pe care o simți... Și eu mă simt de treizeci..." "Dar ai douăzeci și cinci!" "Cam așa!" și surîse cu o vagă ironie enigmatică. Avea mai mult? Sau mai puțin?...


 

IX

O temere obscură mă făcuse să mă uit pe geam, dar foarte persistentă. Ce mi se întîmpla? Eram unde trebuie? O senzație stranie îmi cutreiera întreaga ființă; fata asta, în ciuda impresiei de supunere pe care mi-o inspira, era mai puternică și mai liberă decît mine. Se desvăluia și părea slabă și umilă, dar era? Multe știam despre mine, dar nu că mon humour est merveilleusement irresistible! Cine descoperă mai multe decît știi tu însuți despre tine îți e superior... Sau nu?! Sau ce? Îmi revenii însă. Întrucît nu eram eu total liber? Nu acest gînd era expresia temerii, se substituia sensului ei adevărat, care îmi scăpa. Iar mai puternică nu era, ci doar mai tînără... Se retrăsese în pat și mă întreba din priviri dacă știu unde pierduse firul și dacă mai doream, ca și înainte, să-mi povestească. "Spuneai de tatăl tău, zisei, că începuse să se irite..." "Da, reluă, își pierdea seninătatea și gîndirea fermă și liniștită. Se simțea din ce în ce mai jignit de aceste ațîțări la ură, mai ales cînd auzea la radio și citea și în presă că această ură ar fi fost sfîntă... «Bine, mă întreba cu ochii lărgiți de indignare, dar se poate crea o lume nouă pe o astfel de morală?» «Tată, încercam să-l liniștesc, astea sînt vorbe, lumea nu se creează pe ceea ce e nefiresc, se creează prin voința noastră a tuturor și urmînd numai legile pe care ea le știe din instinct că nu-i pun în primejdie viitorul. E o perioadă de tranziție, cum dealtfel se și spune foarte bine.» «Da, înțeleg, dar Stalin a murit, de ce atunci parcă e și mai rău ca acum trei ani, cînd el se ocupa foarte încîntat de sine de chestiuni pașnice, cum ar fi limba, limbajul și îi învăța pe proști că limba nu are caracter de clasă...?» Îl pasionau pe tata astfel de probleme, le lua în serios, cînd pentru mine ele erau futilități, să nu dai pe ele nici o ceapă degerată. Nu credeam că Stalin singur era responsabil de astfel de idioțenii, ci imbecilitatea umană care își trăia și ea o scurtă domnie. A o înfrunta era inutil și chiar primejdios, îmi dădeam seama. El nu-și dădea! Vroia să înțeleagă cum de se produce acest abandon total al vechilor valori, care, credea el, se prăbușeau, fără să-și dea seama că de fapt doar se retrăgeau lăsînd pitecantropul să ocupe și el scena o dată, să-l vedem dansînd cu frenezie și să învățăm, să ne pierdem adică iluziile și complexele de vinovăție că nu i s-a acordat și lui șansa de a evolua... Nu mă miram de înțelepciunea mea. Platon ne arată că pînă și un sclav știa ceea ce nu se credea că poate ști, era de-ajuns să i se pună întrebări. Mie mi le punea tata... Pînă în ziua cînd ni se bătu în ușă și fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au ce să-i facă. Urmă un proces în care fu acuzat că a luat, ca patron, un împrumut de la Banca Națională, pe care și l-a însușit și fu condamnat cu blîndețe să-l restituie în rate lunare de cîte cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, fostul lui avocat de pe vremuri, trecu de partea acuzării, cerînd doar circumstanțe atenuante pentru clientul său, care sabotase fără să cunoască legile, cînd el avea la dosar probele că acel împrumut fusese folosit pentru achiziționarea de materie primă, care în momentul închiderii fabricii se afla în magazie. «Care magazie?», a întrebat sarcastic procurorul. Avocatul, în loc să fi citat martorii, muncitorii care știau toți de felul cum se închisese fabrica și de existența acelei materii prime, care fusese folosită în continuare, fiindcă în realitate fabrica nu se închisese, s-a bîlbîit ca un idiot, dar cu o bîlbîială ticăloasă, intenționată, împiedicîndu-l pe tata să vorbească, luîndu-l prin surprindere. A venit pe urmă la noi transpirat, cu o stupidă satisfacție pe figură, că «domnule Culala, a ieșit bine, extraordinar de satisfăcător, dacă vorbeați i-ați fi îndîrjit și acum n-ați mai fi fost în libertate, credeți-mă pe mine, care știu multe, martorii n-ar fi depus în favoarea dumneavoastră, am stat de vorbă cu ei, n-am vrut să vă avertizez, ca să nu faceți vreo prostie la proces, să le spuneți vreun cuvînt urît... Asta ar mai fi lipsit, să insultați dumneavoastră, fostul patron, pe muncitori...» «N-aveam de gînd să-i insult și nu cred că oameni pe care eu îi cunosc bine ar fi putut să mintă, i-a răspuns tata, ieși afară, netrebnicule, nu te-am angajat să gîndești pentru mine, ci să-ți faci datoria și să prezinți justiției probele de la dosar. Fă recurs, dacă vrei să-mi dovedești că nu ești un laș.» Atunci avocatul și-a venit parcă în fire și a început să ne spună să nu facem recurs. «Vă rog eu, ascultați-mă, cinci sute de lei pe lună îi achit eu fără să știți, cîștig destul, un recurs poate avea consecințe imprevizibile, nici nu bănuiți, nu sînt la primul recurs de acest gen și cunosc urmarea..." M-am gîndit atunci la mine, eram studentă în anul trei... Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultății, care stătuseră pînă atunci relativ liniștite, dar începuse să circule un svon că se vor redeschide toate dosarele și eram vag neliniștită... «Aveți dreptate, i-am spus avocatului, nu vom face recurs.» «Înțelegeți, domniță, a gîfîit el ștergîndu-și necontenit gîtul de sudoare, în fața probelor se va da cîștig de cauză, adică nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei "sesizări" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat, care la întrebarea dacă ați fost văzut stînd de vorbă cu un neamț în timpul războiului, o să răspundă: cum să nu, erau legați, domnul Culala lucra direct cu I. G. Farben, atîta lucru știa și el de pe plicurile cu vopsele pe care le folosea muierea înainte să-i croșeteze flanelele din lînă de oi țurcană, cu toate că asta n-avea nici o legătură cu creioanele chimice, mă scuzați, domniță, sărut mîna, văd că dumneavoastră sînteți foarte realistă... foarte... foarte realistă...» Vorbea ca și cînd ar fi și cunoscut unul care putea să declare o astfel de inepție, și la întrebarea mea răspunse gîfîind că nu numai că îl cunoaște, dar sesizarea exista în dosarul domnului Culala... «Cine e lepădătura asta?» zise tata scîrbit și obosit. «V-am spus, un fost om de serviciu sau portar, pe care l-ați dat afară pentru beție.» «Da, confirmă tata, știu cine e, dovadă că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic.» «Aveți grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întîmplă ceva din pricina acestei sesizări, dumneavoastră vă puteți apăra (eu nu!) spunînd că l-ați dat afară fiindcă făcea agitație legionară în fabrică. Citați-l pe maistrul Berlogea, care vă e favorabil și știe mai multe despre acest...» Apoi se ridică și plecă. Peste cîteva săptămîni îmi dădu un telefon și îmi fixă o întîlnire. Avea ceva să-mi spună... Mă gîndii: ce vroia să-mi spună? Nu cumva vroia să-i devin amantă, cum i se întîmplase unei cunoștințe, fata fostului proprietar al fabricii Tricotajul, pe care o șantajase un avocat amenințînd-o că numai el putea să-l apere pe taică-său de pușcărie și că, dacă nu-i cedează... Îi cedase, dar nu-l putuse salva pe taică-său, și după ce fusese închis toanta tot n-o rupsese cu el, o ducea de nas că o să facă el recurs extraordinar și alte baliverne. Nu, omul meu se purtă corect, dar mă avertiză să nu mă sperii de ce-o să-mi spună. Pe căi pe care numai avocații, tot întîlnindu-se între ei prin culoarele justiției, le cunosc (își fac servicii reciproce, șoptindu-și în treacăt informații prețioase), a aflat că dosarul tatei a fost ridicat de Securitate și că el știe bine ce înseamnă asta: un nou proces și, înainte de asta, arestarea iminentă. «Nu e nevoie, zise el, să vă fac atentă că dacă spuneți cuiva că eu v-am prevenit, risc pușcăria. Domniță, zise, tatăl dumneavoastră trebuie să dispară de-acasă astăzi, pe lumină, fiindcă s-ar putea ca chiar la noapte să vie să-l ridice. Să dispară în regat, unde nu-l cunoaște nimeni, să se ducă undeva pe un șantier ca simplu muncitor. Pe șantierele astea cu mii de oameni cadrele sînt mai puțin active, în sensul că un dosar cu numele de Culala nu le spune nimic, afară de faptul dacă tatăl dumneavoastră, dintr-un anumit exces, n-o să se apuce să declare că a fost patron. Asta da, atrage atenția, dar practic nu poți bănui mii de oameni că au dat autobiografii false. În genere, sînt verificate cadrele de conducere, un simplu muncitor e lăsat în pace, doar dacă nu face prostia să se laude primului venit cu ce-a fost el altădată. Pe urmă mai vedem. Dacă domnul Culala nu este căutat acasă timp de cîteva luni, înseamnă că pericolul a trecut, poate să se întoarcă...» Astfel grăit-a avocatul și spusele lui se adeveriră, nu chiar în noaptea aceea, dar după vreo zece zile veniră să-l ridice pe tata. Numai că pasărea nu mai era în cuib. Nu-mi fusese greu să-l conving să plece, deși, zise el, «dacă o fi să fie, tot mă găsesc ei...» «Poate nu te găsesc, ai o șansă, zisei, în timp ce altfel...» Mă bucuram de un singur lucru, că aceste evenimente, procesul și acum fuga făcuseră să-i dispară iritarea aceea care îi tocea nervii. Se liniștise, nu-l mai obseda gîndul că asta sau aia veneau în contradicție cu nu știu ce valori absolute la care, vezi dragă Doamne, nu trebuie să renunțăm. Acum avea, ca să zic așa, alte pisici de biciuit... Își recăpătase și humorul și părea chiar amuzat că la cincizeci și cinci de ani lua viața de la cap, se va specializa într-o nouă meserie. Era încă voinic, îmi spuneam că o să se descurce. Ne-am înțeles să nu ne scrie scrisori, să nu telefoneze, să nu ne spună unde e... «și să nu te însori p-acolo, glumi și mama. Ești la vîrsta periculoasă!...»"


 <Pagina anterioara                                                                                                                                                   Pagina urmatoare>