Marin Preda - Cel mai iubit dintre pamanteni

Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni

Volumul III

PARTEA A OPTA

"Asta se întîmplase într-o duminică. Vinerea următoare, tocmai cînd vroiam să mă întorc acasă, o colegă (plecam totdeauna împreună) îmi strînse braţul şi îmi şopti speriată: «Suzy, ia uite ce scrie acolo!» Mă uitai. Pe perete, lîngă afişier, văzui o lozincă cu litere de-o şchioapă scrise cu tuş pe o bandă de hîrtie de-un metru, lipită la capete, citii: Culala S. la cadre. Din prima reacţie mă opri această colegă: «Ce faci?» «Ce să fac, mă duc acasă.» «Dar te-a chemat, du-te acum şi vezi ce e.» «Şi mîine nu pot să mă duc?» «Du-te imediat, Mîţă ăsta cine ştie ce poate să-ţi facă.» «Cine e Mîţă?» «Chiar nu ştii? E noul şef de cadre, cît a fost numit a şi anunţat că o să reactualizeze toate dosarele.» «Da, zic, şi ce e sistemul ăsta să mă anunţe astfel, ca şi cînd n-aşi fi într-o universitate, ci într-o instituţie de delincvenţi minori... Şi chiar şi acolo...» Şi, înfuriată, rupsei afişul şi îl călcai în picioare. «Da, zise şi colega mea, l-a pus aici să-l citească toţi, ca şi cînd te cheamă la el la interogatoriu... Vrea să bage groaza în noi...» Mă dusei... Mă întîmpină un individ galben ca o molie, şi cît mă văzu aprinse lampa de pe birou şi mi-o puse în ochi: «De ce n-ai declarat, ticăloaso, că tatăl tău e un criminal de război?!...» Astfel mă izbi, fără nici-o introducere, crezînd că o să-mi ia piuitul. «Tata nu e criminal de război», îi răspunsei cu un dispreţ sec. «Daaa?! ţipă molia isterică. Atunci de ce a fugit de-acasă?!» «S-a despărţit de mama, răspunsei, vrea să divorţeze» (tot astfel răspunsesem şi securiştilor cînd fusesem întrebate unde e). «Spune unde e, ţipă molia. Aşează-te şi dă o declaraţie.» «Nu ştiu unde e, nu ne-a spus», zisei. «Dacă nu spui, mă ameninţă molia cu un glas de molie (dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva!), te exmatriculăm! Mai gîndeşte-te! Şi n-o să te exmatriculăm cum crezi tu, ci îţi pregătim un tacîm. O să te îneci cu el! o să vezi. Mai bine spune!» «Nu vă permit să mă ameninţaţi. Nu ştiu unde e tatăl meu, şi chiar dacă aşi şti, faptul că e acuzat că ar fi criminal de război m-ar împiedica să-i divulg adresa. Vă repet, tata a fost patron, dar n-a făcut niciodată politică.» «Deci ştii unde se ascunde şi nu vrei să spui, zise el fără să se mire (singurul semn că molia, în felul ei lînos, gîndea, înţelegea, aşadar, că era firesc ca o fată să-şi apere tatăl). Nici nu ştii ce te aşteaptă, continuă, o să vrei să spui şi n-o să-ţi mai folosească la nimic. Mai bine spune de pe-acuma.» «Nu ştiu unde e, repetai. Şi nu mi-e frică de ameninţările dumitale...» Chiar nu-mi era. O să mă exmatriculeze, ei şi? O să văd eu ce-o să fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam timp s-o fac atunci cînd exmatricularea se va produce, n-avea nici un rost să-i dau şi ei un aconto. Vinerea următoare afişul reapăru la fel de lăbărţat şi obraznic şi scena cu molia se repetă: «Intri, declari sau nu, ticăloaso, că tatăl tău e criminal de război? Apoi doi: spui sau nu spui unde se ascunde?» Şi cu aceeaşi lampă pusă în ochi. Iar eu îi dădui aceleaşi răspunsuri. Şi tot aşa, din vineri în vineri, afişul reapărea, dar observai că miercuri şi joi Adriana S. şi Virginia D. (alte colege de facultate) erau chemate şi ele la molia care purta nume de pisică. Erau mai mici ca mine, amîndouă din anul întîi, fete de şaptesprezece ani, cum aveam să-mi dau seama mai tîrziu, nişte bănăţene... Una blondă cu ochi albaştri, cealaltă o şatenă orgolioasă, dacă pot s-o caracterizez astfel, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat... Nu te superi dacă te rog să-mi mai torni şi mie puţin vin?" zise cu alt glas, în felul ei exterior, ca şi cînd ne-am fi aflat la noi la Oraca în timpul orelor mele contabile şi mi-ar fi vorbit cu extrema ei politeţe puţin precipitată şi umilă.
Mă ridicai şi îi întinsei paharul gol şi apoi îi turnai. Îl bău fără întrerupere cu o lăcomie crescîndă, apoi mi-l înapoie exclamînd: "Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu ştiam de ce mi s-a uscat gura!". "Mai vrei?" "Nu, fiindcă mie vinul negru îmi dă somn şi vreau să termin povestea începută, ştiu că te-am făcut curios şi mîine, poate, n-aşi mai putea spune nimic... sau cine ştie cînd... Nu sînt imprevizibilă, cred eu, aşa cred mereu, dar mă cunosc, sînt născută în zodia Racului, dau îndărăt... Şi asta e ceva imprevizibil chiar şi pentru mine însămi... Dar îmi revin, însă ştii cum e asta, totdeauna pierd ceva... adică nu ştiu..." "Hm! făcui. N-aşi fi crezut! Am gîndit şi eu asta despre tine!"' "Chiar?!" "Da, e ceva în felul tău de a fi care sugerează darea înapoi. Asta nu înseamnă că e din pricina zodiei!" "Ba da, protestă cu o imensă convingere. Aşa este! E din pricina zodiei." "Neti, neti! rîsei eu. Ar însemna ca multitudinea de fiinţe umane care s-au născut în această zodie, milioane, să-şi semene. Ceea ce e absurd!" "Ce înseamnă neti, neti?'' "Nu este aşa! nu este aşa! În sanscrită!" "Cunoşti sanscrita!?" "Nu, dar cadîna pe care zici că erai geloasă ştia!" Se uită iar la mine să-i reamintesc unde rămăsese... "Nu te mai chema numai pe tine la cadre", zisei. "Nu, nu acolo... se întrerupse. Ba da, de fapt acolo, dar vroiam să mă întorc puţin înapoi, să-ţi explic cît erau de naive aceste două bănăţene şi nu ştiau ceea ce toată facultatea ştia. Din comitetul U.T.M. făceau parte doi inşi, mari specialişti în reuniuni tovărăşeşti... Cine nu se duce acolo unde poate auzi muzică şi poate dansa? Cei de o vîrstă. Nu-ţi pasă dacă la un moment dat observi că un oarecare Ghiţă sau Costică devin onctuoşi şi insistenţi, arătîndu-ţi foarte mîndri dinţii lor laţi de mămăligă. Organizatorii... Asta ar fi prea de tot, ei şi-au dat osteneala, au organizat totul, şi chiar pe ei să-i refuzi cînd te invită la dans? Mai ales că dincolo de înfăţişarea lor şoldie erau perfect politicoşi. Unul din el a încercat discret să mă apropie de el mai mult decît se cuvine şi la fel de discret m-am făcut că nu înţeleg... M-am oprit: «Dansăm?», i-am spus foarte fermă. Şi-a dezvelit frumuseţea de dantură, s-a înclinat cu capul într-o parte şi s-a retras. Aiurea! parcă nu erau acolo o mulţime de fete drăguţe care să le accepte stilul, părea el să-mi spună ironic. «Mă scuzaţi, alteţă!» Ceea ce şi făceau amîndoi, adică le alegeau, şi într-o zi le dădeau de ştire: «Ileana B. şi Victoria N. duminică după masă sînt convocate la tovarăşul Ghiţă, acţiune U.T.M.» «Acţiunea» se petrecea la ei acasă, înţelegi în ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care începuse să se insinueze că nu era bine să te pui rău cu ăştia. Puteau fi acuzate, chiar dacă originea lor era sănătoasă, de pildă, de cosmopolitism! Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc... Dar cele două bănăţene nu numai că nu s-au lăsat prinse în acest joc, dar chiar s-au plîns rectorului, şi nu numai oral, ci şi în scris. Ai crede din asta că erau curajoase. Naive oricum erau, fiindcă ele habar n-aveau cine conducea de fapt în universitate: tipii ăştia care au băgat chiar la puşcărie pe ultimul universitar de modă veche care ne mai rămăsese, un profesor admirabil (ca profesor, fiindcă şi ăsta era un fustangiu, cam păgubos însă; nu ştiu dacă chiar a fost închis şi cît timp, cred că puţin, pe urmă s-a pomenit repartizat la un strung... după vreun an a fost reprimit...). Bineînţeles că Ghiţă şi Costică n-au păţit nimic, în schimb s-au înfuriat cumplit şi, desigur, nu îndată, ci ceva mai tîrziu, s-au răzbunat. Ce se află în legătură cu chematul la cadre al celor două bănăţene? Chemare care a coincis cu instalarea moliei pe acest post şi cu acţiunea de reactualizare a dosarelor în universităţi. Că Adriana S., blonda cu ochii albaştri, ascunsese că tatăl
ei avusese pe vremuri un joagăr, iar Virginia D., şatena orgolioasă, că tatăl ei avusese o moară. Ce puteam să mai zic eu, cu tata, care lucrase mînă în mînă cu I. G. Farben?! Dar chemările astea încetară şi nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a trecut... Într-o zi se anunţă o adunare generală a tuturor studenţilor şi studentelor universităţii, în sala mare de festivităţi. Ce-o fi? ne întrebam. Era într-o după-amiază de mai. Aproape o mie de băieţi şi fete stam pe scaune şi aşteptam, prezidiul era gol, timpul trecea şi nu apărea nimeni. Unii vroiau să plece, dar fură opriţi de studenţii de ordine, nişte găligani care păzeau intrarea - noi credeam că erau puşi acolo să pîndească doar sosirea celor care ne convocaseră. Pe urmă se află: se aştepta sosirea primului-secretar orăşenesc, un oarecare Şuta. Tensiunea crescu: ce căuta ştabul ăsta la noi? În sfîrşit sosiră, ocupară podiumul, şi un alt tip de la orăşenesc ne anunţă că vigilenţa faţă de influenţele burgheze a slăbit atît de mult în universitatea noastră, încît discutarea unor aspecte reprobabile care au fost depistate printre studenţi a devenit inevitabilă. «Are cuvîntul tovarăşul Ghiţă N., care va vorbi despre aceste chestiuni, după care vor urma discuţii.» Mă aşezasem chiar în faţă, din întîmplare sau din curiozitate, să văd mai bine. Ghiţă se ridică şi începu întîi să-şi debiteze lozincile introductive. Glasul îi era deocamdată moderat. Vorbea liber şi mi se păru chiar că are de gînd să se dea de partea studenţilor, ale căror succese în învăţătură şi în activitatea politică sînt din ce în ce mai marcante, datorită unei bune îndrumări a organizaţiei U.T.M. şi a conducerii de partid, a tovarăşului Mircea personal şi a altor tovarăşi (îi enumeră). «Din păcate, aceste succese ar fi riscat să fie umbrite, dacă am fi lăsat mai departe să se lăfăie în voie printre noi concepţiile şi comportările străine de universitatea noastră şi pe care noi, aici, trebuie să le curmăm din rădăcină.» Vocea se înăspri, deveni metalică, tonul începu să urce. Tovarăşul Şuta fuma gînditor, chiar posomorît, cu tîmplele în palme. Desigur, gîndeam, prezenţa în mijlocul nostru a acestui ins liniştit, despre care auzisem că ar fi un om drept, nu va admite să se producă aici cine ştie ce excese. Eram sigură, adică ştiam (adică am ghicit din felul în care vorbitorul se transforma treptat în procuror) că nu pentru a se face acelor elemente pomenite de el o critică blîndă, «cu floricele», cum se spune cînd cineva e menajat, fusese provocată această adunare. Da, am gîndit la un moment dat, sîntem vizate, eu în mod sigur, şi cele două bănăţene mai mult ca sigur. Şi m-am liniştit, din clipa aceea acuzaţiile care începuseră să ia în discursul vorbitorului proporţii de crime de război au început să treacă pe undeva pe deasupra capului meu, iar tipul a început să mi se pară o paiaţă, o marionetă fără simţire şi fără nimic de om în el. Da, o să fiu exmatriculată, n-o să pot termina facultatea, dar bine că am absolvit trei ani, o s-o termin eu cîndva... Dacă o fi să fie! Încît nu tresării cînd îmi auzii numele, urmat de al celor două bănăţene, calificat, al meu, de «duşman strecurat» în universitate, care îşi ascunde tatăl, nu vrea să declare pe unde îşi continuă el acum uneltirile de duşman de clasă inveterat...» Dar parcă asupra mea se opri mai puţin, nu fusese preluată acuzaţia moliei că tatăl meu e căutat pentm crime de război. Era poate pentru faptul că eram o studentă strălucită?! N-aşi putea să spun. Meritele astea nu cîntăreau prea greu în astfel de situaţii. Mai degrabă poate pentru că nu fusesem niciodată convocată în vreo duminică la o «acţiune U.T.M.», la care bineînţeles că nici nu m-aşi fi dus, nu eram atît de naivă precum cele două bănăţene, să nu ştiu pe înseamnă o acţiune U.T.M. de acest gen. În schimb, joagărul şi moara celor două, adică nedeclararea lor, căpătară în spusele vorbitorului proporţiile a ceva în genul spionajului în slujba unei puteri imperialiste! Şi acum mă felicit că mi-am reprimat rîsul auzind această inepţie. Dar dacă toţi ar fi făcut acelaşi lucru, şi în loc să asculte într-o tăcere încremenită, adunarea ar fi izbucnit în hohote? Eu oricum aveam motive să mă stăpînesc, dar ceilalţi? Nu puteau să-i exmatriculeze pe toţi. Totuşi au tăcut. Întîi că sentimentele mele nu erau unanime, acuzaţii fuseseră numiţi, deci fiecare student luat în parte (afară de trei dintre ei!) se simţea în siguranţă, în al doilea rînd eram deja divizaţi, jumătate dintre noi, dacă nu chiar mai mulţi, aveau aşa-zisa «origine sănătoasă» şi jumătate dintre aceştia erau nuli ca studenţi şi îşi treceau examenele fără să ştie nimic. Mulţi dintre ei se plasaseră undeva în fund, masă compactă, ai să vezi de ce. Ei dădură tonul ropotului de aplauze care urmară după ce vorbitorul, triumfător, se aşeză. Aici avui o tresărire, o grea presimţire. Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar ce mai contau cîteva zeci de abţineri?) erau rele, nejustificate şi în mod sinistru premature. Nu trebuiau întîi ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarăşi mă felicit şi astăzi că după ce ele încetară îmi frînai cu putere impulsul de a sări imediat în picioare să le spun: «Nu înţeleg aceste aplauze! Ele seamănă a verdict care se dă înainte să se aştepte răspunsul celor trei colege ale noastre învinuite.» Eram şi eu naivă, nu înţelegeam că verdictul era ca şi dat şi că scopul celor de la prezidiu nu era să ne facă să auzim desvinuiri care ar fi putut influenţa adunarea, ba chiar impresiona pe mulţi (or asta trebuia cu orice preţ evitat). Ce vroiau atunci? Ai să vezi! Am spus cu orice preţ! Ei bine! Acest preţ s-a plătit fără clipire, ba chiar aşi putea spune că pe nimeni din prezidiu nu interesa în acele ore la cît s-ar ridica eventual acest preţ! Sau dacă se gîndea, ăsta era un gînd excitant şi nu inhibitoriu. De ce era aşa, nu ştiu, e o enigmă pe care n-am putut-o descifra nici pînă azi. Poate de aceea îţi povestesc, să-mi spui tu, care ştii multe?!... După aplauze, aproape îndată un nou şoc. Cei plasaţi în fund, masa compactă, au început să scandeze: «Jos chiaburii, duşmanii poporului». Şi abia atunci am avut revelaţia că eram toate trei fără scăpare. Iarăşi mi-am stăpînit un impuls. Bine, am gîndit furioasă, jos, atunci ce rost mai are să mai stau? Fiindcă am gîndit imediat că putea fi şi mai rău decît o exmatriculare, plecarea mea fără doar şi poate ar fi însemnat o sfidare, ba poate pentru unii naivi chiar o recunoaştere a învinuirilor aduse, din moment ce nu avusesem curajul să mă ridic şi să mă apăr... Şi poate totuşi nu mă exmatriculau dacă mă apăram corect şi hotărît, fără să sfidez pe nimeni? «Ia s-o vedem noi acum la faţă pe Adriana S.», a zis după aceea tipul de la orăşenesc cu o voce sarcastică. Ce sens avea acest sarcasm? Adică după ce o s-o vedem, o să ne lămurim mai bine în ceea ce o privea, să contemplăm adică în carne şi oase făptura hîdă a unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar aşa a adăugat acest tip după ce fata, trecînd cu chin printre scaune şi bănci, s-a apropiat de masa prezidiului. «Întoarce-te, zise, să te vadă toată lumea.» Fata, ca şi mine la început, credea că o să se poată desvinovăţi, fiindcă arăta destul de liniştită şi încrezătoare. Se uita peste sală direct, cu ochii mari, parcă ar fi vrut să spună: ştiu că am duşmani şi că unii nu mă vor înţelege, dar voi, ceilalţi, o să mă apăraţi, fiindcă n-am făcut nimic rău. Na numai că nu arăta hîdă, ci semăna cu o mică cosînzeană cu părul ei blond şi ochii albaştri şi cu expresia ei de certitudine că nu se poate ca Făt-Frumos să nu fie pe undeva pe-aproape şi s-o scape din ghearele acelor căpcăuni din fund, care începură iar să scandeze: «chiabu-rul, ochiul dracu-lui, duşman al poporu-lui», jalnice epitete, stupidă imaginaţie de şcolari arieraţi! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila făptură din faţa lor nu vedeau că n-are mai mult de şaptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la prezidiu, bărbaţi, ai fi zis, cu simţul răspunderii faţă de bărbăţia lor? Şuta ăsta, poate că avea chiar o fată de vîrsta ei? Sau credea că a lui era născută undeva în ceruri, nu era tot fată şi nu era tot el tatăl ei, cum era şi chiaburul al fetei din faţa lui? Fiindcă ea spuse foarte clar şi cu uimire: «Tata nu e duşman al poporului, e ţăran din Banat». Declaraţia asta naivă stîrni rumoare şi ilaritate, dar nu de simpatie, se veseleau ca şi cînd a te simţi atît de departe de ceea ce ţi se spune că e tatăl tău înseamnă că vrei să prosteşti pe alţii cu perfidia ta care simulează inocenţa. «Ia spune tu, puişor de chiabur, cum ai ticluit să ne ascunzi că taică-tău avea un joagăr, cu care exploataţi pe ţărani cerînd preţuri neruşinate? a reluat tipul de la orăşenesc. Ia vino încoace... Aşa... Mai aproape! Mai, mai! Ia arată mîna cu care ţi-ai scris autobiografia... Aşa, asta e, deci cu mîna asta ai scris ca să te strecori în facultate. Mîna de năpîrcă! Ia arat-o şi adunării... Aşa, ai curajul, mai ai şi curajul... Ia răspunde-ne aici, a zis Şuta, tu te-ai gîndit că prin viclenia ta ai reuşit să ocupi locul altuia, element sănătos, care în trecut n-a avut acces la învăţămînt datorită condiţiilor grele de exploatare? Tot voi veniţi acum, cei înstăriţi, care aţi făcut averi pe căi necinstite? - orice avere e necinstită, e un furt, filozofă ştabul fără să se uite însă la nimeni, foarte posomorît, ba chiar îndîrjit, furios - şi noi sîntem hotărîţi să curmăm fără cruţare aceste consecinţe nefaste ale trecutului. Cum învaţă?» mai întrebă el. «Foarte prost», strigă cineva din sală «Poftim!» mai reflectă Şuta, ca şi cînd întrebarea s-ar fi pus, dacă nu s-ar fi cunoscut dinainte acest răspuns. Despre mine n-o să întrebe, gîndii. Şuta ăsta vorbea însă acum zadarnic, fiindcă fata, pe el, nu-l mai auzise. Se făcuse brusc albă la faţă în clipa cînd individul de la orăşenesc, după ce o manipulase în fel şi chip punînd-o să se sucească şi să se răsucească încoace şi încolo cu mîna ridicată, îi spusese năpîrcă. Masa compactă a celor din fund începu iar să scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozincă. Somnambulă parcă, fata o luă încet spre uşă. Bineînţeles că fu oprită cu rîsete sarcastice. Şuta îşi scoase haina şi îşi slăbi gulerul şi cravata. Se încălzise? Îi plăcea? Savura execuţia asta publică? Fiindcă asta era, nu discuţie şi nici condamnare, îmi dădeam seama (cum ţi-am spus, condamnarea fusese hotărîtă dinainte), asta vroiau, execuţie publică şi ea abia începuse. Se dădu cuvîntul celor care începură să ridice mîna, şi cei din fund o copleşiră cu întrebări provocatoare, care conţineau în ele şi răspunsul, care nu putea fi, după ei, altul cînd o vor lăsa să vorbească. N-o vor lăsa să dea alt răspuns, decît că a uneltit, a răspîndit în facultate, printre colegi şi colege, idei chiabureşti, afirmînd că la ea în sat cei săraci erau drojdia satului, fiindcă nu le plăcea să muncească, şi ajungeau beţivi şi hoţi... Murmure de indignare, strigăte pline de ură şi ranchiună, ai spus sau n-ai spus, mironosiţă cu gheare chiabureşti. Mă întrebam şi eu, o fi spus sau n-o fi spus bleaga asta astfel de cuvinte care îi aduceau acum pieirea?... Da, pentru că după ce adunarea s-a amînat, urmînd să fie reluată a doua zi cînd avea să-mi vină rîndul şi mie şi şatenei orgolioase, blonda bănăţeană s-a dus la cămin, s-a închis în baie şi s-a spînzurat cu cordonul de la capot. Şatena n-a mai aşteptat nici ea ziua următoare, a părăsit căminul şi a dispărut din oraş. Nu mai ştiu ce s-a ales de ea... Astfel am scăpat eu... Nu mai vroiau să se plătească un nou preţ? Descoperiseră ceva ce nu prevăzuseră? Cuvintele pot ucide? Chiar?! Fapt e că şedinţa nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisică n-a mai pus să se lipească afişe care anunţau chemarea la cadre a Culala S. sau a altcuiva. Asta pînă în toamnă, cînd am fost totuşi exmatriculată. Dar fără şedinţă. Tovarăşul Mîţă mi-a dat o speranţă. Fiindcă eram un element dotat, puteam fi reprimită după un an dacă mă duceam undeva pe şantier să lucrez acolo ca simplă zidăriţă. Bineînţeles că m-am dus, dar între timp ambii mei părinţi au fost arestaţi... Tata s-a întors acasă sperînd că dacă nu scăpa astfel de învinuirea că nu vreau să declar unde e ascuns voi fi reprimită în facultate. Abia că n-am fost reprimită, deşi am lucrat un an întreg pe un şantier de construcţii de locuinţe. Atunci am părăsit şantierul şi am turnat, ca şi tine, nişte cursuri de contabilitate simplă unde am fost primită datorită muzicianului care a intervenit şi a spus că garantează pentru mine. Fiindcă ştii bine, în chestiuni de bani şi contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar şi o origine socială ca a mea..." "Eu am un dosar chiar încărcat, zisei, dar am fost totuşi primit." "Da, dar tatăl tău n-a fost patron!"

"Bine, zisei, şi ce nu înţelegi din toate astea? Care e enigma?" "Păi, pentru că am fost foarte atentă şi multă vreme am crezut că «toate acestea» nu angajează pe nimeni, nici cei care fac pe procurorii în aceste adunări, nici cei care sînt puşi la zid nu se simt cîtuşi de puţin implicaţi, fiindcă adevărul e în altă parte şi toată lumea îl cunoaşte, nu moare nimeni din nişte cuvinte, cel mult e dat afara şi trebuie să meargă pe un şantier. Bun! Şi pe şantier lucrează tot oameni! Ei şi?! Nu strică nimănui să înveţe să pună o cărămidă, înveţi, cu această ocazie, să preţuieşti mai bine clădirile şi te desveţi pentru totdeauna să te mai plictiseşti în ele. Dacă aşi avea bani mi-aşi face eu una singură cu mîinile mele, un vis! Nu aşa mare ca asta, nu se vor mai face multă vreme astfel de case, dar aşi şti eu cum s-o concep în aşa fel încît să stau eu în ea aşa singurică şi fericită..."
Şi prinsă de lirism se uită iar la mine: Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de la oameni şi de la viaţă? Nu, dar cine nu doreşte acelaşi lucru, mai puţin singurătatea? "Ştiu eu, surîse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întîmpla niciodată!" Adică i se întîmplase odată, la părinţii ei, dar cu asta gata, şansa ei trecuse. "Să nu crezi, continuă, că mă simt ca un înger căzut, pe şantier rîdeam, glumeam cu alte zidăriţe, îmi plăcea nepăsarea lor veselă, robusteţea lor îndoielnică (nu toate erau prea sănătoase cum păreau, dar am învăţat de la ele să nu mă plîng, să nu-mi fie adică milă de mine). Noaptea dormeam buştean, iar mîncarea de la cantină mi se părea excelentă... Am plecat de-acolo fiindcă mi se făcuse dor de cărţi, înţelegi, de oboseală nu mai puteam citi nimic..." "Şi facultatea?" zisei. "Ce facultate?" "Ai spus că molia ţi-a promis că după un an de şantier te reprimeşte să-ţi termini studiile!" "A, da! Dar crezi că o să mă reprimească? Am auzit că termenul e de doi ani, nu un an, cum mi-a spus Mîţă ăsta." "Ar trebui să încerci! Şi la rigoare să recurgi iar la muzicianu acela, prieten cu regele Greciei!" Ea izbucni în rîs: "Credeam că numai eu sînt uitucă! Cum să recurg dacă a murit?!" "A!" făcui şi începui şi eu să rîd de acest lucru într-adevăr vesel, că poţi muri, şi cei care trăiesc să uite sau să nu uite, cînd da, cînd ba, dacă mai eşti sau nu în viaţă, chiar dacă nu eşti un om de rînd...
"Dar unde am rămas?" Nu vrusei să-i mai spun, mă apropiai şi îi luai capul în mîini. Ea se uită la mine surprinsă: de ce o ţineam astfel? Tresări: da, da, te pomeneşti că o plăceam! Şi ca un fulger surîsul ei minunat apăru şi se stinse, cu un secret humor. "De ce rîzi?" zise. Nu rîsesem, ştia şi ea. "Mi-eşti dragă", îi şoptii. Ea acceptă: "Aşa!" zise şi mă dădu la o parte cu un gest în egală măsură ezitant şi ferm, asemeni copiilor, care nu prea înţeleg afecţiunea care li se arată. Mă ridicai şi mă oprii lîngă geam. Se făcuse dimineaţă. Raze oblice de aur săgetau printre brazi împrejurimile, iar în depărtare acoperişurile roşietice ale oraşului. Nu mai aveam nici o temere, eram chiar mirat că o avusesem. Şi deodată mă pomenii retrăind cu ea ceea ce îmi povestise şi enigma propusă care îmi apăruse simplă se turbură, şi tot ceea ce ştiam eu despre oameni şi despre mine însumi, din cîte trăisem, se înceţoşă. Eu avusesem despre "toate acestea" idei clare şi distincte, dar cît erau ele de clare şi mai ales cît de distincte? O fată, o fiinţă umană, îşi luase viaţa fiindcă nu suportase nişte cuvinte... De ce nu le suportase? Ce univers de idei şi sentimente se prăbuşise în ea? "Şi nu e aşa cum spui?" zisei fără să mă întorc. "Nu înţeleg!" "Nu e aşa cum spui, că nimeni nu se simte implicat?" "Aşa mi se părea mie, iar în şedinţa aceea o vreme am fost încredinţată că vorbitorul era vinovat, fiindcă se răzbuna că fusese respins. Dar lovitura n-o dăduse el. Acuzaţiile lui, oricît de inepte, intrau în acest consens: eu spun nişte aiureli, tu o să pleci din facultate, din care şi-aşa n-ai fi ieşit cine ştie ce, o profesoară ca oricare alta, ba chiar cam văcuţă, iar eu o să fac carieră, dar cu un semn de întrebare dacă o să ajung prea departe, fiindcă au apărut mulţi ca mine şi nu se ştie dacă n-o să ajung şi eu tot un profesor pe undeva, un mic cinic supus în intimitate unei zgripţuroaice, care, fără să-mi ştie bine trecutul, mi-ar pune copiii în braţe şi m-ar înlănţui să-i împărtăşesc soarta, robia gineceului. Nu individul de la orăşenesc cu regia şi isteria lui plină de imaginaţie provocase dezastrul. El nici nu ne cunoştea! De ce ne ura? Poţi urî ceea ce nu cunoşti? Da, poţi urî o categorie de oameni, in abstracto, datorită unor acumulări imponderabile şi îndelungate, dar şi ura ta va fi abstractă şi plată cum a fost a lui Hitler contra evreilor... Numai executanţii, vezi, au fost ingenioşi şi imaginativi... Am citit că unii nu dormeau nopţi întregi ca să caute soluţiile cele mai eficace de ucidere... Gazările să fie rapide, victimele să n-aibă bănuieli... Sigur, mergem la baie, uite duşurile în plafon... Înţeleg, tipul ăsta de la orăşenesc o fi fost umilit vreodată de chiaburi, dar el nu era deloc abstract cînd s-a aflat în faţa unei fetiţe concrete, vinovată doar că nu declarase că tatăl ei avusese un joagăr..." "Înţeleg ce vrei să spui, o întrerupsei, consensul a fost încălcat..." "Da, zise, şi s-au supus toţi. De ce?!" "Hm! exclamai. Din lipsă de imaginaţie, cum bine ai spus, avea el destulă pentru toţi!" "Scuză-mă, zise, nu te pot urmări! Puternicul Şuta, cu tîmplele în mîini, nu se sfia să arate că era inspiratorul subalternului lui de la orăşenesc. Dar era?" "Cine dracului poate să ştie?!" murmurai. "Vezi? zise cerînd parcă protecţie. Vezi?" repetă şi întrebarea ei se formulă ca un timid şi fermecător reproş, ca şi cînd eu aşi fi susţinut contrariul, că aceste enigme puteau fi descifrate, vîrîte într-o simplă formulă, cum ar fi lipsa de imaginaţie a unor creiere joase în stare să se lase tîrîte de primul isteric care i-ar biciui să devină sadici. Rămînea cazul lui Şuta! "Oare Mircea, zise ea, primul-secretar al regiunii, un om despre care şi noi ştiam că este un drept, aprobase această acţiune în universitate?!" "Ei, zisei, o aprobase?" "Mă întreb şi eu... unii naivi spun că o aprobase, dar nu în stilul în care a fost făcută, că s-a înfuriat cînd i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a înfuriat şi furia lui a mai putut învia o moartă?! Mai bine ar fi făcut dacă venea la adunare, să împiedice..."
Îi spusei că îl cunosc pe Mircea şi îi povestii ce rol jucase în viaţa mea. Probabil, încheiai, că nu prevăzuse nici el urmările, dar mai mult ca sigur că el era acela care dăduse ordin să se organizeze în universitate o asemenea şedinţă. Dar n-a fost ideea lui. "Chiar vrei să spui că n-a fost ideea lui?" mă întrebă ea uluită. "Da! îi răspunsei ferm. N-a fost ideea lui!" "Atunci a fost a tipului de la orăşenesc?" "Cu atît mai puţin! Asta era mai mic decît el!'' "Atunci a fost ideea lui Ghiţă N. sau Costică S.?" "Nu, zisei, în nici un caz." "Atunci a cui? Te pomeneşti, exclamă ea cu adevărat stupefiată, că ideea a venit din aer!" "Da, desigur, bineînţeles, îi răspunsei, tu nu ştii că ideile plutesc în aer? Ar fi prea comod să urcăm sus, pe ierarhie, şi să i le atribuim lui ics, mics, drics... De-acolo nu vin decît, cum spui tu, abstracţiuni, formule lipsite de viaţă, literă moartă! care pot suna cam aşa (în cazul nostru): «reactualizaţi dosarele în universităţi, curăţiţi facultăţile de elementele chiabureşti şi ale fostelor clase dominante». E drept, cuvîntul «curăţiţi» nu e chiar întru totul abstract, dar implică şi el o multitudine de sensuri, în cazul vostru curăţirea a fost totală! În alte părţi lucrurile se vor fi petrecut într-un fel mai uman. S-or fi petrecut?! Cine ştie?!" "Da, aproape că strigă ea, ai dreptate, abia jos prind viaţă aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, toţi care au organizat şi condus acea şedinţă sînt vinovaţi, inclusiv masa de studenţi care n-a reacţionat sau s-a lăsat manevrată! Pînă la urmă ajungem inevitabil tot la adevărurile simple, la oameni vii, şi nu la idei." "Da, aşa este, dar ce poţi să le faci? Se pare că a fost voinţa voastră, a tuturor, mărturisită sau pasivă, să împingeţi o colegă de-a voastră la sinucidere. Cu tine cred că n-ar fi reuşit nimic, deşi tipul de la orăşenesc ar fi inventat formule şi mai rele decît «năpîrcă chiaburească»." "Sînt convinsă, dar eram prevenită, răspunse ea cu o siguranţă de sine supusă totuşi îndoielii. Auzisem deja, mă puteau face depravată, curvă, element descompus, îmi puteau cere să îngenunchez, să mă tîrăsc... Nu mă puteau însă face decît să leşin şi nu pot spune că aşi fi fost atît de tare încît să rezist să nu fiu împinsă pînă la marginea disperării... şi că n-aşi fi zăcut după aia zile în şir... Am imaginaţie... Am simţit cît e de cumplit să-ţi facă oamenii astfel de lucruri. Eşti ameninţat să se rupă ceva în tine să nu mai poţi după aceea să mai crezi în ei, să ajungi adică să te simţi alungat chiar din carapacea în care ţi s-a refugiat spiritul, conştiinţa în care te retrăgeai să rămîi liber. Nu era posibil! Fiindcă tot acolo e cuibărită şi ideea că nu poţi trăi singur, şi atunci cum i-ai mai fi putut privi pe stradă fără să-ţi spui că sînt (şi EU făcut şi din tine) nişte handicapaţi şi că, oricît te-ai fi străduit, ai fi revenit printre ei şi ai fi ajuns, printr-o ciudată mişcare psihică a aceloraşi oameni, să fii iarăşi simpatizată şi, printr-un consens tacit, oblojită de căldura laşităţii lor generale şi comune?! Puteai rîde din nou cu aceiaşi, pleca în excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericită, acea fericire strîmbă şi neverosimilă a tuturor handicapaţilor, care îşi beau cafeaua eu piciorul sau se deplasează în cîrje sau în cărucior, sau în patru labe... Ciuntirile, mutilările nu se vedeau, erau ale conştiinţei, puteai să te hlizeşti fără să te sperii că chipurile tuturor căpătau în acele clipe înfăţişarea tragi-comică şi fantastă a unei măşti, prin fixitatea interioară a infirmităţii care răzbătea, neştiută, în afară, ca un straniu reflex... Aşa mi-au părut că arătau toţi colegii, chiar şi cei mai buni, în săptămînile care au urmat după acea sinistră şedinţă... Nu mă ocoleau, dimpotrivă (fireşte, unii mă ocoleau), dar eram foarte neliniştită la gîndul că dacă şedinţa s-ar relua (cu mine sau cu alţii) ei tot n-ar ieşi din pasivitate, de teama riscului că puteau fi la rigoare exmatriculaţi toţi şi viaţa lor ar fi luat un cu totul alt curs decît cel dorit de ei... Îi speria atît de tare acest alt drum? Între a fi profesor undeva şi a fi zidar se căsca chiar aşa un hău înspăimîntător încît a fi de partea cealaltă însemna chiar cea mai mare dintre nenorociri, mai rea decît aceea de a-ţi pierde sufletul? Fiindcă e o iluzie să te mai consideri acelaşi de mai înainte după ce cu acordul tău s-a comis o mi-şelie. Te ascunzi în masă, ei şi? Crezi că dacă stai acolo pitulat şi ridici doar mîna, această jalnică mînă nu-ţi aparţine? Şi la ce îţi mai foloseşte? Să mîngîi cu ea părul iubitei? Adio! Eşti condamnat de-aici înainte să te abţii de la acest gest, n-o mai ai această mînă, fiindcă singura fiinţă umană care te putea ierta şi să fii izbăvit, acea blondă bănăţeancă, nu mai era... Era moartă... Eu n-am ridicat mîna să aprob fiindcă eram implicată, dar dacă n-aşi fi fost? Mă şi sperii să mă gîndesc. M-aşi fi abţinut să aplaud, de-asta sînt sigură, dar cînd, după ce tipul de la orăşenesc a încetat s-o mai tortureze pe fată cu întrebările şi insultele lui şi a spus: «e clar, punem la vot propunerea care s-a făcut din sală (se făcuse o astfel de propunere), cine e pentru exmatricularea Adrianei S. din facultate?», şi cînd în tăcerea apăsătoare care s-a lăsat mîinile tuturor au foşnit în sus, am avut un fior simţind că numai eu şi cele două bănăţene n-am ridicat mîna. Atunci m-a cuprins un fel de panică la gîndul că dacă n-aşi fi fost implicată, o forţă nevăzută şi iraţională mi-ar fi violentat poate conştiinţa şi aşi fi făcut ca şi ceilalţi, gîndind fără să vreau că nu e chiar aşa o mare tragedie dacă n-o să mai fie o oarecare Adriana S. profesoară undeva într-un sat. O să fie o bună soţie, mamă de copii şi gospodină, şi cu asta basta! Un point c'est tout... Şi aşi fi ajuns şi eu iremediabil o infirmă... N-am ajuns fiindcă a plătit ea... Uite, vezi, gîndul ăsta mi-e insuportabil!".
Şi se opri şi se uită la mine cu o expresie de astă dată de derută totală, ca şi cînd acea fată i-ar fi fost soră şi nu făcuse nimic pentru ea s-o împiedice de la funestul gest... Şi pînă să scot eu un cuvînt, din ochii ei mari şi brusc înstrăinaţi de tot ce există, un potop de lacrimi îi curse pe faţă. Abia după aceea izbucni în hohote, şi prin torentul de lacrimi se amestecă torentul de cuvinte: "...cum s-o fi dus ea săraca în baie singurică şi părăsită de toţi şi şi-o fi pus şnurul de la halat de gît... cînd au spart uşa au găsit-o, ziceau ei, în picioare, aşa credeau, fiindcă numai un centimetru mai era între degetele ei şi fundul căzii... Îţi dai seama cît de tare a vrut să moară dacă nu s-a apucat ea cu mîinile de duş sau să-şi proptească tălpile de marginea căzii şi să scape... Fiindcă aşa se spune, în clipa cînd sinucigaşul îşi dă seama că chiar o să moară, ceea ce l-a împins la acest gest îi apare neînsemnat faţă de pierderea vieţii şi încearcă să scape, dă înapoi, dacă mai are cum... Ea mai avea, dar n-a vrut... Cum să ştie ea ce e aceea viaţă, ca s-o preţuiască şi să nu renunţe la ea numai fiindcă fusese umilită? Săraca, nici măcar nu bănuia că de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpîrcă, ei şi? Ea nu ştia că nu e năpîrcă?! Năpîrcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blîndeţe şi iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu ştiuse să-i spună că printre oameni sînt şi năpîrci?... Poate dacă ieşeam în ziua aceea împreună nu s-ar fi întîmplat nimic?! Dar nu eram prietene şi mai ales mi-am pierdut şi eu capul, mă gîndeam la mine, la ceea ce mă aştepta a doua zi, aceeaşi execuţie publică..."
Se dădu jos din pat şi intră în mica toaletă de lîngă fereastră. Se întoarse senină şi cu lacrimile şterse. "N-am plîns atunci, cînd am auzit cum a murit, am plîns acum, zise. Pe mine m-a impresionat unicul protest care i-a scăpat, adică pe care au lăsat-o să-l rostească: «Părinţii mei,
a zis, nu sînt duşmani ai poporului, sînt ţărani din Banat» Vezi? mă interogă urcîndu-se iarăşi la locul ei, regiune şi indicaţie precisă, ţărani din Banat!, titlu de nobleţe, duşmani ai poporului, dacă sînt, sînt în altă parte, nu pot fi ţărani ca tatăl ei!" "Da, zisei, am întîlnit şi eu ţărani pe canal care mureau, dar se ţineau foarte bine, nu se degradau ca alţii pentru un polonic în plus..."
Dar ea, vădit, nu auzi acest răspuns al meu. Tăcu şi nu-şi mai îndreptă ca pînă atunci privirea spre mine, să mă întrebe unde pierduse şirul. Nu mai era nici un şir, începu să se uite preocupată pe pereţi. Preocupată şi, aşi zice, distrată. Ca într-un proces misterios, nici gîndirea şi nici sentimentele ei nu puteau merge mai departe. Ai fi zis că dăruise doar ceea ce nu-i aparţinea cu adevărat. O povară adică. Chiar i se decoloră şi chipul, pe care apăruseră pete galbene şi vinete. Acum arăta că avea nu douăzeci şi cinci, ci treizeci şi cinci de ani. Se uita într-o parte, înstrăinată. Nu ştiu de ce, mă ridicai în picioare. Ea mă prinse atunci în tot focarul ochilor ei mari şi deodată rosti: "Domnule Petrini, poţi să mă învoieşti astăzi să nu vin la serviciu?".
Aceste cuvinte, deşi îmi părură nefireşti (redevenise brusc casieriţă?), fuseseră rostite cu un timbru afectuos... Da, gîndii, are dreptate, numele meu, Victor, poate că îi rămăsese străin, după cum nici mie nu mi-ar fi fost la îndemînă să-i spun Suzy... "Da, doamnă Culala, îi răspunsei, bineînţeles că puteţi lipsi... Nu e un cap de ţară", mai adăugai, acceptînd dinainte o posibilă sugestie de retragere care se putea ascunde în cuvintele ei. Şi o luai spre uşă. Mă conduse şi, înainte să ies, deodată mă îmbrăţişă. Asta nu spune nimic! Mă înlănţui de-a binelea, mă strînse, îşi înfipse bărbia în omoplatul meu şi mi se păru că nu mai vroia să mă lase să plec. Deloc! Braţe voinice (chiar de zidăriţă), reconfortante, liniştitoare şi dulci, acaparatoare şi sigure, mă reţinură îndelung... Avui timp să-i simt prin ele puternica voinţă de a decide în deplină libertate, de a... dar anticipez asupra firii ei, în clipele acelea în realitate aşi fi vrut să mai rămîn, după ce la început vru-sesem să plec... Dar îmbrăţişarea ei era şi o promisiune şi îmi smulgea şi un acord mut: "ne vom mai întîlni, parcă îmi spunea, nu uita această noapte"...

XII

Ce i se întîmplase în timpul destăinuirii, de renunţase să plecăm împreună, cum spusese după ce ne treziserăm din somn? Era limpede, se înstrăinase şi luase hotărîrea să oprească aici aventura, ori pur şi simplu forţele ei sufleteşti obosiseră foarte tare şi simţise nevoia să rămînă singură... mai degrabă prima presupunere era adevărată, fiindcă felul cum mi se adresase (domnule Petrini putea fi evitat, iar dorinţa de a nu veni la serviciu putea fi formulată altfel) arăta clar că decisese să redevenim ceea ce fusesem mai înainte. Dar îmbrăţişarea finală? Gîndisem eu că ar fi putut fi o promisiune, dar dacă era altceva? Un fel de scuză pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitînd de omul care o mîngîiase şi îi spusese că îi era dragă. Da, spusesem eu! dar ea se arătase mirată...
Îmi ridicai privirea peste bolta imensă şi, rece în gîndire, începui să cobor aleea cu pietriş printre brazii inundaţi de soarele dimineţii... Nu bănuiam, în acele clipe, că se lua în mine o anume hotărîre, să zicem aceea de a rămine suveran, în fapt de a nu mai dori să cunosc nici un fel de adevăr despre nici un fel de femeie. Ştiam destule, mi-ajungeau... Că trăisem o minunată aventură, sau că nu fusese doar atît, ci ceva mult mai mult, mi-era egal... da, roata se poate mişca, dar osia, deşi dusă tot acolo unde gonesc spiţele, nu rămîne ea nemişcată? Soarta lor nu e chiar comună, şi de ce ar fi? Spiţele mele fuseseră odată sfărîmate şi cu greu făcusem rost de altele. Nu vor alerga la voinţa acestei fete şi a nici uneia alteia, asta nu înseamnă că nu poate să-mi rămînă dragă, că nu poale să se nască între noi o tandră prietenie...
Totuşi în după-amiaza aceea, după orele mele contabile, pierdui gustul plimbărilor mele solitare prin pădure, îmi adusei aminte că nu mai citisem de mult nimic fundamental şi mi se insinuă o acută senzaţie de vacuitate a gîndirii, acum cînd simţirea mea (îmi dădeam bine seama) nu mai era sub vraja vecinătăţii morţii, pe care marile tăceri vegetale ale pădurii mi-o sugerau (vegetalul nu e el perisabil, chiar dacă un copac trăieşte mai mult decît un om? în timp ce iată, chiar această gîndire, nu este ea eternă?).
Era încă timp frumos şi mă gîndii să-mi iau concediul meu legal şi să mi-l petrec printre filozofi, din rîndul cărora mi se păru că dezertasem. Ceea ce şi făcui, descoperind cu uimire că trebuie să gîndeşti şi să scrii mult ca să poţi lăsa în urmă dîra unei lumini. Ceea ce făcusem eu era extrem de puţin. O gîndire e o lume completă; dacă se bizuie doar pe ceea ce se ştie în timpul în care ai trăit, şi din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanităţii din acea parte a pămîntului în care ai trăit... Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape inuman... "Da, îl voi face, gîndeam, pentru asta m-am născut... Restul e nerozie..."
Dar săptămînile trecură vertiginos... Şi întîmplarea mă luă prin surprindere. Tocmai cînd, pierdut în reverie, meditam asupra afirmaţiei fizicianului L. H. Domash, care, plecînd de la tradiţia orientală, dar sprijinindu-se pe revelaţiile fizicii modeme, gîndise: conştiinţa pură este acum considerată ca ultima esenţă a universului, chiar şi a universului fizic, mă pomenii cu intruziunea ei nedorită şi fatală. Seara adormisem cu un gînd care mi se formulă cu simplitatea sentimentului care mă stăpînea: sîntem în univers aceiaşi şi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb... totul e perisabil, afară de această gîndire... Mă trezii ca şi cînd n-aşi fi dormit şi mă uitai la ceas. Nu-l pusesem să sune? Ba da, arcul era moale. Nu-l întorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem unsprezece ore. Sării din pat şi ridicai storurile. Vremea se stricase, ploua mărunt, aburi fabuloşi, de o albeaţă strălucitoare, coborîseră prin depresiunile dealurilor. "Nu mă duc nici eu la Oraca, îmi spusei, deşi concediul meu expira tocmai atunci, e prea tîrziu, pot foarte bine să fiu şl eu bolnav o dată, merg lucrurile o zi şi fără mine... Vorba lui Sadoveanu: merg lucrurile şi mai încet..."
Mă întorsei în pat, aşi fi vrut să mai dorm, cînd o bătaie în uşă mă trezi din somnolenţă. "Da, doamnă, intraţi", zisei şi într-adevăr intră gazda mea, titulara apartamentului. Deşi niciodată nu luasem în seamă minuţioasele ei socoteli (un bec de 60 w. În antreu, 20 de w. partea dumneavoastră, 0,50 lei, un bec idem în baie, 0,50, curăţenie Maria, 20 lei săptămînal, partea dv. 6,80 lei, gaze lei... curăţenie pe scări, lei... căldură, telefon, apă, curăţatul zăpezii în faţa blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a, stricat arzătorul din bucătărie, reparaţie lei 5 partea dv... 1,25 lei, spălat rufe Maria, lei 20 pe zi, două zile şi călcat, lei 40 total, vă revine în exclusivitate - deşi Maria mi s-a plîns că în acest timp doamna o punea la treburi murdare, de pildă să-i facă clisme lui Foxy, un sîrmos care se constipa chiar în ziua cînd trebuia să spele pentru mine -, bacşiş lei 25 Costică - veşnic ne lasă in frig şi fără apă caldă -, îmi scria în paranteze această femeie care nu era o timidă ca fiică-sa, să nu-mi poată spune toate acestea prin viu grai, dacă nu-i dăm toţi cîte ceva să se îmbete, continua ea, n-avem nici o şansă să-l convingem să se ţină de treabă, partea dv. 2 lei, cu toate că ar fi trebuit demult dat afară acest Costică, gîndeam eu, fiindcă bacşişul nu ajuta la nimic, ba mai rău, abia atunci ne lăsa în frig şi fără apă caldă), ea continua să mi le bage pe sub uşă, aceste socoteli, uneori bătute chiar la maşină, alteori scrise cu mîna şi cu largi paranteze, cu detalii de cronică umoristică, dar involuntară (căci ei numai de humor nu-i ardea) a vieţii noastre zilnice într-un bloc mic de trei nivele. "Ce am de plătit?" o întrebai marcîndu-mi buna dispoziţie printr-o simpatie directă faţă de ea (oricum, avea grijă de mine, mai ales după moartea mamei). "Nimic, deocamdată, zise fără humor, dar te caută o simpatică persoană, poate să intre? Mi-a spus, adăugă ea tocmai în clipa cînd eu vrusei să-i răspund (avea acest tic, care adesea mă irita, de a pune întrebări şi de a te împiedica să-i răspunzi), mi-a spus că o cheamă Suzy Culala..." "Da, doamnă, spuneţi-i să..." "E chiar din familia Culala?" mă întrerupse ea apăsat. "Da! ridicai şi eu vocea, s-o împiedic să mai pună noi întrebări. Spuneţi-i să poftească!" Dar ea şi intrase şi aşteptă mută ca bătrîna doamnă să închidă uşa (nu numai că n-o luă în seamă, dar avea aerul că o astfel de persoană indiscretă nici nu există)... Pînă atunci nu se uită nici la mine. Era îmbrăcată cu o mantilă neagră cu capuşon, de sub care abia i se vedea chipul. Nu se deslipi de lîngă uşă decît după ce gazda mea dispăru, "ça vous derange, zise cu timiditate, de recevoir une petite franciscaine?" Mă ridicai în pat în capul oaselor şi mă posomorîi. "Vous n'êtes pas ni petite, ni franciscaine", mormăii şi sării apoi şi o întîmpinai. Capuşonul şi umerii îi erau uzi de ploaie. Fără să mă înseninez, ca în faţa fetiţei mele care ar fi făcut o poznă, îi descheiai şiretul şi nasturii; aici ea îşi ridică bărbia cu eternul gest reflex de tandreţe şi abandon al tuturor copiilor care se ştiu protejaţi, şi îşi puse mîna pe umărul meu cînd îşi scoase unul după altul pantofii, şi ei uzi... "Aşa de tare a plouat?! o luai la rost (adică de ce iese afară cînd e vremea rea! în subtext pentru mine: dacă ploua aşa de tare de ce tocmai pe o astfel de vreme ţi-ai găsit să vii la mine?), gîndind, în timp ce, fără să mă uit, îi vedeam chipul pătat de culori roşii-galbene şi vineţii, buzele uşor întredeschise, şiragul dinţilor, ochii mari, străini parcă de ea, de inocenţa întregului ei chip: adorabilă creatură! Apoi tare, scoţîndu-şi mantila: Nici vorbă că nu eşti o mică cerşetoare franciscană. Sauf le bourdonnement fatal..." "Quel bourdonnement?!" se miră ea senină, după care, cu aceeaşi seninătate, se desbrăcă de tot, alunecă sub pled şi îşi trase cearceaful peste cap... O luai în braţe, dar nu se destinse, rămase întoarsă cu spatele şi repetă, în şoaptă: "Quel bourdonnement fatal?!", şi abia apoi, tresărind cu putere, se răsuci şi îmi arătă o expresie uluită. Îi şoptii: "Am gîndit: adorabilă creatură!".
Răsuflarea ei, auzind aceste cuvinte, se înteţi şi văzui pe chipul ei cum înţelegerea îi urca încet spre gîndire, dar nu micşorîndu-i, ci sporindu-i perplexitatea. "Da, repetai, desvelindu-i tîmplele cu amîndouă mîinile şi apropiindu-mi foarte tare chipul de-al ei, adorabilă făptură, ne cunoaştem de totdeauna şi ne vom întîlni mereu..." "Da, tresări ea din nou, te-am întîlnit la Ninive!" şi surîse fulgerător şi tot aşa surîsul îi pieri, ca un miracol care nu trebuia contemplat mai mult de o milionime de clipă.
Şi i se stinse şi atenţia şi parcă i se micşoră şi prezenţa, şi rămase parcă inertă cu tîmplele în palmele mele, care îi desveleau un chip temător şi însingurat, cu privirea răsucită în sus, ca şi cînd în aşteptare ar fi fugit de sine. Dar se svîrcoli scurt şi mă acapară în clipa cînd îi atinsei buzele... Sărutul îi era prezent şi flămînd, acelaşi ca întîia oară, cînd nu dorisem decît o atingere diafană... Nici acum nu dorisem mai mult, prins, contemplînd-o, de beatitudine... Fulgerul surîsului ei mă arsese, de acest surîs mi-era dor şi aşi fi vrut să reapară şi să rămînă. Dar nu reapăru... Îi şoptii: "Te iubesc!". "Da, zise, cu ochii acum închişi, te aud..." Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu mai putui să invoc nimic din ceea ce îmi răscolea întreaga fiinţă, că nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată floare, că nu se gîndise la mine te miri cine, ci o întruchipare a unei enigme a pămîntului pe care odinioară şi zeii o rîvniseră...
"Da, îmi spusei apoi după ce ea, ca şi prima oară, adormi şi îi priveam chipul destins şi trupul care, fără ştirea ei, tindea, ca să zic aşa, instinctiv, spre al meu, după ce abia se desprinsese de el (şi asta mă bucură, jubilam chiar), da, nu trebuie spus ceea ce n-ai gîndit mai înainte că poţi face. O iubesc? Bineînţeles că nu... Sau mai bine zis, nu încă?... Da, poate!" Şi un gînd îmi flutură parcă dinainte ca o fantasmă, o bănuială, dar care nu-mi turbură senzaţia de plenitudine care mă stăpînea; o întrebare: dar dacă aceste zile la care adăugăm şi pe aceea de început, cînd găsisem pe biroul meu o floare, şi pe aceea cînd îmi telefonase de la mare şi "evenimentele" care urmaseră după întoarcerea ei, dacă toate aceste zile vor rămîne în amintirea mea cele mai frumoase, tocmai fiindcă n-o iubeam şi nici ea pe mine? Da, se poate, îmi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc prelungite şi dacă o să stea în puterile mele să determin acest încă fatidic să dureze indefinit... Simţeam teama, apropierea primejdiei? Da, trecutul reînvia şi mă întrebam dacă un om poate fi în viaţa lui de două ori fericit... Vreau să spun dacă se poate lăsa de două sau de mai multe ori dus de puterea iluziei. Spinoza ar răspunde că numai dacă noua fiinţă care ne repune în mişcare forţele sufleteşti e contrarie celei precedente şi mai puternică decît ea, şi desigur şi noile puteri ale sufletului reînvie din alte surse neatinse încă ale fiinţei noastre. Desigur, fiindcă s-a dovedit că forţa unui om da a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi dacă noi resurse de speranţă, care nasc în sufletul uman ca un val îndată ce valurile precedente s-au sfărîmat de ţărm, n-ar ţîşni din adîncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici. Ar rămîne de ştiut dacă experienţa fericirii nu e mai nimicitoare decît a suferinţei. Fiindcă adesea, aici, eşuarea poate să semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinţă, din care s-ar naşte o nouă speranţă, ci de singurătate pustie şi moarte...
"La ce te gîndeşti?" Tresării. Parcă era glasul Silviei. Pesemne că deschisese ochii şi, rămînînd nemişcată, se uitase la mine cine ştie cît. "Bună ziua, domnule! reluă. Vous revez? Vous avez, donc, oublié voire petite franciscaine?!" "Nu se uită ceea ce e prezent", îi răspunsei. Ea rîse cu ironie şi sări din pat, începu să se îmbrace. "Asta înseamnă, zise ea, că o consideri pe Solveig incredibilă?'' "Ba nu, zisei, e o emanaţie a poeziei nordului... Noi considerăm că ochii care nu se văd se uită..." "Mie îmi place Solveig, zise. Să aştepţi pe cineva patruzeci de ani, exclamă ea cu o admiraţie care însă se diminua în chiar cursul exprimării ei, e frumos!" "Da, convenii şi eu, cu un scepticism obtuz, e o performanţă!" Se uită la mine simulînd o încremenire: "Performanţă! Aşa numeşti tu acest simbol al iubirii răbdătoare şi statornice?!"
Printre cuvinte îi apăru minunatul ei surîs, cu tandra lui ironie. "Aşa o fi cu toată lumea?" mă întrebai, în timp ce mă îmbrăcam cu însumi, gîndindu-mă desigur la cei care îi sînt apropiaţi, părinţi, rude, prieteni... Şi mi se aprinse un gînd să aflu asta neîntîrziat. Nu mă mai uitai la ea şi mă posomorîi, să nu-mi ghicească intensa bucurie pe care o simţeam observîndu-i cu priviri piezişe mişcările rapide şi feline... şi tăcui să nu-i mai aud glasul, în care, oricît aşi fi fost de rece, nu descopeream nici o stridenţă care să mă ajute să rămîn detaşat... "Unde mergem?" zise. "Vedem noi!" îi răspunsei cu un glas gros şi sec, ţinîndu-i mantila ei neagră.

<Pagina anterioara Pagina urmatoare>

Home \| BAC/Teze \| Biblioteca \| Jobs \| Referate \| Horoscop \| Muzica \| Dex \| Games \| Barbie					Search!

Index \| Forum \| E-mail
In aceasta biblioteca virtuala veti gasi diferite opere atat din literatura romana cat si din literatura universala. Momentan, biblioteca dispune doar de cateva lucrari, dar cu timpul, "rafturile" se vor umple speram chiar cu ajutorul vostru...




Meniu rapid Portalul e-scoala \| CAMPUS ASLS \| Forum discutii \| Premii de excelenta \| Europa